Prințesa Cerului

Prinţesa Cerului

de Rino Alaimo

La început erau doar Umbra şi Lumina, mereu împreună, de nedespărţit, niciodată unul fără celălalt. Lumina domnea asupra zilei. Umbra era suveranul nopţii.

Regele Umbră şi regina Lumină au avut o fetiţă şi s-au instalat împreună cu ea într-un palat somptuos construit pe nori.

Tinerei prinţese îi plăcea să poarte doar o bijuterie: o mică şi delicată stea de mare pe care i-o dăruise un marinar, singurul ei prieten. De alte podoabe n-avea nevoie, căci o şuviţă lungă şi ondulată din părul ei sfida noaptea strălucind pe cer.

Această şuviţă, ca o semilună luminoasă, era singura licărire în întunericul serii.

Fetiţa a primit numele de Luna. În ea se amestecau splendoarea zilei şi misterul tenebrelor.

Dar, într-o noapte, regele Umbră, cumplit de invidios pe lumina Lunii, a răpit-o şi a ascuns-o pe pământ.

Acolo jos, numeroase case cu mai multe încăperi puteau, mai bine ca oriunde, să ascundă un secret.

Profitând de somnul captivei sale, regele Umbră se furişa în casă şi pătrundea în visele copilei ca să-i fure lumina.

Atunci, şuviţa, la fel ca visele Lunii se stingea puţin câte puţin.

Dezanădăjduită după dispariţia fiicei sale, Lumina a cerut ajutorul marinarului, care căătorea mai mult decât oricine şi ştia mai bine decât oricine unde să găsească ascunzişurile necunoscute.

Marinarul a acceptat să o ajute pe regină şi a scotocit toate peşterile, toate bârlogurile de căpcăun, de balaur, de vârcolac şi de vrăjitoare.

A căutat-o pe Luna pe cele şapte oceane, pe fundul adâncurilor şi pe uscat. Zadarnic însă: niciunul dintre monştrii aceia nu o capturase pe prinţesă.

Iar Luna, cu cât trecea timpul, cu atât se simţea mai singură şi mai izolată, pierdută în acea lume străină, atât de departe de palatul ei.

Chiar dacă nu a reuşit s-o găsească pe rinţesă, marinarul nu s-a dat bătut. A pescuit câte stele de mare puteau să încapă în barca lui şi a presărat cerul cu ele, de la pământ până în vârful bolţii. Căci, în adâncul inimii, spera că Luna va urma într-o yi acest drum pentru a se întoarce acasă.

Stelele, îmbrăcate în cristalele sărurilor marine, străluceau atât de tare, încât într-o noapte, când orice speranţă părea să se fi stins. Luna a văzut pentru prima oară o rază luminoasă pătrunzând pe fereastra închisorii ei.

A ridicat ochii spre cer şi l-a văzut luminat tot de un şir de stele scânteietoaare asemănătoare ce aceea pe care marinarul i-o dăruise odinioară.

Prinţesa a hotărât să urmeze această potecă înstelată care a dus-o, în sfârşit, acasă.

Pentru un timp care a părut nesfârşit, mama şi-a strâns fiica adorată lângă inima ei plină de bucurie.

Regele s-a temut atât de mult de furia reginei încât a preferat să se ascundă în spatele ei.

Şi astăzi încă, atunci când Lumina străluceşte, putem vedea cum Umbra se ascunde în spatele tuturor lucrurilor.

Pentru a sărbători întoarcerea prinţesei, regina a poruncit ca stelele să fie lăsate pe cer, pentru ca toţi cei care pierd drumul să-l poată regăsi.

De atunci, stelele luminează fiecare noapte cu strălucir lor. Focurile lor îl călăuzesc pe călătorul rătăcit şi le redau speranţa celor care au pierdut-o.

 

Prinţesa cerului,

Editura Univers, 2018.

Borta vântului

Borta vântului

de Mihai Eminescu

Era odată un om foarte sărac, și avea o mulțime de copii, unul mai înfomentat decât celălalt. Era în vremea foametii și el a muncit o săptămână pe un căuș de grăunțe. Acu s-a dus la râșniță cu dânsele. După ce le-a râșnit, a ieșit afară cu căușul cu făină, s-a pornit o furtună mare și i-a luat toată făina din căuș. Dar el strașnic s-o mâniat.

Omul nostru s-a hotărât să meargă să astupe borta vântului.

„Nu mă las eu așa cu una cu două”.

Toţi râdeau de dânsul, dar el era cât se poate de hotărât.

Îl întreabă un om:

— Unde te duci, cumătre?

