Povestea celor trei cuvinte

Poveste celor trei cuvinte

de Leon Magdan

Ionuț este un copil ca voi: mereu curios și dornic să afle lucruri noi, căruia îi place să se joace și să se înțeleagă bine cu toți prietenii și colegii.

Chiar acum a plecat de a școală și merge vesel înapoi acasă. Când ajunge la colț, apare în fața lui un prieten din vecini, mergând pe noua lui bicicletă. Dar ce bicicletă! Nu mai văzuse nimeni așa un model extraordinar!

— Bună, Ionuț, vezi ce bicicletă am primit? Nu-i așa că este nemaipomenită?

— Uaau, chiar că e grozavă! Mi-o dai și mie un pic? Zise Ionuț cu nerăbdare.

— A, nu, în nici un caz, doar eu mă plimb cu ea.

— Hai, măi, Radu, dă-mi-o și mie o tură, măcar până la capătul străzii și înapoi!

— Nu!

— Să știi că nu mai vorbesc cu tine... Și nici eu nu o să împart cu tine nimic, niciodată!

— Treaba ta, eu nu ți-o dau! Mai zise Radu și se îndepărtă pedalând încântat.

Ionuț plecă mai departe, dar îi era tare ciudă, fiindcă i-ar fi plăcut mult să meargă măcar un pic pe bicicleta aceea.

Când ajunse acasă, îl întâmpină în prag un miros îmbietor, de-i lăsa gura apă. Fugi în bucătărie, unde o găsi pe bunica sa așezând pe o farfurie felii mari de cozonac rumenit. Se repezi și înhăță o felie și o mâncă pe nerăsuflate!

Apoi fugi în camera lui să se schimbe. Când se întoarse la bucătărie, o găsi pe bunica sa foarte tristă, dar, neștiind ce s-a întâmplat, și-a văzut mai departe de ale lui: de lecții și de joacă.

Și trecu ziua ca toate celelalte, iar seara veni tiptil, aruncându-și mantina întunecată peste toți și peste toate.

Chiar înainte să meargă la culcare, Ionuț îi auzi pe părinții lui vorbind despre greutăți pe care le aveau și nu știau cum să le rezolve. Erau abătuți și triști...

Ionuț se duse în camera lui să se culce. Se întinse pe pat și începu să se gândească:

„O, ce bine ar fi dacă aș avea puteri magice, ca-n povești, să pot schimba toate lucrurile care nu îmi plac. Abracadabra sau Hocus-pocus nu fucționează, nu au nici un efect. Dacă aș ști formule și cuvinte magice, prin care toate să se transforme după dorința mea, ar fi extraordinar! Întâi aș face o vrajă să mă pot plimba și eu cu bicicleta lui Radu. Apoi aș face alte farmece, ca bunica să fie veselă, iar la sfârșit aș spune toate cuvintele magicce prin care greutățile părinților mei să dispară! Ehe, păcat că nu știu asemenea cuvinte miraculoase... Pe toate aș fi putut să le rezolv!”

Și uite așa, gândindu-se la toate acestea, Ionuț adormi.

Dar, acum să vezi minunea minunilor! În vis îi apăru chiar îngerașul său păzitor, îmbrăcat într-o lumină strălucitoare și caldă, cu raze jucăușe sclipind necontenit.

— Dragă Ionuț, zise îngerașul, nu există cuvinte magice, sunt doar povești pentru copii naivi!

— Vai, și eu ce mă fac? Asta era ultima mea speranță...

— Bine, atunci hai să-ți spun un secret: îți voi dezvălui cele trei cuvinte cu adevărat magice, singurele cuvinte miraculoase, care sunt mai puternice decât orice!

— Da?! Strigă puștiul întântat, ce bine! Și care sunt cele trei cuvinte fermecate?

— Iată-le și să le ții minte toată viața, căci mereu te vor ajuta. Cele trei cuvinte magice sunt: Te rog, Mulțumesc și Te iubesc!

Îngerul dispăru ca prin farmec și toată lumina diafănă se stinse încet... Ce vis frumos!

Dimineață, Ionuț s-a trezit vesel. Poate îngerul avea dreptate. Ia să îbcerce! S-a dus la școală și, când se întorcea acasă, se întâlni iar cu prietenul său, Radu.

— Bună, Radu! Ce mai faci?

— Bună! Mă plimb cu bicicleta mea cea nouă. Este fantastic!

— Bravo, mă bucur pentru tine!

— Cum, Ionuț, nu mai ești supărat că nu ți-o dau și ție? Îl întrebă Radu mirat de tonul calm al prietenului său.

