Nuielușa de aur

Nuielușa de aur

de Călin Gruia

A fost odată ca niciodată. A fost odată o femeie sărmană, care avea doi copii: un băiat și o fată.

Pe fată o chema Sprinteoara, iar pe băiat, Mugurel.

Sprinteoara spăla și scutura, Mugurel aducea apă de la izvor și aduna surcele; Sprinteoara aprindea focul în vatră și fierbea bucatele, Mugurel culegea poame din pădure; Sprinteoara cosea și torcea, Mugurel împletea opincii din coajă de tei. Și seara, când venea mama lor trudită de la muncă, toate erau la locul lor: masa așternută, mâncarea caldă, apa din ulcior rece, ograda curată, casa măturată.

Într-o zi, după ce Sprinteoara își puse la cale treburile casei, porni cu Mugurel prin pădure să culeagă ciuperci. Soarele trecuse de amiază, dar coșurile lor tot goale erau. Și cum mergeau ei și se afundau tot mai mult în pădure, uitându-se când în dreapta, când în stânga, numai iată că zăresc într-o vâlcea o ciupercă mare și frumoasă.

Se aplecară s-o rupă, dar ciuperca se făcu nevăzută. Se uitară mirați în jur și o zăriră ceva mai departe. Cu cât se apropiau de ciupercă, cu atât ciuperca se depărta.

Și au mers ei, au mers, până au ajuns într-o poiană verde unde erau tare multe ciuperci. Însă cum se aplecau să le culeagă, ciupercile intrau în pământ, iar dacă se ridicau în picioare, ciupercile răsăreau din nou în altă parte.

— „Ce să fie oare? se gândi Sprinteoara. Ciupercile parcă ar avea picioare, așa aleargă de colo până colo”.

Mai erau însă și alte lucruri ciudate în poiană. Copacii erau strâmbi și aveau frunzele lungi, subțiri și se mișcau ca niște degete. Sprinteoara se înfioră. Vroi să-l strige pe Mugurel, care mai alerga încă după ciupercile fermecate, dar nu avu vreme. Mugurel tocmai atunci prinsese în mâini o ciupercă mare și trăgea de ea s-o scoată din pământ.

Ciuperca se rupse și din ea ieși un fum galben-vânăt, care semăna cu un nor. Fumul învălui toată poiana pentru o clipă, apoi se ridică deasupra pădurii și se mistui în zare…

Mugurel nu mai era acolo… nu era nicăieri…

Copacii își foșniră frunzele, potecile se întunecară.

Sprinteoara o porni la fugă, strigând după ajutor. Nu-i răspunse nimeni. Cărările îi erau necunoscute… Se rătăcise… Abia târziu ieși într-un luminiș. Începu să caute drumul spre casă. Dar cum să se întoarcă ea fără Mugurel? Porni în căutarea lui.

Și tot umblând ea și strigând în toate părțile, se pomeni într-o rariște de pădure în fața unui alun care se legăna. Nu adia nici un vânt, nu se mișca nici o frunză în ceilalți copaci; și totuși alunul se legăna de parcă îl scutura cineva de tulpină. Cine îl mișca oare? Ba încă, lucru și mai ciudat, la fiecare legănare frunzele i se îngălbeneau văzând cu ochii și cădeau de pe ramuri.

– Ce ai, alunule? întrebă Sprinteoara.

Mare-i fu uimirea când, din foșnetul frunzelor, auzi un glas:

– Nu te mira că mă legăn când nu bate vântul și-mi îngălbenește podoaba în toiul verii, căci la rădăcina mea e un vierme care mă roade, de mă dor crengile și frunzele.

– Un vierme?! făcu Sprinteoara. Dacă am să pot, am să te ajut.

Și fata începu să sape cu un băț ascuțit. Pământul era tare, rădăcinile adânci, dar Sprinteoara nu se lăsă până nu găsi viermele și-l strivi. Acoperi apoi rădăcinile cu pământ și, fiind în vale un izvor, aduse de câteva ori apă în pumni, udă copacul la rădăcină și iată!… alunul își lepădă pe dată toate frunzele galbene, înmuguri, dădu frunze noi și flori.

