Fusul fermecat

Fusul fermecat

de Călin Gruia

A fost odată ca niciodată.

A fost odată o fată pe care o chema Mădălina.

De mică se pomenise roabă la curtea unei zgripțuroaice hapsâne ce stăpânea multe sate și păduri, multe câmpii și ape. Nimeni nu-i putea sta împotrivă babei, căci puterea ei era în „vânturile turbate” care o ascultau și care o apărau la nevoie.

Și se îmbrăcau, zgripțuroaica și fata ei, căci avea o fată, numai în mătăsuri scumpe, mâncau numai bucate alese și toată ziulica trândăveau în fața oglinzilor.

Fata zgripțuroaicei era atât de urâtă, de plezneau oglinzile când se uita în ele și atât de leneșă, încât nici bucatele nu și le ducea singură la gură, ci avea slugă anume care o hrănea, slugi care o găteau și o îmbrăcau, o pieptănau, îi potriveau podoabele. Dar cu toate podoabele, cu toată bogăția ce o avea, nici un fecior de crai nu venea s-o ceară de nevastă. Și fata zgripțuroaicei îmbătrânea, și cu cât îmbătrânea, cu atât se făcea mai rea.

 Mădălina toată ziulica și toată noaptea torcea să-i facă fetei zestre; mătura, scutura, deretica, dar degeaba. Stăpânele ei nu erau niciodată mulțumite; și fiind cea mai tânără dintre roabe, cea mai harnică și cea mai frumoasă, atât baba, cât și fata ei o puneau la fel de fel de treburi, care de care mai grele.

Singura mângâiere a Mădălinei erau viețuitoarele din câmp și din grădină de care fata avea grijă. Ea scotea din pânzele păianjenului fluturii și punea fărâmituri de pâine în cuibul păsărilor. O dată legă aripa unei turturele rănite de uliu, altădată scăpă un arici din labele vulpii. Într-una din zile, scoase din fântână cu ciutura o broscuță mică și strălucitoare ca aurul și broscuța era parcă gata-gata să vorbească, dar cum o zări fata zgripțuroaicei, i-o luă din palme și o aruncă într-un cuptor cu jeratec. Mădălina se repezi, o scoase repede de acolo și-i dădu drumul în fântână…

La tors nu era nici o fată s-o întreacă; fusul se învârtea în mâinile ei de aproape nici nu-l puteai vedea, iar degetele trăgeau firul din caier atât de repede, încât din ceas în ceas punea alt caier în furcă.

Într-una din zile, cum torcea Mădălina dusă pe gânduri, în grădină, la umbra unui pom, scăpă din mână fusul și fusul alergă la vale învârtindu-se, până căzu în fântână. Fata se duse repede să-l scoată, dar fântâna era adâncă.

Ce să facă Mădălina? Dacă aflau stăpânele ei, apoi era vai de ea.

Vroi să coboare în fântână, dar pietrele erau lunecoase. Acasă nu se putea întoarce fără fus, așa că rămase abătută lângă fântână. Stătu acolo până ce se înnoptă de-a-binelea. Târziu răsări luna. Și luna, ridicându-se pe cer, ajunse în dreptul fântânii și o lumină în adânc. Apa și firul de tort se făcuseră de aur parcă, dar fusul nu se vedea nicăieri.

 Mădălina începu să tragă firul afară, firul aurit se aduna la picioarele ei, se grămădea și nu se mai termina, de se făcuseră la malul fântânii o mulțime de sculuri aurite. Dar fusul ia-l de unde nu-i…

Mădălina începu să plângă. Și se vede că-i căzură câteva lacrimi în fântână, că pe dată se arătă la fața apei o broscuță aurie și-i spuse:

– Trage firul, nu te opri… Și pentru că și tu mi-ai făcut mie un bine, și m-ai ascuns când fata zgripțuroaicei vroia să mă ardă de vie, iată, îți dăruiesc un fus fermecat… Trage firul, nu te opri. La capătul firului, vei găsi fusul. De azi înainte, fusul tău va face tot ce vei dori. Numai să-i spui așa:

„Fus neasemuit

Și neprețuit,

Arată-ți puterea,

Împlinește-mi vrerea!”

Mădălina prinse a trage din nou de fir și trase, și trase, până ieși fusul din fântână. Dar ce-i văzură ochii?… Fusul era poleit cu aur. Cum îl văzu, fata prinse a-i spune:

„Fus neasemuit

Și neprețuit,

Arată-ți puterea,

Împlinește-mi vrerea

Și strânge de dat

Firul deșirat!”

Deodată fusul prinse a se învârti și a strânge firul.

