miercuri, 24 august 2016

Domnul Bliss

Domnul Bliss
de J. R. R. Tolkien

 Domnul Bliss 
   Domnul Bliss locuia într-o casă. Era o casă albă, cu acoperișuri roșii. Avea odăi înalte ți la intrare o ușă foarte înaltă, pentru că domnului Bliss îi plăcea să poarte pălării foarte țuguiate. 
  Avea șiruri de pălării puse pe șiruri de cârlige în vestibul. 
   Într-o zi, dis-de-dimineață, domnul Bliss s-a uitat pe fereastră.
   - O să fie vreme frumoasă astăzi? L-a întrebat el pe Iepuraf (pe care îl ținea înn grădină, dar al cărui cap se ițea adesea la ferestrele dormitorului).
   - Firește! A răspuns Iepuraful.
   Pentru el, era mereu vreme frumoasă, căci avea pielea cauciucată, își făcuse o vizuină adâncă-adâncă în pământ și pe deasupra era și orb, așa că nu știa niciodată dacă soarele strălucește au ba. De fapt, de obicei se culca după micul dejun și se scula la ora cinci, prin urmare știa foarte puține despre ce se petrece în timpul zilei. 
   După micul dejun, domnul Bliss și-a pus jobenul verde, pentru că Iepuraful spusese că avea să fie vreme frumoasă.
   Apoi a zis:
   - Mă dus să îmi cumpăr o mașină!
   Așa că s-a urcat pe bicicletă și a coborât dealul până în sat.
   A intrat în magazin și a spus:
   - Vreau o mașină!
   - Ce culoare? A întrebat domnul Binks.
   - Galben aprins și pe dinafară și pe dinăuntru.
   - Asta face cinci șilingi.
   - Și vreau roți roșii, a adăugat domnul Bliss.
   - Asta face șase penny în plus.
   - Foarte bine. Doar că mi-am uitat portofelul acasă.
   - Foarte bine, atunci va trebui să vă lăsați bicicleta aici și când veniți cu banii o luați înapoi.
   Era o bicicletă frumoasă, argintie, dar nu avea pedale, căci domnul Bliss nu făcea decât să coboare dealul cu ea. 