– Mulțumesc, fată bună, că m-ai scăpat de vierme și, aplecându-și un ram înflorit, alunul adăugă: Rupe de aici o nuielușă. Cu atât te pot răsplăti. Poate-ți va fi de folos în drumul tău. Cu această nuielușă de vei atinge copacii uscați, pe dată vor înflori și vor lega rod; de vei atinge crenguțele uscate, ele vor înverzi și vor da rădăcini; de vei atinge crenguțele verzi, ele sub ochii tăi se vor face copaci…

Sprinteoara luă nuielușa de alun și o băgă în sân. Peste pădure se lăsă încetișor noaptea. Unde să pornească?

De după un nor se uita, mirată, luna. Hei, și de s-ar fi putut, Sprinteoara ar fi întrebat-o și pe ea dacă nu i-a văzut cumva frățiorul. Câteva lacrimi i se prelinseră pe obraz. Dar fata le șterse repede și se urcă într-un copac, unde-și făcu un culcuș din ramuri tinere.

Nici pomeneală de somn. Toată noaptea se gândi în fel și chip cum ar putea să-și găsească frățiorul. Vântul mișca frunzele copacilor, frunzele foșneau și Sprinteoarei i se părea că aude glasul lui Mugurel.

În zori, fata porni din nou la drum. Și merse… și merse… multe zile la număr și tot atâtea nopți, întrebând râuri, izvoare, păsări cântătoare, dacă nu știu ceva de frățiorul ei; nimeni însă nu-i putu răspunde.

După atâta umblet, iată că ajunse într-o poiană verde și se așeză să se odihnească. Și cum sta fata dusă pe gânduri, numai ce aude un fluierat. Când se uită, ce să vadă?! Un balaur mare, verde, se târa prin iarbă.

Florile se aplecau speriate și se ascundeau, iarba se usca în calea lui.

Din când în când, balaurul se oprea, își ridica în sus capul și arunca în văzduh o dogoare înăbușitoare. Ochii îi străluceau ca jăratecul, iar printre dinți scotea un fluierat ascuțit de-ți spărgea urechile… Se îndrepta către un copac înalt, pletos, în care se zărea un cuib de pasăre.

Văzând-o pe Sprinteoara, balaurul se făcu o dată roată și se aruncă asupra ei.

Sprinteoara se dădu îndărăt. Scoase nuielușa de alun și atinse cu ea un rug uscat de mure; și pe dată în calea balaurului răsări o tufă mare de mure, care încolăcindu-se asupra balaurului, îl prinse ca într-o țesătură încâlcită.

Balaurul începu să se zvârcolească; dar cu cât se zbătea, cu atât răsăreau în jurul lui mai mulți rugi de mure și-l legau din toate părțile.

Sprinteoara aduna de pe jos fel de fel de crenguțe uscate, le atingea cu nuielușa și le arunca asupra balaurului. Acestea pe dată înverzeau, prindeau rădăcini și creșteau în jurul balaurului, strângându-l în ramuri, ca într-un clește.

L-au încolăcit și l-au strâns atât de tare ramurile și rugii de mure, încât balaurul în cele din urmă rămase fără viață. Și cum rugii de mure și crenguțele aruncate de Sprinteoara creșteau încă, îl acoperiră de nu i se mai cunoscu urma. Bucuroasă că a scăpat de balaur, Sprinteoara vroi să pornească mai departe, dar nici nu apucă să-și pună nuielușa de alun în sân, că și auzi din copac:

– Hei, ascunde-te, fată vitează… vine pasărea cu penele de argint, muma noastră, și ar putea să te înghită!…

– Cine strigă? întreabă mirată fata.

– Noi, puii ei!