Se uita Mădălina și se mira… Cum era să nu se mire? Ea nu știa cine-i broscuța. De unde era să știe că de mult, tare de mult, trăise pe acolo o zână neasemuit de frumoasă și fără pereche de bună!… N-avea de unde să afle fata cum într-o noapte, când zâna dormea fără grijă, zgripțuroaica se furișă în palatul ei de cristal, o prefăcu în broască și o aruncă în fântână; numai că în acea clipă se risipi și palatul zânei, iar baba nu putu avea parte de el. Nu, nu avea de unde să le știe pe toate astea, Mădălina.

După ce fusul isprăvi de strâns firul, se înfipse în caierul din furcă.

Zgripțuroaica, mânioasă foc, o aștepta pe Mădălina să o bată ca de obicei, dar când văzu firul de aur pe fus, o dată prinse a-și schimba vorba și a zice:

– Știam eu cât de vrednică ești tu… Dă-mi mai repede firul să fac o broboadă pentru fata mea și apucă-te de tors. Până dimineața să-mi torci zece grămezi de cânepă și zece grămezi de in, dar firul tot aurit să fie, că altfel îți voi rupe degetele.

Mădălina nu zise nimic, luă cele zece grămezi de cânepă și cele zece grămezi de in, intră în cocioaba ei, puse caierul în furcă și începu să toarcă. Și cum era biata fată ruptă de oboseală, de-abia i se țineau pleoapele. Adormi cu furca în brâu. Dimineața când se trezi, se frecă la ochi speriată, dar când se uită în jur văzu că cele zece grămezi de cânepă și cele zece grămezi de in erau toarse, făcute ghem lângă ghem, toate cu firul de aur.

Abia se dumiri fata, că Zgripțuroaica și intră să vadă cât lucrase și, când zări ghemele, nu mai avu ce spune. Le luă în palme, le suci, le răsuci, apoi zise:

– Din firul acesta, până în seară să-i faci fetei mele o rochie cum încă nu s-a pomenit pe lume.

– Eu, stăpână, nu știu decât să torc! Dă firul țesătoarelor.

– Leneșo, îmi mănânci pâinea degeaba, eu atâta îți spun: diseară să fie rochia gata… Cum, necum, nu-i treaba mea.

Trânti ușa, puse un bolovan de piatră în prag să nu poată ieși fata, apoi plecă. Mădălina se uită la gheme, se uită la furcă și cum n-o tăia capul cum ar putea să țeasă până-n seară și să coasă rochia, fusul se apropie de ea și îi spuse:

– Fii pe pace, Mădălino, am eu grijă de asta! Fata își aduse aminte îndată de vorbele broscuței și spuse:

„Fus neasemuit

Și neprețuit,

Împlinește-mi vrerea,

Arată-ți puterea,

Țese pânza-ndată,

Pânză fermecată,

Și apoi din ea

Coase rochia.”

Ce anume făcu fusul, ce nu făcu, Mădălina nu putu să vadă, că deodată se pomeni cu o vârtelniță , cu o urzitoare, cu un război de țesut, cu foarfece și ac. Vârtelnița depăna, urzitoarea urzea, războiul începu să țeasă. Ba foarfecele se apucă de croit, iar acul de cusut rochia. Și mai rămase atâta pânză de aur acolo, încât abia încăpea în cocioabă. Zgripțuroaica veni, luă rochia și pânza, apoi spuse:

– Ei, acum poți să te mai odihnești. Adă apă, dă mâncare la păsări, mătură ograda, iar când mi-or veni oaspeții, să te ascunzi în grajdul vitelor, că mă tem să nu mă faci de râs cu prostia ta.

Mădălina făcu tot ce-i spusese stăpâna și, când auzi rădvanele huruind, caii nechezând și bicele plesnind, pricepu că vin oaspeți și se duse în grajdul vitelor. Și, cum  ședea ea acolo și asculta cântecele și veselia din palatul stăpânilor ei, numai ce-i șopti fusul:

– N-ai vrea să mergi și tu la petrecere?

– Cum n-aș vrea, dar pe mine nu mă primec acolo… N-am nici haine de-mbrăcat, nici papuci de încălțat…

– Vei avea tot ce dorești. Și voi face să nu te cunoască nimeni.

Mădălina zise:

„Fus neasemuit

Și neprețuit,

Toarce fir subțire.

Și apoi, din fire,

Fă-mi aici, pe dată,

Haină minunată.”

Abia isprăvi de spus aceste vorbe, că hainele de pe ea se făcură noi și strălucitoare, iar în picioare i se potriviră papucei de aur, bătuți cu pietre scumpe de toate culorile. Și era așa de frumoasă Mădălina și atât de împodobită, încât atunci când se uită în oglindă, nu se mai cunoscu.