— Mă duc să astup borta vântului, că mi-a luat făina din căuş.

— Da unde-i nimeri-o?

— Unde-a fi acolo mă duc.

Face un șumuiag de paie și pornește.

Mergâmd pe drum s-a întâlnit cu Dumnezeu şi cu Sfântul Petru, erau pe pământ pe-atunci, dar nu i-a recunoscut, pentru că arătau mai altfel, tocmai ca să nu fie recunoscuţi.

— Unde te duci omule?

— Mă duc să astup borta vântului, că mi-o luat făina din căuş.

Dumnezeu i-a zis omului să lase în pace borta vântului, că tot e prea departe şi să meargă acasă.

— Omule, i-a mai bine nuca aceasta, că-i fermecată şi când vei ajunge acasă, dar numai şi numai atunci, să-i spui: „Nucă, deschide-te”!

Omul a mulţumit pentru nucă şi s-a întors din drum.

A venit noaptea şi el a poposit la un necunoscut şi l-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.

— De unde vii bade? întreabă omul.

— Mă duceam să astup borta vântului şi am întâlnit un nebun pe drum şi mi-o dat o nucă şi-a zis să nu zic până acasă „Nucă, deschide-te”! Ce-a mai fi şi asta?

După ce a terminat de povestit s-a cucat liniştit omul nostru.

Soţia gazdei, fiind o femeie vicleană, a schimbat nuca cu una obişnuită.

— Ia să vedem ce nucă este aceasta?

Şi pe urmă se duce în ocol şi zice: „Nucă, deschide-te”! Atâtea vite ce au ieşit, oi, cai, hei, o bogăţie întreagă. Ştii mata, putere dumnezeiască!

A doua zi când ajunge omul nostru acasă şi zice: „Nucă, deschide-te”!, din nucă ce să mai iasă, că doar nu era o nucă fermecată.

Omul s-a mâniat din nou.

— Hai bată-mi-l Dumnezeu pe moşneag. Mă duc s-astup borta vântului şi să bat pe moşneag de ce m-o viclenit.

Şi a pornit iar la drum. Mergând el, iar s-a întâlnit cu Dumnezeu, iar nu l-a recunoscut, că arăta cu totul altfel, decât data trecută. Ştii, putere dumnezeiască.

— Unde te duci, bade?

— Să astup borta vântului şi să ucid moşneagul, ce m-o viclenit.

Dar l-a trimis Dumnezeu, pe om îndărăt cu un măgar.

— Na-ţi, bade, un măgar. Da să nu zici până acasă şi numai acasă: „Măgar, baligă-te”!

— N-oi zice.

La întoarcere a poposit la acelaşi om, cel care i-a schimbat  nuca. A povestit păţania, iar omul şi soţia lui, după ce s-au îmbogăţit pe seama prostului, abia aşteptau să-i fure şi măgarul.

Omul îl ospătează şi-i dă vin şi bere, şi omul s-o chefăluit şi-a adormit pe laiţă.

Tocmai trecea prin sat nişte ţigani şi hapsânul a cumpărat de la ei un măgar, pe care l-a schimbat cu cel al omului.

Omul a doua zi se scoală, ia măgarul şi se duce acasă şi-i zice: „Măgar, baligă-te”!

Măgarul de unde să facă bani, că doar nu era cel dat de Dumnezeu. Degeaba a bătut omul acasă măgarul, că nu văzu de la el nici un galben.

Acum s-a  supărat şi mai rău.

— Acu nu-l mai iert eu.

Se porneşte să-l găsească pe moşneag, s-a gândit că-l va snopi în bătaie şi de data aceasta, cu siguranţă, va astupa borta vântului.

Acum se întâlneşte cu Dumnezeu care i-a apărut sub un alt chip.

— Na-ţi bade, o cârjă, da să nu zici până acasă: „Cârjă încârjeşte-te”!

Borta vântului a rămas iar neastupată.

Cel la care tot poposea ardea de nerăbdare să vadă ce bogăţii îi va mai aduce. Acu omul i-a dat un ospăţ şi mai straşnic.

Acu zice, omul, femeii:

— Măi, femeie, noi hai cu cârja în beci şi să închidem uşa.

Când a văzut cârja, a luat-o şi a fugit cu nevastă-sa de s-au închis în pivniţă. Dar când au zis: „Cârjă încârjeşte-te”! Cârja a început să-i bată şi zdrobi şi nu s-a mai oprit.

Dimineaţă, omul nostru a fost trezit de văicărelile ce veneau din beci.

— Bade ţi-om da şi măgarul şi nuca, numa mă rog, scoate-ne. Acu omul i-o lăsat de i-o bătut şi mai bine.