Sprinteoara nu avu vreme să se dumirească despre ce poate fi vorba, căci văzu în văzduh o pasăre nespus de mare. Penele îi străluceau ca argintul și pe unde trecea, vântul se stârnea, copacii se aplecau, ramurile tremurau. Numai cu o aripă întinsă umbrea toată poiana, dar cu amândouă întuneca lumina soarelui. Cât ai clipi, pasărea cu penele de argint coborî jos, deschise ciocul, o înghiți pe Sprinteoara, apoi se ridică în cuib la puii ei… Dar ce pui? Erau mai mari decât fata... Puii începură să strige cu toții într-un glas:

– Dă-i drumul, mamă, dă-i drumul din gușă...

– Că flămânzi mai sunteți, puii mamei, îndată, îndată...

– Nu suntem flămânzi, să nu-i faci nici un rău, mamă… Fata pe care ai înghițit-o ne-a scăpat de la moarte… Ne-a scăpat de balaurul cel verde care venea să ne mănânce. Dă-i drumul să nu moară…

Pasărea cu penele de argint zbură spre tufiș și, după ce se încredință de adevăr, urcă din nou în cuib, căscă ciocul și-i dădu drumul fetei în cuib, vie, nevătămată...

Sprinteoarei nu-i venea a crede că scăpase atât de repede din gușa întunecoasă și tremura încă de spaimă…

Pasărea cu penele de argint îi spuse:

– Cum să-ți mulțumesc, fată vitează, că mi-ai scăpat puișorii de un dușman atât de fioros?

– Să-mi spui, pasăre de argint, unde l-aș putea găsi pe frățiorul meu?

– Asta nu știu!… Dar într-o clipă voi înconjura lumea să aflu.

Și cât ai bate din palme, pasărea de argint zbură în zări… Și cât ai fuma o lulea, pasărea de argint se și întoarse.

– Ca să ajungi până la fratele tău îți trebuiesc opinci de fier și îndrăzneală de voinic... Fratele tău acum e la Zâna Hapsâna, a Muntelui Negru stăpână…. Zâna stă în acel munte într-un palat ferecat, iar muntele-i păzit de o lupoaică cu dinții de oțel și ochii neadormiți… Așa mi-a spus sora mea, pasărea cu penele de aur. Ține fulgul acesta de la mine! Când vei fi la greu, să-l pui în podul palmei. Acum coboară din cuib și pornește-te înspre Miază-Noapte…. Fii însă cu băgare de seamă: Zâna Hapsâna, a Muntelui Negru stăpână, e tare vicleană și nu o vei putea doborî decât cu sabia uriașului.

Sprinteoara ar fi dorit să mai întrebe ceva, dar pasărea își luase zborul.

Și a mers Sprinteoara, și a mers… zi de vară până-n seară, cale lungă ca-n poveste, peste văi și peste creste, trecând ape mânioase și păduri întunecoase… Și tot mergând ea așa, zilele nu număra.

Iată că-ntr-o dimineață se trezi c-un munte-n față; gol, pleșuv; din poale-n vârf nu avea pic de verdeață; și de-acolo-n zări, cărunți, se-ntindeau tot munți și munți…

Sprinteoara se așeză pe o piatră să se odihnească. Dar nu-i tihni odihna, că pe dată auzi o larmă de clocoteau văgăunile. Când se uită mai bine, văzu într-o vale un om mare, mare și înalt, de amețeai uitându-te în sus să-i vezi capul, cu spinarea cât două părți alăturea, cu brațele groase cât copacii bătrâni și care cu un fel de ghioagă lovea stâncile și munții. Munții se prăvă- leau, stâncile se sfărâmau în bucăți, pământul se cutremura.

Sprinteoara, văzându-l atât de înfuriat, se piti într-o peșteră mică.

Uriașul lovea mai departe în pietre de săreau mii de scântei și se văicărea:

– Dacă ar fi cineva să-mi scoată blestemata de viespe din ochi, i-aș dărui orice mi-ar cere... Căci viespea îmi mănâncă vederea. Am să dărâm toți munții de durere!

Sprinteoara se ridică și începu să strige:

– Îți scot eu viespea din ochi, numai astâmpără-te, că nu mă pot apropia.