Gătită cum era, intră în palat. Oaspeții când o văzură se ridicară în picioare și i se închinară, iar Zgripțuroaica, socotind că e cine știe ce crăiasă, nu știa ce scaun să-i dea și cum s-o măgulească cu vorba, deși în inima ei crăpa de ciudă că-i atât de frumoasă și aleasă la chip. Câțiva crai se apropiară de babă și o întrebară dacă asta e fiica ei, căci nu se arătase încă fata zgripțuroaicei, în cinstea căreia se dădea ospățul.

Zgripțuroaica le spuse că fata ei e mult mai frumoasă, că o gătesc încă roabele și că trebuie să se arate în curând. Ochii celor de față nu se mai săturau privind-o pe Mădălina, așa că nici nu băgară de seamă când intră fata babei, care era înzorzonată de sus până jos cu podoabe grele, cu pietre scumpe și brățări strălucitoare, de nici nu se putea așeza pe scaun singură.

Muzicanții începură să cânte și toată lumea se ridică în picioare, afară de Mădălina. Fata zgripțuroaicei băgă de seamă acest lucru, dar se făcu că nu vede.

Craii și pețitorii ce erau de față începură din nou să se uite la Mădălina și s-o întrebe fel de fel de lucruri. O crăiasă bătrână, care se afla pe lângă fata zgripțuroaicei, începu s-o iscodească cine a țesut acea pânză de aur din care era făcută rochia, căci pe la câte curți boierești și împărătești fusese, ea nu mai văzuse așa minunăție.

– Eu, spuse fata zgripțuroaicei, eu am tors, eu am țesut, eu am cusut!

Dar abia isprăvi de spus vorbele astea și pânza de aur începu să o strângă din toate părțile, de nu mai știa ce să facă. Se îngălbenea, simțea că se înăbușe, o treceau sudorile și fața începu a i se strânge, încât musafirii se uitau unul la altul și-și dădeau coate.

– Poate n-ai lucrat-o tu, zise Mădălina.

– Nici nu te știu cine ești, nici de unde vii, nici nu te-am poftit la ospăț și te rugăm să nu te amesteci în vorbă, spuse supărată fata zgripțuroaicei.

– Bine! zise Mădălina.

Se ridică de pe scaun și ieși. Câțiva crai porniră după ea s-o îmbuneze, dar nu o mai găsiră. Toți întrebau: Cine-i? Cine-i? Și de unde-i fata aceea atât de frumoasă. Cu cât se vorbea mai mult de Mădălina, cu atât fata zgripțuroaicei îmbătrânea, se urâțea mai tare, că până la urmă toți oaspeții nemaiavând nici un chef de ospăț, plecară spre casele lor.

Zgripțuroaica nu mai știa ce să facă de necaz. Ieși afară și începu să bată roabele. Intră în grajd și o găsi pe Mădălina singură, stând pe un maldăr de paie.

– Dormi, leneșă?… Dormi? Și începu s-o lovească cu biciul.

– Nu mi-ai spus să stau aici, stăpână?… Uite, stau!

– Din pricina voastră, leneșelor, nu mi se poate mărita fata.

Mădălina, care avusese grijă din timp să-i povestească fusului cele văzute la petrecere și care se dezbrăcase de hainele și încălțările cele frumoase, nu mai spuse nimic și răbdă toate ocările zgripțuroaicei.

Și cum până la ziuă mai era mult, se duse să se culce. Nu avu însă parte de hodină, că din nou zgripțuroaica se arătă cu o falcă în cer și una în pământ:

– Cum ai făcut hainele? Din ce le-ai țesut?… Că fata mea nu se poate dezbrăca de ele… Să mergi numaidecât s-o dezbraci!

Mădălina se duse și spuse fetei:

– Nu cumva, stăpână, te-ai lăudat că tu le-ai făcut?…

– … ! ?

– Dacă-i așa, atunci zi: Mădălina le-a făcut. Mădălina le-a cusut. Fata nu avu încotro și spuse vorbele astea, iar hainele se lăsară dezbrăcate.

Din acea clipă, zgripțuroaica intră la bănuieli. Măi, cum de a putut să țeasă Mădălina într-o seară atâtea fuioare?… Cum a putut să facă într-o zi pânza și hainele?… E drept că eu i-am poruncit… Nu-i lucru curat aici.

Fata asta ori îi năzdrăvană, ori o ajută cineva. O chemă la ea și o întrebă:

– Cine te-a ajutat la tors?

– Fusul!

– Cine te-a ajutat să țeși și să coși?

– Vârtelnița, urzitoarea, războiul, foarfecele și acul.