A luat măgarul, cârja şi nuca şi s-o pornit spre casă.

Omu nostru era acum atât de bogat că nu mai ştia ce să facă mai cu moţ. A cumpărat seminţe de aur şi din ele a crescut un lan cu totul şi cu totul de aur, de a ajuns vestea şi l-a împărat

Împăratul a trimis soli, că ar vrea şi dânsul nişte seminţe de aur.

— Să spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face.

Împăratul când a auzit asta, straşnic s-o mâniat şi a adunat o oaste mare, să se ducă cu război asupra lui, ca să-l înveţe minte pe om. Împăratul era în fruntea oştii. Şi-a venit până la uşa lui şi-a strigat să iasă afară.

Omul avea bani, dar tot cu straie de-a noastre se purta. El pune cârja sub suman şi iese afară.

Acu împăratul când vede că a venit cu atâtea mii de oameni, ca să pedepsească un simplu om, i s-a făcut ruşine şi a hotărât să se ducă numai cu un oştean în faţa ţăranului.

— Omule, arată-ţi tu întâi puterea.

— Bine, măi împărate. „Cârjă încârjeşte-te”!, la tot soldatul câte două şi la împărat câte nouă.

Şi mi-a bătut oaste şi pe împărat de i-a pus pe fugă.

De-atunci omul nostru a trăit bine şi nu l-a mai deranjat nici împăratul.

  

Cartea de aur - Basme româneşti,

Editura Veera, Odorheiul Secuiesc.

Prietenii

Prietenii

Constanța Drașovean

Într-o căsuță curată și primitoare locuiau cinci prieteni mici: Pasta Aromată, Mica Periuță, Săpunul Clăbucel, Parfumel și Buretele Șterge-Tot. În căsuță trăia și Omul Murdărel. Acesta nu se păstra curat și murdărea tot ce îi ieșea în cale. De aceea, copiii nu se jucau cu el.

Cei cinci prieteni doreau ca Omul Murdărel să fie și el ca toți copiii, cuminte și curat. Au stat de vorbă și s-au hotorât să îl învețe un lucru simplu:

Curățenia este mama sănătății!

Când Omul Murdărel a intrat în baie, cei cinci prieteni i-au vorbit frumos și l-au ajutat cum au știut mai bine: Mica Periuță și cu sora ei mai mare, Pasta Aromată, i-au spălat dințișorii, care au devenit albi și strălucitori, Săpunul Clăbucel, pe care îl cunosc toți copiii din grădiniță, i-a spus că băiata este un joc frumos cu mii de balonașe și l-au făcut curat-curățel.

Parfumel i-a oferit hăinuțe proaspăt spălate și îmbălsămate cu cel mai frumos parfum, de credeai că băiețelul nostru este o floricică.

Buretele Șterge-Tot i-a arătat cum face ca totul să fie sclipitor de curat.

Copiii de la grădiniță i-au spus apoi Omul Curățel. S-au Jucat frumos și cu toții erau fericiți. Dar cei mai fericiți erau cei cinci prieteni: Pasta Aromată, Mica Periuță, Săpunul Clăbucel, Parfumel și Buretele Șterge-Tot.

Revizta Girafa Rafa – 2018.

Soarele şi vântul

Soarele şi vântul

de Lev Tolstoi

Se încontrară soarele şi vântul, care din ei va izbuti să-l dezbrace mai repede pe om. Vântul se porni să smulgă de pe el îmbrăcămintea. Îi săltă şapca din cap şi îi flutura năprasnic hainele, iar omul îşi îndesa şapca la loc şi îşi înfăşura haina mai bine. Aşa încât vântul nu izbuti să-l detbrace pe om. Se apucă şi soarele de treaba asta. El numai că-l pârpăli niţeluş pe om, că acesta se şi descheie la haină şi îşi săltă şapca pe ceafă. Îl mai pârpăli pe atâta, şi omul lepădă haina de pe el şi şapca o zvârli cât colo.

 

Povestiri pentru copii,
Editura Tribuna, Craiova - 1992.

Ulciorul şi ceaunul

Ulciorul şi ceaunul

de Lev Tolstoi

Un ulcior şi un ceaun se luaseră la harţă. Ulciorul îl tot ameninţa pe ceaun că are să-i tragă o scatoalcă. Ceaunul spuse:

— Că-mi tragi tu o scatoalcă, că-ţi trag eu una, tot una va fi. Tu ai să te alegi cu capul spart, nu eu.

Povestiri pentru copii,
Editura Tribuna, Craiova - 1992.