– Unde ești? strigă o dată omul de clocotiră văile.

– Aici, pe o stâncă.

– Nu te văd!

– Stai locului, că vin numai-decât…

Fata se apropie de uriaș, dar abia îi putu ajunge până la gleznă. Se urcă pe o stâncă, dar abia îi putu ajunge până la brâu. Se ridică pe un pripor, dar abia îi putu ajunge umerii. În cele din urmă se sui pe un munte și-i ajunse la ochi.

Uriașul se domoli, fata îi căută în ochi. Cu un vârf de broboadă îi scoase viespea.

– Mulțumesc, fată bună! spuse uriașul. Mi-ai scăpat lumina ochiului… Cu ce te pot oare dărui? Eu sunt meșterul Faur, din Munții Pleșuvi.

Fata îi povesti întâmplarea cu frățiorul ei. Omul ascultă, ascultă, își luă apoi de jos ghioaga și lovi în munte. Pe dată se deschise o poartă și intrară într-o fierărie uriașă.

– Sabia mea,  zise Faur,  nu ți-o dau că n-ai s-o poți duce, are mai bine de o mie de ocale; dar, iată, rup din ea o bucățică și-ți fac o sabie pe măsura ta, care va avea tot atâta putere de vei fi îndrăzneață și hotărâtă în luptă!

Și uriașul rupse o așchie din sabie, o trecu de câteva ori printre degete ca pe o bucată de ceară și-i făcu fetei noastre o sabie. Apoi luă o altă bucată de fier, o frământă în pumni ca pe un aluat moale și-i făcu Sprinteoarei șapte perechi de opinci, fiecare mai mare ca cea dinaintea ei.

Și rupând din ghioaga lui de fier o bucată, îi făcu pe dată un ciocănel:

– Cu acesta de vei lovi muntele acela blestemat, el se va deschide.

Sprinteoara mulțumi uriașului, își puse sabia la șold, vârî ciocănelul în sân, încălță o pereche de opinci, iar pe celelalte șase perechi le puse în spinare și o porni la drum.

Și merse, și merse multă vreme, până ce simți că o dor picioarele și că o strâng opincile, pasă-mi-te, fata crescuse; se descălță și văzu că opincile erau roase la tălpi de atâta drum. Încălță altă pereche. Oboseala îi trecu pe dată și prinse din nou puteri. Și iar merse și tot merse zile fără număr, până începură iar s-o strângă opincile.

Vremea trecea și fata creștea. Le descălță și pe astea și luă altele mai mari. Și cu cât mergea, cu atât simțea Sprinteoara cum crește la trup, cum crește în putere.

Cât o fi mers, câți ani au trecut, nimeni n-ar putea spune, dar fata schimbă în cale șase perechi de opinci și de frățiorul ei tot nu putu da. Când încălță a șaptea pereche, începu să meargă atât de repede încât nu-și mai dădea seama pe unde trece. Și poate Sprinteoara nu ar fi știut c-a ajuns la poalele muntelui de cremene neagră, de nu-i ieșea în cale lupoaica cea cu dinții de oțel, care când lătra și-și clănțănea colții, îi săreau scântei din gură.

Nimeni nu se putea apropia de munte. Ce să facă Sprinteoara? Cum să doboare lupoaica? Nu era glumă să te iei la luptă cu așa lighioană.

De aceea, fata se urcă într-un copac și așteptă să vină noaptea, doar, doar va adormi lupoaica. Noaptea veni, dar ochii lupoaicei nu se închiseră. A stat Sprinteoara trei zile și trei nopți în copac, dar degeaba… Se gândea mereu la frățiorul ei, care nu mai era departe, dar pe care nu-l putea vedea încă.

Chibzui ea ce chibzui și până la urmă își aduse aminte de puful păsării de argint. Îl puse în palmă. Pasărea de argint veni pe dată:

– Cu ce te pot ajuta, Sprinteoară?