– Dacă e așa, am să-ți dau de acum înainte să torci fuior din paie și de nu mi-i toarce, îți tai mâinile de la coate.

Mădălina se rugă de fus:

„Fus neprețuit

Și neasemuit,

Arată-ți puterea,

Împlinește-mi vrerea!

…..

…..

În vremea aceea, zgripțuroaica se așeză la pândă și văzu totul cum se întâmplă. Fusul se învârtea atât de repede și torcea singur, încât pe babă o trecuseră fiorii. Multe știa ea și multe văzuse, dar așa lucru nu mai pomenise. „Stai dacă-i așa! zise în sinea ei zgripțuroaica, așa fus mi-ar face trebuință și mie”.

Lăsă să toarcă toate paiele și când Mădălina nu știu pe unde era, baba îi luă fusul de la furcă și-i puse altul în loc, apoi o chemă și-i spuse:

– Multe lucruri de ispravă mi-ai făcut tu, fată, și m-am gândit că s-ar cuveni să-ți dau o mare cinste. Tu nici nu visezi despre ce-i vorba, dar pentru asta va trebui să-mi faci un lucru aproape de nimic pentru tine.

– Spune, stăpână, trimite-mă unde ai de trimis, dă-mi orice de lucru; pot ține furca, fusul, mătura, sapa…

– Nu de asta e vorba. Va trebui să te duci în creștetul Munților Albaștri. Crește acolo pe o stâncă o floare minunată: Floarea tinereții. Cine are asemenea floare, din bătrân se face tânăr, din urât se face frumos. Că, iată, până acum am tot trimis din roabele mele în acei munți, dar toate au fost bicisnice, de le-au rămas oasele prin văgăuni. Tu ești vrednică și vei izbândi… Dar nu care cumva să te abați din cale și să fugi în altă parte a lumii cu floarea, că de voi vedea că întârzii, voi trimite după tine „vânturile turbate” să te piardă.

– Dar nici nu știu în care parte sunt munții de care spui, stăpână!

– Cum ai știut să torci atâta, așa să știi să găsești munții și floarea tinereții… Atâta îți spun! Hai, pornește-te, că nu-i vreme de pierdut.

Și zgripțuroaica îi aruncă o bucată de pâine și o ceapă pentru drum. Mădălina nu avu încotro; își puse fusul în sân și porni. Și merse ea, și merse, până ajunse la o vale mare, prăpăstioasă și adâncă peste care nu se putea trece. Scoase fusul din sân și spuse:

„Fus neasemuit

Și neprețuit,

Toarce fir subțire

Și apoi din fire,

Valea cât cuprinde,

Pod pe ea întinde!…”

Dar fusul nu se clinti din loc.

– Fusule, ajută-mă și învață-mă ce să fac!

Dar fusul nu vorbi. Când se uită Mădălina mai bine la el, abia atunci văzu că nu-i fusul dăruit de broscuță, ci un fus obișnuit, poleit puțin să semene cu acela. Atunci fata înțelese că zgripțuroaica îi aflase taina, îi luase fusul cel adevărat și că anume o trimise în acei munți, ca să o piardă. Ar fi pornit în altă parte a lumii, dar nu se îndura să-și lase fusul în mâini străine; s-ar fi întors să-l caute, să întrebe pe broscuță ce să facă, dar ar fi aflat-o zgripțuroaica și ar fi fost amar de zilele ei.

 În cele din urmă se hotărî să plece în căutarea florii. Aruncă fusul dat de zgripțuroaică și porni să coboare în prăpastie, ca să o poată trece. Se apucă cu mâinile de colțurile stâncilor și coborî, coborî, până ajunse în fundul prăpastiei, apoi începu să urce pe partea cealaltă, pripor cu pripor, piatră cu piatră; și abia spre seară izbuti să iasă din acea adâncitură pustie, căscată ca o gură plină de primejdii, în fața trecătorilor.

Și fata nu se odihni, ci merse mai departe până ajunse la poalele unor munți. Acolo, ce-i văzură ochii? Pe o stâncă, într-o colivie, sta închis un șoim…

– Bine ai venit, fată isteață, îi spuse șoimul, dar ce gând te poartă pe aici, prin pustiul ăsta? Dacă te-ai rătăcit, întoarce-te înapoi.

– Nu știu dacă m-am rătăcit sau nu, pentru că încă nu știu în care parte mi-i calea… Tu, de ce stai închis în colivia asta?

