Borta vântului

Borta vântului

de Mihai Eminescu

Era odată un om foarte sărac, și avea o mulțime de copii, unul mai înfomentat decât celălalt. Era în vremea foametii și el a muncit o săptămână pe un căuș de grăunțe. Acu s-a dus la râșniță cu dânsele. După ce le-a râșnit, a ieșit afară cu căușul cu făină, s-a pornit o furtună mare și i-a luat toată făina din căuș. Dar el strașnic s-o mâniat.

Omul nostru s-a hotărât să meargă să astupe borta vântului.

„Nu mă las eu așa cu una cu două”.

Toţi râdeau de dânsul, dar el era cât se poate de hotărât.

Îl întreabă un om:

— Unde te duci, cumătre?

— Mă duc să astup borta vântului, că mi-a luat făina din căuş.

— Da unde-i nimeri-o?

— Unde-a fi acolo mă duc.

Face un șumuiag de paie și pornește.

Mergâmd pe drum s-a întâlnit cu Dumnezeu şi cu Sfântul Petru, erau pe pământ pe-atunci, dar nu i-a recunoscut, pentru că arătau mai altfel, tocmai ca să nu fie recunoscuţi.

— Unde te duci omule?

— Mă duc să astup borta vântului, că mi-o luat făina din căuş.

Dumnezeu i-a zis omului să lase în pace borta vântului, că tot e prea departe şi să meargă acasă.

— Omule, i-a mai bine nuca aceasta, că-i fermecată şi când vei ajunge acasă, dar numai şi numai atunci, să-i spui: „Nucă, deschide-te”!

Omul a mulţumit pentru nucă şi s-a întors din drum.

A venit noaptea şi el a poposit la un necunoscut şi l-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.

— De unde vii bade? întreabă omul.

— Mă duceam să astup borta vântului şi am întâlnit un nebun pe drum şi mi-o dat o nucă şi-a zis să nu zic până acasă „Nucă, deschide-te”! Ce-a mai fi şi asta?

După ce a terminat de povestit s-a cucat liniştit omul nostru.

Soţia gazdei, fiind o femeie vicleană, a schimbat nuca cu una obişnuită.

— Ia să vedem ce nucă este aceasta?

Şi pe urmă se duce în ocol şi zice: „Nucă, deschide-te”! Atâtea vite ce au ieşit, oi, cai, hei, o bogăţie întreagă. Ştii mata, putere dumnezeiască!

A doua zi când ajunge omul nostru acasă şi zice: „Nucă, deschide-te”!, din nucă ce să mai iasă, că doar nu era o nucă fermecată.

Omul s-a mâniat din nou.

— Hai bată-mi-l Dumnezeu pe moşneag. Mă duc s-astup borta vântului şi să bat pe moşneag de ce m-o viclenit.

Şi a pornit iar la drum. Mergând el, iar s-a întâlnit cu Dumnezeu, iar nu l-a recunoscut, că arăta cu totul altfel, decât data trecută. Ştii, putere dumnezeiască.

— Unde te duci, bade?

— Să astup borta vântului şi să ucid moşneagul, ce m-o viclenit.

Dar l-a trimis Dumnezeu, pe om îndărăt cu un măgar.

— Na-ţi, bade, un măgar. Da să nu zici până acasă şi numai acasă: „Măgar, baligă-te”!

— N-oi zice.

La întoarcere a poposit la acelaşi om, cel care i-a schimbat  nuca. A povestit păţania, iar omul şi soţia lui, după ce s-au îmbogăţit pe seama prostului, abia aşteptau să-i fure şi măgarul.

Omul îl ospătează şi-i dă vin şi bere, şi omul s-o chefăluit şi-a adormit pe laiţă.

Tocmai trecea prin sat nişte ţigani şi hapsânul a cumpărat de la ei un măgar, pe care l-a schimbat cu cel al omului.

Omul a doua zi se scoală, ia măgarul şi se duce acasă şi-i zice: „Măgar, baligă-te”!

Măgarul de unde să facă bani, că doar nu era cel dat de Dumnezeu. Degeaba a bătut omul acasă măgarul, că nu văzu de la el nici un galben.

Acum s-a  supărat şi mai rău.

— Acu nu-l mai iert eu.

Se porneşte să-l găsească pe moşneag, s-a gândit că-l va snopi în bătaie şi de data aceasta, cu siguranţă, va astupa borta vântului.

Acum se întâlneşte cu Dumnezeu care i-a apărut sub un alt chip.

— Na-ţi bade, o cârjă, da să nu zici până acasă: „Cârjă încârjeşte-te”!

Borta vântului a rămas iar neastupată.

Cel la care tot poposea ardea de nerăbdare să vadă ce bogăţii îi va mai aduce. Acu omul i-a dat un ospăţ şi mai straşnic.

Acu zice, omul, femeii:

— Măi, femeie, noi hai cu cârja în beci şi să închidem uşa.

Când a văzut cârja, a luat-o şi a fugit cu nevastă-sa de s-au închis în pivniţă. Dar când au zis: „Cârjă încârjeşte-te”! Cârja a început să-i bată şi zdrobi şi nu s-a mai oprit.

Dimineaţă, omul nostru a fost trezit de văicărelile ce veneau din beci.

— Bade ţi-om da şi măgarul şi nuca, numa mă rog, scoate-ne. Acu omul i-o lăsat de i-o bătut şi mai bine.

A luat măgarul, cârja şi nuca şi s-o pornit spre casă.

Omu nostru era acum atât de bogat că nu mai ştia ce să facă mai cu moţ. A cumpărat seminţe de aur şi din ele a crescut un lan cu totul şi cu totul de aur, de a ajuns vestea şi l-a împărat

Împăratul a trimis soli, că ar vrea şi dânsul nişte seminţe de aur.

— Să spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face.

Împăratul când a auzit asta, straşnic s-o mâniat şi a adunat o oaste mare, să se ducă cu război asupra lui, ca să-l înveţe minte pe om. Împăratul era în fruntea oştii. Şi-a venit până la uşa lui şi-a strigat să iasă afară.

Omul avea bani, dar tot cu straie de-a noastre se purta. El pune cârja sub suman şi iese afară.

Acu împăratul când vede că a venit cu atâtea mii de oameni, ca să pedepsească un simplu om, i s-a făcut ruşine şi a hotărât să se ducă numai cu un oştean în faţa ţăranului.

— Omule, arată-ţi tu întâi puterea.

— Bine, măi împărate. „Cârjă încârjeşte-te”!, la tot soldatul câte două şi la împărat câte nouă.

Şi mi-a bătut oaste şi pe împărat de i-a pus pe fugă.

De-atunci omul nostru a trăit bine şi nu l-a mai deranjat nici împăratul.

  

Cartea de aur - Basme româneşti,

Editura Veera, Odorheiul Secuiesc.