– Nu știu cum să dobor lupoaica…

– Puterea lupoaicei e în dinții de oțel... Numai atunci ar putea fi răpusă când i s-ar topi dinții la foc, spuse pasărea.

– Și ce-i de făcut?

– Las’ pe mine!

Pasărea de argint bătu din aripi și într-o clipă veniră atâtea păsări, încât nu mai încăpeau în copaci mii și mii de păsări.

Pasărea de argint mai bătu o dată din aripi. Păsările zburară și nu după mult timp se întoarseră fiecare cu câte o ramură uscată în cioc. Cât ai clipi aruncară ramurile jos în jurul lupoaicei, de se făcu un ocol de crengi mare și înalt ca un zid.

Lupoaica sări speriată din culcuș, încercând să rupă ocolul de crengi cu dinții. Dar cât te-ai șterge la ochi, veniră alte păsări cu tăciuni aprinși în cioc. Lăsară tăciunii peste vreascuri. Vreascurile se aprinseră de jur împrejur, căci toate păsările făceau vânt cu aripile ca să se întețească focul.

Pe dată, lupoaica fu învăluită de flăcări mari, ce se aruncau asupra ei ca niște limbi de balaur. Începu să urle, să se zbată, să sară, dar încotro o apuca, tot peste flăcări da. De căldură, dinții începură să i se topească. Văzând aceasta, sări prin foc. Focul însă o aprinse și lupoaica, îngrozită, fugi arzând, până căzu într-o prăpastie adâncă și pieri.

Sprinteoara vroi să mulțumească păsărilor, dar când se uită, nu le mai văzu. Auzi numai un fâlfâit de aripi în depărtare.

Se apropie de munte și-l atinse cu ciocănelul de fier. În munte se deschise o poartă.

Sprinteoara intră. Poarta se închise în urma ei… și fata prinse a urca pe scări minunate de marmură albăstrie. Erau acolo fel de fel de cărări care duceau în multe părți: unele din piatră verde, altele galbene, altele ca para focului. Nu știa pe care să apuce. Cărările coteau când în dreapta, când în stânga, când urcau, când coborau.

Ușile i se deschideau singure în cale și trecea prin cămări împodobite cu pietre scumpe de toate culorile, ce străluceau de-ți luau vederea, nu alta. Totul însă părea pustiu; și era o liniște de-și auzea bătăile inimii. Și cu cât mergea Sprinteoara, cu atât i se părea că nu are nici un spor.

Începu să-i fie teamă că nu-și va găsi fratele în acele locuri cu totul și cu totul ciudate…. Și iată că se pomeni într-o peșteră mare, cu pereții și bolțile de cleștar. În mijlocul peșterii era o gură de fântână. Și parcă auzi așa ca un huruit în adânc. Se dădu îndărăt. Inima i se făcu ca un purice. Când se uită din nou la pereți, văzu în ei o mulțime de fete cu fețele strâmbe care se uitau la ea. Pasă-mi-te, pereții erau acoperiți cu oglinzi strâm- be. Făcu câțiva pași, fetele din pereții de cleștar o priveau speriate și se mișcau o dată cu ea. Și erau așa de multe fete în pereți și în bolți, încât Sprinteoara se văzu înconjurată din toate părțile de acele arătări cu chip omenesc, însă schimonosite în fel de fel de forme.

O sudoare rece îi trecu pe șira spinării. Își puse palmele la ochi. În cele din urmă, prinzând puțin curaj, strigă la ele. Toate începură să-și miște buzele, dar nu li se auzea glasul. Sprin- teoara aplecă ochii în jos să nu le mai vadă, nu se uită nici în dreapta, nici în stânga, ci se apropie din nou de gura fântânii de unde, de data asta, i se păru că aude pași din ce în ce mai apropiați. Luându-și inima în dinți, strigă:

– Hei, care ești acolo?

Nu-i răspunse nimeni. Ridică iar ochii spre oglinzi. Fetele din pereții peșterii își strâmbară gurile să o îngâne, parcă.

– De ce vă strâmbați la mine? Le întrebă Sprinteoara. Mai bine mi-ați spune unde-l pot găsi pe Mugurel!