– Dacă aș fi ascultat la vreme de sfatul tatălui meu, n-aș fi avut azi trupul acoperit cu pene și n-aș fi stat în colivia asta blestemată. Eu eram înainte vânător iscusit, fiarele îmi știau de frică, potecile munților mă cunoșteau, săgețile arcului meu luau pasărea din zbor… Tatăl meu mi-a spus într-o zi:

– Să te ferești de valea urșilor negri. Pe acolo să nu vânezi niciodată, că cine intră în acea vale nu scapă teafăr… Stăpânește acele locuri zgripțuroaica cea mai hapsână din câte se află în lume și de te va prinde că-i calci pământurile, vei avea de luptat cu ea… Din acele pământuri, apă să nu bei, poamă să nu guști!…

Eu însă, într-o zi, luându-mă după un iepure, pe care săgețile mele nu-l puteau nimeri și, înciudat peste măsură, am uitat vorbele înțelepte ale părintelui meu și am ajuns în valea urșilor negri. Pe iepure tot nu l-am putut săgeta… deodată însă mi-a ieșit zgripțuroaica în cale și m-a întrebat de ce îi calc pământul. Eu am pus o săgeată în arc, în loc de răspuns. Pe dată însă se porniră niște vânturi groaznice și toată zarea se întunecă. Când se potoliră vânturile cele turbate, pe vrăjitoare n-am mai văzut-o, dar nici de ieșit din acea vale n-am mai putu ieși… Mă învârteam parcă pe loc! Începu să-mi fie foame și pe dată începură a răsări în jurul meu fel de fel de pomi încărcați cu roade, dar nu m-am atins de ele… Începu să-mi fie sete și în jurul meu prinseră a țâșni izvoare cum încă n-am mai văzut… Buzele mi se uscau nu alta, dar mă stăpâneam, încercând să ies din acea vale. Degeaba însă, puterile îmi slăbiră, setea mă chinuia și în cele din urmă m-am aplecat să beau. Abia am luat o gură de apă că m-a cuprins un somn greu, ochii mi s-au închis și atât am mai putut zări, zbura deasupra mea un șoim… Am adormit. Și când m-am trezit, eram prefăcut în șoim și închis în această colivie din munții pustii. Zgripțuroaica, râzând îmi spuse:

– Aici ai să rămâi până or rugini gratiile și atunci ai să te faci cum ai fost, când vei bea apă din fântâna zânelor de unde se bat munții în capete…

– De atunci au trecut amar de ani, dar gratiile de fier nu ruginesc. De nu mi-ar aduce păsările hrană și de n-ar cădea dimineața rouă, de mult aș fi pierit… Dar tu unde ai pornit, fată isteață?

Mădălina îi povesti totul din fir a păr.

– Eu știu unde se află Munții Albaștrii!… Dar ca să ajungi până acolo e tare greu. Opinci de fier de-ai încălța, muntele tot nu l-ai putea urca, aripi de-ai avea, de el tot nu te-ai putea apropia! Spuse șoimul. Dacă aș scăpa de aici, m-aș duce eu să-ți aduc floarea tinereții…

– Am să-ți dau eu drumul,  șoimule!

Și fata porni prin munți să caute pietre cu care să poată rupe gratiile. Dar cum lovea cu piatra, piatra se sfărâma, iar gratiile rămâneau neclintite.

Mădălina nu se lăsa. Lovea mereu în ele de săreau scântei nu alta. Dar colivia nu se clintea. Încercă fata cu o bucată de fier pe care o găsi pe-acolo; bucata de fier se rupse, dar gratiile rămaseră ca neatinse.

Ce să facă Mădălina? Porni după pietre în munți și ca să le încerce le lovea unele de altele; piatra care nu se sfărâma, o punea de o parte și tot așa până găsi o piatră care pe toate le spărgea, fără ca din ea să se clintească fir de nisip. Luă piatra aceea și începu să lovească în gratii. Piatra nu se sfărâma, ci rupea câte o bucățică din fierul coliviei. Văzând Mădălina că piatra e bună, începu să roadă cu ea gratiile. Și roase, și roase, până tăie o gratie. O dădu la o parte și începu să taie alta. Se făcu ziuă, se făcu amiază și abia putu să taie cu piatra aceea trei gratii.

– Hei, șoimule, ia vezi, încapi?

Șoimul încercă, dar aripile nu-i încăpură. Mădălina începu din nou și abia spre seară izbuti să rupă șapte gratii. De data asta șoimul putu să iasă din colivie. Și cum se văzu liber, o dată se înălță în văzduh, sus, atât de sus, încât Mădălina nu-l mai zări și nu mai știa ce să creadă. Dar într-o clipă, șoimul veni la pământ.

– Mi-am încercat aripile… Rămâi aici, Mădălina, până mă întorc. Caută-ți o peșteră în munți și să mă aștepți trei zile și trei nopți. Dacă nu vin până în răsăritul soarelui zilei a patra, să nu mă mai aștepți… că nu-i ușor să culegi acea floare.