— Nu, de ce să fiu supărat?! Este a ta și faci ce vrei cu ea. Însă mi-ai face o nare bucurie dacă m-ai lăsa și pe mine să merg puțin cu bicicleta. Te rog frumos!

Radu îl privea cu ochi mari. Încântat de tonul său sincer și prietenos, coborâ imediat de pe bicicletă și, cu zâmbetul pe buze, întinse ghidonul spre Ionuț.

— Poftim, ți-o dau cu drag! Mergi și tu cu ea să vezi cum e!

Ionuț s-a plimbat puțin cu bicicleta, apoi i-a dat-o înapoi prietenului său și a plecat spre casă încântat.

Când ajunge acasă, bunica l-a chemat la masă. După ce a mâncat tot, Ionuț nu a mai zbughit-o grăbit pre camera lui, ci a rămas locului. Bunicuța care tocmai strângea masa, l-a întrebat nedumerită:

— Mai vrei ceva?

— Da, răspunse copilul zâmbind, aș vrea să-ți mulțumesc! Și pentru masa de acum, dar și pentru cozonacul delicios de ieri! A fost tare bun și îmi pare rău că nu am apucat să-ți spun asta. Sărut-mâna, buni și mulțumesc!

Chipul bunicii s-a luminat tot de un zâmbet de încântare. Iată că bunica nu mai era acum tristă, ci veselă și mulțumită.

Iar seara, înainte de culcare, Ionuț s-a dus la mama lui și luând-o de mână, îi spuse:

— Mami, știu că tu și tata aveți greutăți. Îmi pare rău că nu sunt mai mare, să vă pot ajuta și eu, să vă fie mai ușor. Dar să știi că te iubesc și, când o să mai cresc, o să am eu grijă să nu mai ai niciodată nici un fel de greutăți!

În ochii mamei se strecurată pe furiș două lacrimi de bucurie. Zâmbind, ea îl strânse la piept cu drag pe Ionuț și îi spuse:

— Puiule, dar deja mă ajuți! Când mă gândesc că mă iubești și că ești un copil așa bun, grijile mele sunt dintr-odată mai ușoare. Parcă nici nu mai simt greutățile! Hai, vino să te pup și mergi la culcare! Nopate bună, dragul meu!

— Nopate bună, mami!

Lui Ionuț nu-i venea să creadă. Îngerașul său păzitor avusese dreptate. Chiar că acestea erau cele trei cuvinte magice: Te rog, Mulțumesc și Te iubesc. Doar cu aceste cuvinte schimbase atât de mult. Toate se rezolvaseră sau măcar se îmbunătățiseră. Se întinse pe pat, închise ochii și, cu gândul la îngerașul său păzitor, se rugă șoptind:

— Dragă îngerașule, te rog să ne ajuți și să ne ocrotești pe toți. Îți mulțumesc pentru că ne ești alături și ajută-ne să avem parte mereu de iubire și înțelegere!

Apoi adromi liniștit și frumos, ca un îngeraș!

Povestea celor trei cuvinte,

Editura Școala Magdan, București - 2017.

Povestea Sfântului Onufrie

Povestea Sfântului Onufrie

de Leon Magdan

Săbătorit pe 12 iunie.

 

Cu sute de ani în urmă, domnea peste regatul său un împărat puternic și credincios, dar care nu avea nici un fecior.

Chiar dacă îmbătrânise, nu-și pierduse nădejdea și, împreună cu împărăteasa, se rugau în fiecare zi, cerându-I lui Dumnezeu să le binecuvânteze casa cu un băiat care să moștenească tronul.

Și bunul Dumnezeu S-a îndurat de rugăciunile lor și iată că peste puțină vreme împărăteasa a născut un prunc frumos, pe care l-au botezat Onufrie, nume care înseamnă „mereu fericit”.

Împăratul, care își iubea nespus feciorul, ca orice părinte, se ruga mereu pentru el.

Și iată că, printr-o minune dumnezeiască, a apărut în fața împîratului un înger îmbrăcat în lumină, în toată splendoarea și strălucirea lui, care i-a spus:

— Dumnezeau m-a trimis să îți spun că acest prunc va aduce multă bucurie și binecuvântare celor din jur.

— Doamne, c veste bună!

— Împărate-luminate, menirea acestui prunc este să crească departe de gâlceava cetății, străin de rosturile împărăției, în locuri retrase și liniștite.

— Dar, bunule înger, nu el va moșteni tronul? Dacă va fi departe, cine va conduce împărăția?