Abia spuse cel din urmă cuvânt și din gura fântânii văzu ieșind o mogâldeață cu un sac în spate:

– Mugurel!

– Sprinteoara! Surioara mea! Cum de ai putut veni până aici? Sprinteoara își îmbrățișă fratele. Mugurel era slab, gălbejit și zdrențuit.

– Cine a băgat fetele acelea urâte în pereții peșterii? Cine sunt ele?… Uite, acuma văd și băieți. Vezi, Mugurel?

– Nu-i nimeni în pereți, surioara mea. Pereții aceștia au fel de fel de oglinzi strâmbe, care schimonosesc chipul orișicui s-ar apropia de această fântână blestemată, ca să-l sperie, să-l alunge pe acel ce ar pătrunde aici, pentru că prin această fântână e drumul sub pământ până la comori. De când m-a luat Zâna Hap- sână, cobor în fiecare zi prin fântâna asta și caut nestemate. Și mi-a spus blestemata că atunci îmi va da drumul de aici când voi umple șapte odăi cu nestemate. Eu n-am umplut până acum decât un ungher, căci pietrele scumpe se găsesc tare greu.

– Și unde-i Zâna Hapsâna? șopti Sprinteoara.

– Unde anume șade, nu știu! Dar vine din trei în trei zile aici să numere nestematele. Și de te va găsi, va fi rău și de tine, și de mine. Cum ai putut să ajungi în acest loc?… Întoarce-te mai bine acasă, surioara mea. Ieși din munte pe unde ai intrat. O să vină Hapsâna. Din clipă în clipă trebuie să sosească. Întoar- ce-te acasă, surioara mea.

– Nici nu mă gândesc! Am venit să te scap de aici!

– Ne va prinde și ucide pe amândoi!

– Hai repede, Mugurel. Vino după mine!

Mugurel lăsă sacul jos, alese din el o piatră scumpă, o puse în sân și spuse:

– Are putere asupra întunericului… Ea tămăduiește pe cei ce-și pierd vederea… E o piatră atât de rară, încât nu știu de se află multe pe lume… dacă scăpăm de aici, ne va fi, poate, de folos…

Cei doi copii porniră. Dar drumul pe care venise fata nu se mai vedea. Trecură prin peșteri boltite, pe cărări cotite, prin cămări împodobite, pe scări de marmură, prin văi luminoase, prin hrube întunecoase…

Deodată însă, cum treceau pe o potecă îngustă, o stâncă se rostogoli și le tăie calea. Încercară să iasă prin altă parte. De sub o bucată de piatră țâșni un izvor cu apă clocotită…

Se întoarseră. În munte începu un vuiet surd. Cărările și drumurile se închideau văzând cu ochii. Începură să sară peste bolovani colțuroși, peste prăpăstiile ce li se deschideau în cale ca niște guri de fiare nemaivăzute…

Vuietul creștea din ce în ce mai tare, bolțile se prăbușeau, peșterile se ferecau, întunericul îi împresura. Mugurel scoase din sân piatra minunată, care începu să le lumineze calea. Zăriră o crăpătură prin care încercară să se strecoare. Abia trecură însă și pereții se apropiară… Până la zidul muntelui nu mai era mult…

– Ne-a simțit Hapsâna, abia putu să spună Mugurel.

Sprinteoara atinse peretele muntelui cu ciocănelul și în fața lor se deschise o ușă. Cei doi copii ieșiră la lumina zilei… Dar abia făcură câțiva pași, că Zâna Hapsâna, zărindu-i din vârful Muntelui Negru, rupse cu ghearele o bucată de stâncă și o aruncă înaintea lor. Din bucata de stâncă crescu numaidecât un munte înalt până la cer.

Sprinteoara își încălță repede opincile de fier, îl cuprinse pe Mugurel cu brațele și cât ai bate din palme trecură peste munte. Zâna Hapsâna, văzând lucrul acesta, se mânie și mai tare și trimise după ei vântul de Miază-Noapte.