Și terminând de spus vorbele acestea, șoimul își ridică aripile, se roti de câteva ori pe deasupra muntelui, apoi porni ca o săgeată peste crestele întunecate.

*

Șoimul ajunse în Munții Albaștri, munți înalți până deasupra norilor. Se roti, ce se roti, dar nu-i fu cu putință să se apropie, căci floarea era păzită de o pasăre uriașă, sub a cărei aripă putea să pască în voie o turmă de capre.

Sta pasărea cu aripile întinse ca să apere floarea de ghețuri, de vânturi, de arșiță, de șuvoaie, de apă și mai ales de acei care vroiau s-o culeagă. A ocolit șoimul stâncile, vârfurile munților și s-a pitit apoi într-o peșteră să aștepte miezul nopții, când pasărea uriașă adoarme pentru un ceas.

Abia în a treia noapte șoimul rupse floarea tinereții, dar simțindu-l, pasărea măiastră porni furioasă după el… Zbura șoimul când sub aripa păsării măiestre, când deasupra ei, când în dreapta, când în stânga, dar pasărea măiastră nu-l scăpa o clipă din ochi și se arunca din ce în ce mai mânioasă pe urma lui să-l sfâșie cu ghearele.

*

Mădălina umbla de colo până colo pe vârful munților, uitându-se spre zarea îndepărtată; dar nici nor pe cer, nici fâlfâit de aripă…

Trecu miezul nopții și alte ceasuri trecură, geana spre răsărit prinse a se rumeni, dar nici un semn. Mădălina se uita îngrijorată de data asta mai mult la răsăritul soarelui, căci știa că dacă răsare soarele peste a patra zi de la plecarea șoimului, el nu mai vine. Până la răsăritul soarelui nu mai erau decât câteva clipe…

Inima fetei bătea cu putere… Soarele se ivi… dar în acel moment se zări șoimul. Pasărea măiastră nu-l putuse prinde în Munții Albaștri, iar peste hotarul lor ea nu mai avea nici o putere. Mădălina răsuflă ușurată. Aripile fâlfâiau din ce în ce mai aproape și șoimul coborî lângă Mădălina.

Fata luă floarea tinereții în mână și pe dată simți în tot trupul o putere nemaiînchipuită. Era o floare mică, albă și care avea în mijloc, cât un vârf de ac, o pată albastră.

– Nu știu cum să-ți mulțumesc, șoimule, că mi-ai adus această floare.

– M-ai mulțumi, dacă n-ai da-o stăpânelor tale… Această floare te va ajuta pe tine și pe celelalte roabe ca să scăpați de zgripțuroaică.

– Dar ce va trebui să fac? Zgripțuroaica îmi va cere floarea.

– Uite, îi vei da una așa de asemănătoare, că dacă le-ai pune alături, n-ar ști nimeni care-i una și care-i alta… Asta-i floarea somnului, ea nu are în mijloc pata albastră. Asemenea flori cresc la poalele acelor munți, înadins semănate de pasărea măiastră, stăpâna Munților Albaștri, ca cei ce o culeg să adoar- mă pe dată. Pune floarea tinereții în sân, iar floarea somnului la cingătoare, în basma, că atâta vreme cât ai pus mâna mai întâi pe floarea tinereții, floarea somnului nu mai are nici o putere asupra ta… Acum pornește-te! Când zgripțuroaicele vor adormi, vei putea să-ți găsești fusul. El te va învăța ce trebuie să faci… Eu mă îndrept spre fântâna zânelor, tocmai acolo unde se bat munții în capete, să iau un strop din apa fermecată, ca să-mi pot căpăta chipul de altă dată… Pe acolo voi veni și eu la vreme, dacă nu mă vor prinde zânele să mă prefacă în stană de piatră.

Mădălina porni spre casa stăpânelor ei.

Și a mers, a mers de cu zori și până-n seară. La ivitul luceafărului intră în ogradă.

Cum o zări, zgripțuroaica cea bătrână îi ieși înainte să-i ia floarea și-i spuse:

– De acum, mai mare peste roabele mele vei fi.

Mădălina îi dădu floarea somnului. Baba alergă să o ducă fiicei ei. Erau bucuroase nevoie mare. Intrară în palat și puseră floarea într-un ulcior cu apă, apoi se aplecară amândouă asupra ei să o miroasă, ca să le întinerească pe dată. Însă în loc de întinerire și înfrumusețare, ele adormiră pe dată buștean.

Mădălina se furișă în palat și nu după multă căutare își află fusul încuiat într-o lădiță.