— Mărite împărate, Dumnezeu le poartă tuturor de grijă! Dacă vrei binele copilului, du-l cât mai departe de aici!, îi spuse îngerul.

Apoi, dispăru la fel de repede după cum apăruse.

Deși îi era tare greu, regele și-a luat fiul și a plecat cu el spre hotarul împărăției.

După ce au mers cale lungă să le-ajungă, s-au oprit la porțile unei mănăstiri de pe meleaguri îndepărtate. Călugării l-au „înfiat” pe micuțul prinț, făgăduind să-l crescă în credință și cumpătare.

Împăratul le-a mulțumit din suflet și, punându-și nădejdea în Dumnezeu, l-a lăsat pe prunc la mănăstire și s-a întors la treburile împărăției...

Și uite-așa au trecut câțiva anișori, iar copilașul a crescut.

Se învățase să meargă singur, în fiecare zi, să-i ceară călugărului de la bucătărie câte o bucată de pâine. Pleca mulțumit rupându-și pentru sine doar o bucățică, să-și astâmpere foamea, și dispărea în biserică cu restul pâinii. Călugării, care munceau de zor prinprejurul mănăstirii, se întrebau nedumeriți ce face băiatul cu pâinea, că doar nu o sta în biserică să mănânce!?

De fapt, micuțul Onufrie se ducea grăbit la icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe și așeza în fața icoanei bucata de pâine, spunându-i Pruncului Iisus din icoană:

— Și Tu ești mic și poate Ți-o fi și Ție foame... Uite, Ți-am adus pâine proaspătă, să mănânci și Tu!

Apoi pleca bucuros și mulțumit. Dar călugării, neștiind nimic din toate acestea, s-au hotărât să î dezvețe pe copil să mai intre cu pâinea în biserică.

Așa se face că, într-o zi, când micul Onufrie a venit iar să ceară o bucată de pâine, căci i se făcise foame, părintele călugăr de la bucătărie i-a zis răspicat că azi nu primește nici o firimitură. Să se ducă în biserică să ia pâinea de unde a pus-o!

Nedumerit, băiețeul a plecat cu lacrimi mari în ochi...

A intrat în biserică, s-a dus la icoana Maicii Domnului cu Mântuitorul, s-a așezat în genunchi și a început să-l roage pe Pruncul Iisus:

— Am venit la Tine, fiindcă mi-e foame și părintele nu vrea să-mi dea nimic de mâncare... Așa că, Te rog frumos, dă-mi și mie o bucățică de pâine, că și eu Ți-am dat când am avut!...

Chiar în acea clipă, o dumnezeiască minune s-a întâmplat: Pruncul Iisus, zugrăvit în icoană, Și-a întors privirea către băiat, i-a zâmbit și, aplecându-Se din brațele Sfintei Sale Maici, i-a întins micuțul Onufrie o pâine mare și frumoasă, caldă și cu miros îmbietor. Băiatul s-a luminat la chip, a mulțumit frumos și a plecat cu pâinea în brațe, dar cu mare greutate, căci nu era doar o bucățică de pâine, cum dusese el la icoană, ci o pâine mare și grea, pe care copilașul de doar câțiva anișori abia o putea ține în brațe. Și, fiind mai mult decât ar fi vrut el să mănânce, s-a dus cu ea la părintele stareț și la ceilalți călugări să le dea și lor.

— Ia uitați ce mi-a dat mie Pruncul Iisus!, zise cu bucurie copilul, mândindu-se cu ditamai pâinea proaspătă din brațele sale.

Călugării toți au rămas uimiți de minunea săvârșită.

Părintele stareț a împărțit tuturor câte o bucată din sfânta pâine, ca să fie spre binecuvântare și învățătură. Călugării au mărturisit că niciodată n-au mâncat ceva atât de bun! Desigur, căci pâinea era „frământată” din dragoste, „coaptă” la flacăra credinței și dăruită lor printr-o minune atât de frumoasă, cum doar Dumnezeu Milostivul poate face!

Cu timpul, băiatul a devenit un tânăr plin de râvnă și credință. Prin strădania sa și cu ajutor dumnezeiesc, a ajuns un mare sfânt. S-a retras în pustiu, unde a dus o viață simplă și binecuvântată. De aceea în icoane apare îmbrăcat sumar, căci se mulțumea cu puțin, având o fire blândă și smerită.

Rugăcine

Sfinte Părinte Onufrie, ție, când erai copil, ți-a dat Pruncul Hristos o pâine mare și frumoasă și, de aceea, te rugăm ca prin rugăciunile tale să ne rânduiești și nouă toate cele spre trebuința trupului și sufletului, pentru ca astfel să putem crește mari și să urmăm pilda vieții tale.

