Povestea celui mai folositor animal

Povestea celui mai folositor animal

de Leon Magdan

Oare știți voi, dragii mei, care este cel mai folositor animal din toată lumea? Cu siguranță că vă gândiți deja la o vietate anume, dar nu vă pripiți cu răspunsul, cum am făcut eu.

O, îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri, deși au trecut ani mulți de atunci..

Eram și eu copil, ca și voi. Într-o zi la școală, doamna profesoară ne-a întrebat pe toți copii din clasă care credem că este cel mai folositor animal. Eu, nici una, nici două, am ridicat mâna să răspund!

— Pentru mine cel mai folositor animal este oaia.

— De ce?, m-a întrebăt doamna.

— Păi, bunicul meu este cioban și am văzut că oițele aduc mare folos. Din laptele lor se face brânză, unt, caș, iar din lână se fabrică tot felul de haine! Apoi știu de la bunica o legendă care spune că oaia este un animal binecuvantat de Dumnezeu, fiind blândă și supusă. De aceea, pentru mine, mioarele și mieluții lor sunt cele mai folositoare animale.

Dar nu terminasem bine de zis că, alături, colega mea de bancă, o zgâtie de fată, ridicase și ea mâna, agitând-o de ziceai că s-a curentat!

— Pentru mine, zise ea repede, cel mai folositor animal e vaca. Noi suntem acasă patru frați, iar dacă nu am avea o vacă, ne-ar fi tare greu. În fiecare zi bem lapte care e atât de gustos și de sănătos, și mâncăm brânză proaspată.

În afară de asta, știu că de la vaci se mai folosește și pielea, din care se fac haine bune și rezistente.

— Așa este, a spus doamna profesoară, amândoi ați răspuns foarte bine. Ei, dar alte animale?

În scurt timp, aproape toți copiii erau cu mânuța ridicată, așteptând să răspundă, fiecare susținându-și animalul favorit cum putea mai bine.

— Pentru mine, zise colegul bondoc din prima bancă, cel mai folositor este porcul. Fac părinții mei niște cârnați și un caltaboș, mamă, mamă, o bunătate. În fiecare an creștem câțiva porci, așa încât avem de mâncare, dar mai câștigăm și câțiva bănuți, căci în preajma Crăciunului îi vindem.

Noi toți, râdeam pe înfundate. Auzi la ce îi era capul, la mâncare!

— Doamna profesoară, continuă el vădit iritat, ăștia doi din spatele meu râd și zic întruna: "sarmale, fripturi, șorici.."

Doamna doar s-a uitat pentru o clipă la cei doi neastâmpărați. Aceștia au încremenit, văzând că sunt la un pas s-o facă lată.

— Cum spuneam, continuă mândru colegul din banca întâi, fericit că au fost puși la punct năzdrăvanii, purceii se mulțumesc și cu resturile din gospodărie, cu ce rămâne de la masa noastră. În loc să fie aruncate, toate sunt date la porci, făcându-se și ceva economie. Ei, de aceea eu zic că porcul este cel mai folositor.

— Nu cred, nu cred! sări fata slăbuță de la fereastră. Noi avem acasă multe găini! Bunica mea merge la piață și vinde ouă. Astfel cu ajutorul găinușelor, ea reușește să câștige bani. Iar acasă avem tot timpul ouă proaspete, care se știe cât sunt de hrănitoare.

— Ce purcei, ce găini?! Nu, nu, n-aveți dreptate niciunul, se ridică încruntat flăcăul vânjos din spatele clasei.

Cel mai folositor animal este calul. Păi, ia gândiți-vă: dacă n-ar fi caii să are câmpul și să ducă la moară recolta, cum am mai avea noi pâine pe masă?!

Dar iarna, cât de greu ne-am încălzi, v-ați gândit? Un cal înhămat aduce o căruță plină cu lemne: unui om i-ar trebui o lună să care singur ce duce un cal numaidecât. Eu știu cel mai bine, fiindcă tatăl meu e căruțaș și cu ajutorul cailor ține toată casa.

— Da, poate că ai dreptate, sări cât colo fetișcana din fața sa, dar degeaba ai căra tu de toate acasă, dacă n-ar avea cine să le păzească. Eu zic așa: câinele este cel mai folositor animal. Ce ne-am face fără dulăul din curte? Hoții ar prăda casa în lipsa noastră, vulpea ar fura din găini, iar lupii din oile de la stână, dacă n-ar fi păzite de câinii ciobănești. Toată lumea știe că prietenul cel mai bun al omului este câinele. Îl poți dresa ușor, căci este un animal tare deștept, ascultător și fidel, care nu dorește de la tine decât o vorbă bună și o bucată de pâine ori un os ce rămâne de la masă. Așa că eu țin cu câinii și cățeii și dulăii și...