– Bine ai venit, stăpână, spuse fusul. Grăbește-te, că dacă se vor trezi zgripțuroaicele și vor vedea că nu s-au schimbat, te vor da pe mâinile vânturilor turbate, căci în ele le stă toată puterea.

– Și unde sunt vânturile turbate? întrebă Mădălina.

– În grădină e o gură de peșteră, de acolo vin ele când le strigă. Vin tocmai de pe tărâmul celălalt… Cu ele e greu să te lupți, rup stâncile și le macină, scot copacii din rădăcină, dărâmă bordeiele, când sunt furioase. De zgripțuroaică ascultă de parcă ar fi muma lor. Când le cheamă, ies vâjâind din adâncuri de se cutremură pământul… Taina asta numai ele o știu.

– Și cum pot fi răpuse vânturile turbate? întrebă Mădălina.

– Numai apele râului din Valea Albă, care curg în spatele palatului, le pot potoli; numai dacă ai săpa să aduci râul în acea peșteră. E greu. Dar dacă toate roabele te vor ajuta, și roabe sunt multe în această curte, și vreme ai, căci stăpânele tale vor dormi trei zile și trei nopți de-a-rândul, veți scăpa curând de vânturile turbate!

Mădălina adună roabele și le dădu să miroasă floarea tinereții. Și roabele cum o miroseau, întinereau, se făceau voinice și frumoase. Începură apoi să sape un șanț adânc de la râul din Valea Albă până la peștera vânturilor… Nu trecu multă vreme și râul începu să curgă în peșteră până ce o umplu cu apă. Așa se înecară vânturile turbate.

Trecu o noapte și o zi; zgripțuroaicele dormeau neîntoarse. Trecu altă noapte și altă zi și zgripțuroaicele sforăiau de se auzea în toată ograda…

Abia în a treia dimineață se trezi baba din somn cu ochii umflați ca niște cepe, se uită la fată și văzând-o tot așa de bătrână și urâtă, se gândi că floarea tinereții a schimbat-o numai pe ea și nu spuse nimic.

Trezindu-se fata și văzând-o pe mu- mă-sa tot așa de urâtă și bătrână nu zise nici ea nimic, crezând că floarea numai pe ea o întinerise.

Se uitau una la alta și fiecare din ele credea că ea e cea întinerită și înfrumusețată de floare. Până în cele din urmă fata chemă o roabă.

Când o văzu pe roabă atât de tânără și frumoasă, să-i vină rău nu alta. Ceru îndată o oglindă. Dar când se uită fata zgripțuroaicei în oglindă, oglinda se făcu țăndări și nu putu să se vadă. La fel păți și mumă-sa. Nici uneia nu-i fu cu putință să se uite în oglindă.

Ba zgripțuroaica cea bătrână voi să se privească în fântână, dar broscuța aurie tulbură pe dată apa. Cu toate astea, nici una nu îndrăznea să întrebe de cealaltă cum arată, ci ieșiră prin curte la plimbare. Roabele toate erau întinerite și frumoase, numai zdrențele de pe ele rămaseră ca mai înainte. Baba o chemă îndată pe Mădălina:

– De când te-am pus mai mare peste roabe, ai prins să mă sărăcești… Uite cât de zdravene sunt toate: mănâncă degeaba… Și tinere: dorm numai… Și frumoase: stau numai la umbră…

– Nu-i adevărat, stăpână, ele sunt tot așa cum au fost. Ți se pare numai, și asta din pricina florii tinereții.

Bătrâna tăcu, dar se gândea; de ce fata ei tot urâtă a rămas? Mădălina, ghicindu-i gândurile, adause:

– Așa-i la început, stăpână. Tot ce e frumos, îți pare urât și tot ce e urât, îți pare frumos.

Baba se bucură și împreună cu fiica ei hotărâră ca în noaptea următoare să facă un mare ospăț. Pentru asta s-au făcut mari pregătiri și multe crăiese și mulți crai au fost poftiți acolo.

După ce isprăvi cu treburile, Mădălina se duse în cocioaba ei să stea de vorbă cu fusul.

– Am făcut tot ce m-ai învățat. De acum începe greul…

– Ba, de acum, greul a trecut…

Șoimul a luat picătura de apă din fântâna zânelor și spre noi se îndreaptă. Dar până o veni, du-te la ospăț fără nici o grijă! îi spuse fusul fermecat.

Mădălina zise:

„Fus neasemuit

Și neprețuit,

Toarce fir subțire

Și apoi, din fire,

Fă-mi aici, pe dată,

Haină minunată”.

