Prințesa Cerului

Prinţesa Cerului

de Rino Alaimo

La început erau doar Umbra şi Lumina, mereu împreună, de nedespărţit, niciodată unul fără celălalt. Lumina domnea asupra zilei. Umbra era suveranul nopţii.

Regele Umbră şi regina Lumină au avut o fetiţă şi s-au instalat împreună cu ea într-un palat somptuos construit pe nori.

Tinerei prinţese îi plăcea să poarte doar o bijuterie: o mică şi delicată stea de mare pe care i-o dăruise un marinar, singurul ei prieten. De alte podoabe n-avea nevoie, căci o şuviţă lungă şi ondulată din părul ei sfida noaptea strălucind pe cer.

Această şuviţă, ca o semilună luminoasă, era singura licărire în întunericul serii.

Fetiţa a primit numele de Luna. În ea se amestecau splendoarea zilei şi misterul tenebrelor.

Dar, într-o noapte, regele Umbră, cumplit de invidios pe lumina Lunii, a răpit-o şi a ascuns-o pe pământ.

Acolo jos, numeroase case cu mai multe încăperi puteau, mai bine ca oriunde, să ascundă un secret.

Profitând de somnul captivei sale, regele Umbră se furişa în casă şi pătrundea în visele copilei ca să-i fure lumina.

Atunci, şuviţa, la fel ca visele Lunii se stingea puţin câte puţin.

Dezanădăjduită după dispariţia fiicei sale, Lumina a cerut ajutorul marinarului, care căătorea mai mult decât oricine şi ştia mai bine decât oricine unde să găsească ascunzişurile necunoscute.

Marinarul a acceptat să o ajute pe regină şi a scotocit toate peşterile, toate bârlogurile de căpcăun, de balaur, de vârcolac şi de vrăjitoare.

A căutat-o pe Luna pe cele şapte oceane, pe fundul adâncurilor şi pe uscat. Zadarnic însă: niciunul dintre monştrii aceia nu o capturase pe prinţesă.

Iar Luna, cu cât trecea timpul, cu atât se simţea mai singură şi mai izolată, pierdută în acea lume străină, atât de departe de palatul ei.

Chiar dacă nu a reuşit s-o găsească pe rinţesă, marinarul nu s-a dat bătut. A pescuit câte stele de mare puteau să încapă în barca lui şi a presărat cerul cu ele, de la pământ până în vârful bolţii. Căci, în adâncul inimii, spera că Luna va urma într-o yi acest drum pentru a se întoarce acasă.

Stelele, îmbrăcate în cristalele sărurilor marine, străluceau atât de tare, încât într-o noapte, când orice speranţă părea să se fi stins. Luna a văzut pentru prima oară o rază luminoasă pătrunzând pe fereastra închisorii ei.

A ridicat ochii spre cer şi l-a văzut luminat tot de un şir de stele scânteietoaare asemănătoare ce aceea pe care marinarul i-o dăruise odinioară.

Prinţesa a hotărât să urmeze această potecă înstelată care a dus-o, în sfârşit, acasă.

Pentru un timp care a părut nesfârşit, mama şi-a strâns fiica adorată lângă inima ei plină de bucurie.

Regele s-a temut atât de mult de furia reginei încât a preferat să se ascundă în spatele ei.

Şi astăzi încă, atunci când Lumina străluceşte, putem vedea cum Umbra se ascunde în spatele tuturor lucrurilor.

Pentru a sărbători întoarcerea prinţesei, regina a poruncit ca stelele să fie lăsate pe cer, pentru ca toţi cei care pierd drumul să-l poată regăsi.

De atunci, stelele luminează fiecare noapte cu strălucir lor. Focurile lor îl călăuzesc pe călătorul rătăcit şi le redau speranţa celor care au pierdut-o.

 

Prinţesa cerului,

Editura Univers, 2018.