— Aoleu, moară neferecată, se repezi colegul ei de bancă, se vede treaba că nu te-a mușcat niciodată vreo potaie, că n-ai mai vorbi așa!

— Păi dacă ai sărit gardul vecinului să furi cireșe, cred și eu că pe tine te-a mușcat! Bine ți-a făcut!

— Ei, mai ușor, copii, potoli doamna profesoară spiritele, care deja se încinseseră prea tare. Dacă ar fi aici animalele cu pricina, să vadă cum le țineți partea, sigur ar fi tare bucuroase, dar, pe de altă parte, cred că s-ar tăvăli de râs. Nu mai fiți așa pătimași! Adevarul este că fiecare are dreptate în felul său!

La un moment dat, observând că un singur copil nu ridicase mâna, ci stătea cuminte și liniștit în bancuța sa, doamna profesoară se apropie de el și îl întrebă:

— Dar tu ce crezi, la ce animal te-ai gâdit?

Băiețelul s-a ridicat timid și cu glas șoptit, a răspuns:

— Pentru mine, cel mai folositor animal este... șobolanul.

Nu pot să vă descriu ce fețe am făcut toți. Pentru o clipă s-a lăsat o liniște deplină, de ai fi zis că nu-i nimeni în clasă, apoi am bufnit toți în râs. Da' ce mai râdeam! Până și pe chipul doamnei profesoare se ivise un zâmbet. Dar tot dânsa a pus capăt hohotelor ce nu mai conteneau:

— Dragilor, nu sunteți curioși de ce a ales colegul vostru șobolanul? Hai să vedem ce are de spus!

Toți am tăcut ca prin farmec și, cu ochii țintă la colegul nostru, așteptam explicația care să dezlege misterul hazliu.

Foarte serios și liniștit, el zise:

— Colegii mei râd degeaba. Tatăl meu, care muncește mult și aduce banii în casă este miner. Dimineața, când pleacă la lucru, mama îi pregătește câte ceva de mâncare și mereu îi pune alături și câteva bucățel, firimituri sau alte resturi pentru șobolanii din galeriile unde lucrează tata. Poate nu știți, dar minerii sapă la adâncimi foarte mari și singurele animale care se încumetă să trăiască prin acele unghere uitate sunt șobolanii. Tatăl meu și ceilalți mineri nu le fac niciodată vreun rău, ba mai mult, îi și hrănesc cu câte ceva. Și asta pentru că micile rozătoare sunt cele care simt cutremurele înainte ca acestea să se pornească. Cu un an în urmă, la mina unde lucrează tatăl meu a fost un puternic cutremur de pământ și multe galerii s-au surpat, prăbușindu-se. Cu câteva minute înainte, șobolanii au început să fugă agitându-se foarte tare. Tata, împreună cu ceilalți ortaci, au lăst imediat uneltele și s-au grăbit să iasă la suprafață. Așa au scăpat toți cu viață. Și asta datorită șobolanilor care i-au avertizat la timp. Ei i-au salvat! Vedeți voi, dacă n-ar fi fost aceste rozătoare, aș fi fost astăzi orfan. De aceea, pentru mine cel mai folositor animal este șobolanul, căci mi-a făcut un bine atât de mare, salvând viața părintelui meu.

Ei, acum nu mai râdea nimeni. Doamna profesoară l-a mângâiat cu drag pe copil, apoi ne-a spus tuturor:

— Toate animalele au fost binecuvantate de Bunul Dumnezeu. Până și pe șobolani, despre care credeați că nu sunt buni de nimic. Domnul i-a înzestrat cu acest simț special, fiind astfel foarte folositori. Fiecare animal are rostul și menirea sa!

Așa am înțeles că toate animalele pe lume au fost create de Dumnezeu cu mult folos. Chiar și cele mai neînsemnate lucruri pot ascunde un rost măreț și important. Se spune că un cui poate salva o potcoava; o potcoava poate salva viața unui cal; un cal poate salva o bătălie; iar o batalie poate salva o țară!

Așa că aveți grijă de toate cele mărunte și neînsemnate, căci în ele se ascund cele mari și importante!

Povestea celui mai folositor animal,

Editura Magdan, București - 2010.