Cât ai clipi, Mădălina fu gătită și era așa de frumoasă, încât la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Intră în palat. Nimeni n-o cunoscu și toți i se închinară. Câțiva crai o poftiră la joc. Mădălina jucă de se minunară toți mesenii. Nici un pețitor nu se uita la fata zgripțuroaicei. Toți o întrebau pe Mădălina de unde este și peste ce lume e crăiasă…

Mădălina râdea și nu spunea nimic. Și iar prinseră a o întreba. Văzând că n-are încotro, zise:

 – Aș vrea să vin la ospăț și cu surorile mele de se poate. Am cam multe, că împărăția mea e mare.

– Poftim, spuse zgripțuroaica.

– Pot să-l aduc și pe fratele meu?

– Cu atât mai bine, adăugă fata zgripțuroaicei.

Mădălina ieși în curte, adună roabele și-i spuse fusului:

„Fus neasemuit

Și neprețuit,

Toarce fir subțire

Și apoi, din fire,

Haine minunate

Țese pentru toate”

Pe dată fusul le îmbrăcă, le împodobi însă în așa fel, ca zgripțuroaica să le poată cunoaște dintr-o dată.

După ce au fost gătite, Mădălina le trimise la petrecere. Zgripțuroaica văzându-le, se supără și începu să strige:

– Ieșiți afară, cine v-a poftit? Cine v-a gătit?

– Mădălina ne-a poftit, fusul ne-a gătit și nu ieșim…

Zgripțuroaica se învineți, ochii i se bulbucară, începu să tremure și să strige:

– Vânturi turbate! Vânturi turbate!

– Poți să le chemi mult și bine!

– Vânturi turbate! Vânturi tur-bate! Într-o clipă să mi le umflați pe sus de aici.

În ogradă se auzi așa ca o bătaie ușoară de vânt, apoi ca un fâlfâit de aripă. În loc de vânturi, intră pe ușă șoimul. Și răsucindu-se de câteva ori pe sus prin odaie, unde se făcu, măre, un voinic, de nu-ți puteai lua ochii de la el. Toți încremeniră pentru o clipă.

Baba urla: „Vânturi turbate! Vânturi turbate!”

Și unde intră Mădălina îmbrăcată cu alte straie mult mai minunate, decât cele dinainte. Dar de data asta toți o cunoscură.

Baba striga într-una înfuriată când o văzu: „Vânturi turbate! Vânturi turbate!”…

Dar nimeni nu se arătă. Mădălina puse pe masă fusul și se gândi: in a tors, cânepă a tors, paie a tors. Bine ar fi ca acum fusul fermecat să toarcă părul acestor zgripțuroaice, aici, în văzul lumii…

Și pe dată Mădălina spuse:

„Fus neasemuit

Și neprețuit….

Mi-ai tors fir subțire

Și apoi, din fire,

Mi-ai făcut pe dată

Haină minunată…

Arată-ți puterea!

Împlinește-mi vrerea,

La babă, la fată

Du-te de îndată,

Prinde-le ca-n clește

Părul le-ncâlcește,

Toarce-l apoi strâns,

Pentru cât au plâns,

Roabă lângă roabă,

N-o cruța pe fată,

N-o cruța pe babă!”

Fusul sări îndată și prinse a toarce părul babei cu părul fetei ei, de începură cele două zgripțuroaice să strige ca din gură de șarpe și să se roage în genunchi de iertare. Cei mai mulți din oaspeții babei o zbughiră pe ușă afară.

 Fusul însă, după ce le legă bine pe amândouă, le târî până la fântână, dându-le drumul acolo.

Pe dată broscuța aurie scăpă de blestemul babei, lepădă pielea de broască, se împodobi și veni la ospăț.

Dar ce ospăț! Se porni pe dată chiar nuntă adevărată. Căci șoimul și Mădălina cum se văzură, pe loc se plăcură.

Fostele roabe dădură de veste prin sate și poftiră lumea la nuntă. Și au sosit bătrâni sfătoși, bătrâne jucăușe, fete și flăcăi și se porni mare o nuntă, de-ți era mai mare dragul. Era mare veselie că scăpaseră de cele două zgripțuroaice, era mare veselie, mă rog, ca la orice nuntă.

Și juca Mădălina cu șoimul ei pe care-l pierdea din ochi de drag.

Jucau babele cu moșnegii și fetele cu flăcăii. Și s-au adus bu- cate alese la masă și s-au turnat pahare pline cu vin.

Am jucat și eu, nu-i vorbă, cu Mădălina, dar mai mult cu frumoasa din fântână, că era mai jucăușă și mai dornică de petrecere decât toate, că nu-i puțin lucru să stai atâta vreme îmbrăcat în piele de broască.

Și poate mă veți întreba ce s-a făcut cu fusul?

Chiar pe el încălecat

Basmul tot v-am depănat…

 

Nuielușa de aur,

Editura Allfa, București – 2014.