Amin.

Povestea Sfântului Onufrie,

Editura Mateiaș, București - 2017.

 

Povestea celui mai folositor animal

Povestea celui mai folositor animal

de Leon Magdan

Oare știți voi, dragii mei, care este cel mai folositor animal din toată lumea? Cu siguranță că vă gândiți deja la o vietate anume, dar nu vă pripiți cu răspunsul, cum am făcut eu.

O, îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri, deși au trecut ani mulți de atunci..

Eram și eu copil, ca și voi. Într-o zi la școală, doamna profesoară ne-a întrebat pe toți copii din clasă care credem că este cel mai folositor animal. Eu, nici una, nici două, am ridicat mâna să răspund!

— Pentru mine cel mai folositor animal este oaia.

— De ce?, m-a întrebăt doamna.

— Păi, bunicul meu este cioban și am văzut că oițele aduc mare folos. Din laptele lor se face brânză, unt, caș, iar din lână se fabrică tot felul de haine! Apoi știu de la bunica o legendă care spune că oaia este un animal binecuvantat de Dumnezeu, fiind blândă și supusă. De aceea, pentru mine, mioarele și mieluții lor sunt cele mai folositoare animale.

Dar nu terminasem bine de zis că, alături, colega mea de bancă, o zgâtie de fată, ridicase și ea mâna, agitând-o de ziceai că s-a curentat!

— Pentru mine, zise ea repede, cel mai folositor animal e vaca. Noi suntem acasă patru frați, iar dacă nu am avea o vacă, ne-ar fi tare greu. În fiecare zi bem lapte care e atât de gustos și de sănătos, și mâncăm brânză proaspată.

În afară de asta, știu că de la vaci se mai folosește și pielea, din care se fac haine bune și rezistente.

— Așa este, a spus doamna profesoară, amândoi ați răspuns foarte bine. Ei, dar alte animale?

În scurt timp, aproape toți copiii erau cu mânuța ridicată, așteptând să răspundă, fiecare susținându-și animalul favorit cum putea mai bine.

— Pentru mine, zise colegul bondoc din prima bancă, cel mai folositor este porcul. Fac părinții mei niște cârnați și un caltaboș, mamă, mamă, o bunătate. În fiecare an creștem câțiva porci, așa încât avem de mâncare, dar mai câștigăm și câțiva bănuți, căci în preajma Crăciunului îi vindem.

Noi toți, râdeam pe înfundate. Auzi la ce îi era capul, la mâncare!

— Doamna profesoară, continuă el vădit iritat, ăștia doi din spatele meu râd și zic întruna: "sarmale, fripturi, șorici.."

Doamna doar s-a uitat pentru o clipă la cei doi neastâmpărați. Aceștia au încremenit, văzând că sunt la un pas s-o facă lată.

— Cum spuneam, continuă mândru colegul din banca întâi, fericit că au fost puși la punct năzdrăvanii, purceii se mulțumesc și cu resturile din gospodărie, cu ce rămâne de la masa noastră. În loc să fie aruncate, toate sunt date la porci, făcându-se și ceva economie. Ei, de aceea eu zic că porcul este cel mai folositor.

— Nu cred, nu cred! sări fata slăbuță de la fereastră. Noi avem acasă multe găini! Bunica mea merge la piață și vinde ouă. Astfel cu ajutorul găinușelor, ea reușește să câștige bani. Iar acasă avem tot timpul ouă proaspete, care se știe cât sunt de hrănitoare.

— Ce purcei, ce găini?! Nu, nu, n-aveți dreptate niciunul, se ridică încruntat flăcăul vânjos din spatele clasei.

Cel mai folositor animal este calul. Păi, ia gândiți-vă: dacă n-ar fi caii să are câmpul și să ducă la moară recolta, cum am mai avea noi pâine pe masă?!

Dar iarna, cât de greu ne-am încălzi, v-ați gândit? Un cal înhămat aduce o căruță plină cu lemne: unui om i-ar trebui o lună să care singur ce duce un cal numaidecât. Eu știu cel mai bine, fiindcă tatăl meu e căruțaș și cu ajutorul cailor ține toată casa.