– Vânt de Miază-Noapte, într-o clipă să mi-i umfli pe sus și să-i urci pe Muntele Secetei, să moară acolo… Din zbor să-i dezlegi fetei opincile de fier, să-i smulgi sabia și apoi să mi le aduci mie.

Vântul porni vâjâind. Îi ridică în văzduh până la nori, îi luă fetei opincile, dar sabia nu i-o putu smulge din mână…

Înfuriat, îi aruncă pe cei doi copii pe Muntele Secetei. Îi duse babei opincile, cât despre sabie îi spuse că a scăpat-o într-o prăpastie și că se duce să o caute. Îi era și vântului frică de zgripțuroaică și ce era să spună…

Zâna Haspâna, luând opincile de fier, strigă de se cutre- murară văile:

– Acolo să stați, îndrăzneților!… Cine mi-a văzut comorile, nu mai vede niciodată fața lumii… niciodată!

Pe vârful acelui munte nu era nici un fir de iarbă. Nu era nici un strop de apă, iar de coborât nu putea fi vorba. Muntele era din cale afară de înalt și avea peretele drept și lucios ca marmura.

Au stat acolo, sus, ce au stat cei doi copii și iată că de la o vreme începu să-i chinuie foamea și setea. Au început să colinde muntele, dar degeaba. Când nu mai știau ce să facă, Sprinteoara zări într-o văgăună un trunchi uscat de copac, putred aproape.

Fata bătu din palme veselă. Scoase nuielușa de alun din sân și atinse trunchiul de copac. Acesta pe dată înverzi, dădu flori și legă rod. Poamele lui erau tare gustoase. Cei doi frați își potoliră foamea și setea și se așezară la umbră.

Copacul creștea, creștea din ce în ce mai mare, acoperindu-i cu frunzișul lui răcoros. Și cum chibzuiau ei și socoteau ce-ar putea face să coboare de pe munte, din copac căzu o crenguță. Sprinteoara atinse crenguța cu nuielușa de alun și pe dată crenguța dădu rădăcini și începu să crească sub ochii lor. Atunci Sprinteoara și Mugurel prinseră să rupă crenguțe din copac, să le atingă cu nuielușa de alun și să le arunce pe munte. Crenguțele prindeau rădăcini și creșteau în fața lor adevărați copaci. Au început atunci să arunce crenguțe pe peretele muntelui.

Muntele prinse a se împăduri. În ramurile copacilor începură să cânte păsări, prin văgăuni porniră la vale izvoare limpezi cum e cristalul…

De jur împrejurul muntelui, dinvârf și până în poale, crescură copaci cu rădăcinile înfipte în stânci. Ținându-se de tulpinile copacilor, cei doi copii începură să coboare. Co- borâșul era greu și plin de primejdii, dar Sprinteoara și Mugurel nu se înspăimântară, mai ales că rădăcinile copacilor se întindeau sub picioarele lor ca o scară. De la tulpină la tulpină, de pe-o rădăcină pe altă rădăcină, încet și cu băgare de seamă, ajunseră până aproape de poalele muntelui. Dar, când să pună piciorul pe pământ, văzură în fața lor o prăpastie adâncă, adâncă, peste care nici o rădăcină nu se întindea, peste care nici un cerb nu ar fi îndrăznit să sară… Și cum sta Sprinteoara și se gândea ce să facă, tot îndemnându-l pe Mugurel să nu-și piardă cumpătul, își aduse aminte de pana păsării de argint, dar când să o pună în palmă o scăpă și pana pluti ce pluti, apoi căzu în adâncul fără fund al prăpastiei. Așteptă, așteptă, dar nimeni nu se arăta… Deodată auzi un glas:

– Sprinteoara, numai eu te pot ajuta, dar asta-i pentru cea din urmăoară!…. Îi vorbea nuielușa de alun… Scoate-mă din sân și înfige-mă în munte sub picioarele tale. Să știi însă că de-acum ne despărțim!

