marți, 22 iulie 2014

Uleul și găinile



Ion prinse un uleu și, ducându-l acasă,
Îl legă cu o sfoară,
Lângă coteț afară.
De o vecinătate așa prietenoasă,
Găini, cocoși și gâște întâi se îngroziră,
Dae cu-ncetul, cu-ncetul se mai obișnuiră.
Începură să vie cât colea să-l privească,
Încă și să-i vorbească.
Uleul cu bândețe le primi pe toate;
Le spuse că se crede din suflet norocit,
Pentru vizit-aceasta cu care l-au cinstit.
Dar îi pare rău foarte, că el însuși nu poate
La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă dup-a sa datorie.
Mai adăugă însă că, dacă dumnealor
Îi vor da ajutor
Ca să poată scăpa,
El le făgăduiește
Și Dumnezeu cunoaște cum vorba și-o păzește
Că la orice primejdie va ști a le-ajuta;
Încă din Înălțime el le va da de știre,
Când asupră-le vulpea va face năvălire.
Astă făgăduială
Nu mai lasă-ndoială!
Și găinile proaste, ce doreau să găsească
Pe cineva destoinic să va să le păzească.
S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,
Și cu ciocuri, cu unghii abia îl deslegară.
Uleu-și luă zborul. Dar se întoarse-ndată
Și răpi o găină, pe urmă două, trei,
Pe urmă câte vrei.
„Ce pază esre asta?” strigară una cu jale,
„Vorba măriei tale
Era să ne păzești,
Iar nu să ne jetfești.”
„O! Eu știu foarte bine cuvântul ce v-am dat
Și ce fel m-am jurat.
Dar, când mă juram astfel, eram legat, supus,
Acum însă sunt slobod și vă vorbesc de sus.”

Eu, de-aș fi fost găină, nu l-aș fi slobozit!
Dumnealor au făcut-o și văd că s-au căit.
E o greșeală mare pe hoți să ajutăm,
Până să nu cunoaștem cu cine ne-ncurcăm.
Ei abia se văd slobozi și-adio jurământ!
La Fontaine la aceasta vorbește ca un sfânt:
Uleii sunt cinstiți
Când sunt nenorociți.