— Da, poate că ai dreptate, sări cât colo fetișcana din fața sa, dar degeaba ai căra tu de toate acasă, dacă n-ar avea cine să le păzească. Eu zic așa: câinele este cel mai folositor animal. Ce ne-am face fără dulăul din curte? Hoții ar prăda casa în lipsa noastră, vulpea ar fura din găini, iar lupii din oile de la stână, dacă n-ar fi păzite de câinii ciobănești. Toată lumea știe că prietenul cel mai bun al omului este câinele. Îl poți dresa ușor, căci este un animal tare deștept, ascultător și fidel, care nu dorește de la tine decât o vorbă bună și o bucată de pâine ori un os ce rămâne de la masă. Așa că eu țin cu câinii și cățeii și dulăii și...

— Aoleu, moară neferecată, se repezi colegul ei de bancă, se vede treaba că nu te-a mușcat niciodată vreo potaie, că n-ai mai vorbi așa!

— Păi dacă ai sărit gardul vecinului să furi cireșe, cred și eu că pe tine te-a mușcat! Bine ți-a făcut!

— Ei, mai ușor, copii, potoli doamna profesoară spiritele, care deja se încinseseră prea tare. Dacă ar fi aici animalele cu pricina, să vadă cum le țineți partea, sigur ar fi tare bucuroase, dar, pe de altă parte, cred că s-ar tăvăli de râs. Nu mai fiți așa pătimași! Adevarul este că fiecare are dreptate în felul său!

La un moment dat, observând că un singur copil nu ridicase mâna, ci stătea cuminte și liniștit în bancuța sa, doamna profesoară se apropie de el și îl întrebă:

— Dar tu ce crezi, la ce animal te-ai gâdit?

Băiețelul s-a ridicat timid și cu glas șoptit, a răspuns:

— Pentru mine, cel mai folositor animal este... șobolanul.

Nu pot să vă descriu ce fețe am făcut toți. Pentru o clipă s-a lăsat o liniște deplină, de ai fi zis că nu-i nimeni în clasă, apoi am bufnit toți în râs. Da' ce mai râdeam! Până și pe chipul doamnei profesoare se ivise un zâmbet. Dar tot dânsa a pus capăt hohotelor ce nu mai conteneau:

— Dragilor, nu sunteți curioși de ce a ales colegul vostru șobolanul? Hai să vedem ce are de spus!

Toți am tăcut ca prin farmec și, cu ochii țintă la colegul nostru, așteptam explicația care să dezlege misterul hazliu.

Foarte serios și liniștit, el zise:

— Colegii mei râd degeaba. Tatăl meu, care muncește mult și aduce banii în casă este miner. Dimineața, când pleacă la lucru, mama îi pregătește câte ceva de mâncare și mereu îi pune alături și câteva bucățel, firimituri sau alte resturi pentru șobolanii din galeriile unde lucrează tata. Poate nu știți, dar minerii sapă la adâncimi foarte mari și singurele animale care se încumetă să trăiască prin acele unghere uitate sunt șobolanii. Tatăl meu și ceilalți mineri nu le fac niciodată vreun rău, ba mai mult, îi și hrănesc cu câte ceva. Și asta pentru că micile rozătoare sunt cele care simt cutremurele înainte ca acestea să se pornească. Cu un an în urmă, la mina unde lucrează tatăl meu a fost un puternic cutremur de pământ și multe galerii s-au surpat, prăbușindu-se. Cu câteva minute înainte, șobolanii au început să fugă agitându-se foarte tare. Tata, împreună cu ceilalți ortaci, au lăst imediat uneltele și s-au grăbit să iasă la suprafață. Așa au scăpat toți cu viață. Și asta datorită șobolanilor care i-au avertizat la timp. Ei i-au salvat! Vedeți voi, dacă n-ar fi fost aceste rozătoare, aș fi fost astăzi orfan. De aceea, pentru mine cel mai folositor animal este șobolanul, căci mi-a făcut un bine atât de mare, salvând viața părintelui meu.

Ei, acum nu mai râdea nimeni. Doamna profesoară l-a mângâiat cu drag pe copil, apoi ne-a spus tuturor:

— Toate animalele au fost binecuvantate de Bunul Dumnezeu. Până și pe șobolani, despre care credeați că nu sunt buni de nimic. Domnul i-a înzestrat cu acest simț special, fiind astfel foarte folositori. Fiecare animal are rostul și menirea sa!

Așa am înțeles că toate animalele pe lume au fost create de Dumnezeu cu mult folos. Chiar și cele mai neînsemnate lucruri pot ascunde un rost măreț și important. Se spune că un cui poate salva o potcoava; o potcoava poate salva viața unui cal; un cal poate salva o bătălie; iar o batalie poate salva o țară!

Așa că aveți grijă de toate cele mărunte și neînsemnate, căci în ele se ascund cele mari și importante!

Povestea celui mai folositor animal,

Editura Magdan, București - 2010.