Sprinteoara luă din sân nuielușa de alun, o înfipse în munte și pe dată din nuielușă începu să crească peste prăpastie un pod împletit din ramuri verzi… creștea, creștea, peste pră- pastie se sălta, până ajunse pe celălalt mal. Și podul acela de ramuri era așa de des și așa de mare, încât nici nu se vedea prăpastia. Sprinteoara și Mugurel porniră repede pe podul de ramuri și frunze, bucuroși nevoie mare că scăpaseră de Muntele Secetei și de prăpastia fără fund…

Zâna Hapsâna, uitându-se spre Muntele Secetei și văzându-l verde, împădurit, își puse mâinile în păr de necaz și porni ca o vijelie într-acolo.

Mugurel și Sprinteoara tocmai co- borau pe o potecă într-o vale minunată, când le ieși în cale zgripțuroaica.

– Ha, Ha! V-am prins! făcu Zâna Hapsâna. De-acum nu-mi mai scăpați.

Furioasă, se repezi spre ei. Sprinteoara se dădu un pas înapoi și scoase sabia dăruită de meșterul Faur. Zâna Hapsâna își lungi o dată mâinile să-i apuce sabia. Sprinteoara i le reteză pe dată. Dar mâinile se ridicară de jos și se lipiră la loc de trupul Zânei Hapsâna. Fata se înspăimântă pentru o clipă. Dar parcă auzi în urechi vorbele uriașului:

„Sabia ce ți-o dau va avea tot atâta putere dacă vei fi îndrăzneață și hotărâtă în luptă”. Sprinteoara prinse curaj și începu din nou să lovească. Nici Mugurel nu stătea cu mâinile în sân, ci prinse să arunce în babă cu ce îi ieșea în cale.

Zâna Hapsâna se prefăcea când în corb întunecat, când în șarpe înveninat, când se înălța ca o trestie până în nori, când se lățea ca o broască, la pământ. Nu era ușor de luptat cu așa zgripțuroaică… Hapsâna scrâșnea, zarea se-nnegrea. Sprinteoara însă, cu sabia ei, cum lovea-n Hapsâna, cum săreau scântei și cu cât lovea, cu atât creștea fata mai voinică. Baba însă se făcea, parcă, tot mai mică.

Simțind Zâna Hapsâna puterea săbiei, vroi să fugă să-și cheme ajutoarele ei. Sprinteoara nu-i dădu răgaz și venindu-i bine îi reteză pe dată capul. Din trupul Zânei Hapsâne ieși un fum vânăt, înecăcios ca de pucioasă, care se risipi în vânt.

Și în acel moment se auzi o zguduitură de se cutremurară văzduhurile. Muntele Negru și Palatul Zânei Hapsâne se scufundară în pământ și în locul acela se iscă o baltă cu apă gălbuie.

Sprinteoara îl apucă pe Mugurel de mână și porniră spre casă. Trecură prin pajiști înflorite, se opriră pe la izvoare limpezi, străbătură codri umbroși și câmpii mănoase. Păsările cântau în calea lor, copacii le întindeau roadele coapte, iar vântul le răcorea fruntea.

Mama Sprinteoarei și a lui Mugurel își prăpădise nădejdea de a-i mai vedea. Ochii ei se întunecaseră de atâta plâns, căci trecuseră ani mulți de așteptare.

– Noi suntem, mamă! Ne-am întors. Nu ne mai cunoști? spuseră copiii.

– Vă aud, dragii mamii, vă simt, dar nu vă văd… Mi-am pierdut vederea de atâta plâns.

Atunci, Mugurel scoase din sân piatra nestemată. Piatra prinse a străluci și mama pe dată își căpătă vederea și zise:

– Cât de voinici v-ați făcut, dragii mei! Câți ani au trecut de-atunci!

Și a fost mare bucurie în căsuța lor. Iar acea piatră scumpă și azi strălucește la ivirea serii, deasupra pădurii.

Eu am văzut acea piatră scumpă și de acolo am adus povestea.

 

Nuielușa de aur,

Editura Allfa, București - 1999.