Mașina domnului Bliss
   Domnul Bliss s-a urcat în mașină și a ponit. Curând, s-a întrebat singur?
   - Încotro te îndrepți, domnule Bliss?
   - Nu știu, domnule Bliss, și-a răspuns.
   - Hai să mergem în vizită la frații Dorkins, să le facem o surpriză!
   - Foarte bine, și-a zis domnul Bliss, foarte bine!
   Așa că a virat brusc la stânga la următoarea răscruce și a intrat drept în domnu Day care venea din grădină cu o roabă plnă de varză. Iată ce s-a întâmplat.
   Prin urmare a trebuit să-l urce pe domnul Day în mașină și să pună varza în spate. Domnul Day a zis că are prea multe vânătăi ca să mai poată merge pe jos.
   După aceea, a plecat mai departe și a cotit la stânga la a doua răscruce și a dat peste doamna Knight, cu telega ei trasă de un măgar, încărcată până sus cu banane.
   Teleaga era făcută zob. Așa că a trebuit să așeze bananele peste varză și pe doamna Knight deasupra domnului Day și a legat măgarul în spatele mașinii.
   Mașina era acum umplută până la refuz și nu mai putea merge foarte repede. Puțin mai târziu, au intrat în pădure, căci drumul trecea prin mijlocul acesteia.
   Bineînțeles că urșii au ieșit în mijlocul drumului și le-au făcut cu lăbuța: Archie, Teddy și Bruno.
   Domnul Bliss a trebuit deci să oprescă, pentru că nu avea pe unde să treacă dacă nu voia să dea peste ei.
   - Îmi plac bananele, a spus Teddy.
   - Și mie îmi place varza, a zis Archie.
   - Iar eu vreau un măgar, a adăugat Bruno.
   - Și noi toți vrem o mașină, au rostit ei într-un glas.
   - Dar nu puteți lua mașina asta; îmi aparține, s-a împotrivit domnul Bliss.
   - Și nu puteți lua verzele astea; îmi aparțin, a replicat domnul Day.
   - Și nu puteți lua nici bananele astea, nici măgarul; îmi aparțin, a intervenit doamna Knight.
   - Atunci o să vă mâncăm pe toți, fiecare pe câte unul! I-au amenințat urșii.
   Firește că doar îi tachinau, însă și-au dat ochii galbeni peste cap și au mârâit și arătau atât de fioroși, încât domnul Bliss s-a speriat (și l fel și domnul Day și doamna Knight). Așa că le-au dat urșilor varza și bananele.
   Archie și Teddy le-au stivuit frumos pe măgar și le-au dus la casa lor din pădure. Bruno a rămas să stea de vorbă cu domnul Bliss. De fapt, voia să se asigure că domnul Bliss nu pleacă înainte de întoarcerea lui Archie și a lui Teddy.
   Când s-au întors, urșii au spus:
   - Acum vrem să facem o plimbare cu mașina!
   - Dar eu mă duc în vizită la frații Dorkins, a zis domnul Bliss, iar voi nu-i cunoașteți.
   - Am putea să facem cunoștință cu ei, a răspuns Archie.
   Domnul Bliss n-a avut deci încotro și i-a lăsat pe toți să se urce în spate și era așa o înghesuială, că doamna Knight a trebuit să stea în față lângă domnul Bliss, iar el era atât de îngrămădit, încât abia mai putea să miște volanul.
   Așadar, au pornit din nou și au ieșit din pădure în vârful dealului, pentru că drumul urca până acolo și cobora pe partea cealaltă.
Mașina domnului Bliss este desenată atât urcând dealul, cât și coborându-l în mare viteză.
   Bietul măgar era din nou în spatele mașinii. La început, asta nu l-a deranjat prea tare, căci, cu șase oameni înăuntru, mașina nu putea să urce prea repede dealul. Dar când au ajuns în vârful dealului și au început să coboare (pentru că frații Dorkins locuiau în vale), a fost altă poveste. Domnul Bliss era așa de îngrămădit de doamna Knight, încât nu putea să pună frână. Nu peste mult timp, mașina a prins să zbârnâie, iar măgarul a fost luat pe sus. Din ce în ce mai iute goneau, până când s-au izbit de zidul grădinii fraților Dorkins. Toți au țâșnit afară cu capul înainte și au zburat peste zid mai puțin măgarul, care a făcut o tumbă în mașină. Uite așa:
Verzele și bananele nu sunt în poză, bineînțeles, urșii le ascunseseră pe toate în pădure.
   Frații Dorkins erau de cealaltp parte a zidului. Stăteau cu toții așezați pe frumoasa lor pajiște, pe niște tamburete. Mâncau supă din niște castronașe și întinseră pe iarbă minunatul lor covor. Erau oameni grași; însă unul dintre ei era cu deosebire de gras; iar el era cunoscut drept Fat Dorkins (sau pur și simplu, Fattie). Avea părul negru și cârlionțat și nu purta niciodată haină, pentru că toate crăpau când încerca să și le pună pe el. Așa că se plimba de colo-colo îmbăcat într-o cămașă albă cu buline galbene și fără mâneci. Al doilea Dorkins ca greutate (pe numele lui Albert) e în partea dreaptă; avea picioare foarte scurte. Herbert este cel aflat de cealaltă parte a supierei. Arată așa de îngrozit pentru că tocmai a înghițit un gândac care a ajuns în supă. Egbert e cel cu jachetă verde. Și el e supărat, pentru  că mai e un gândac pe minunatul covor (după cum vedeți, tocmai se pregătește să îl zdrobească cu lingura).  Dar Albert a fost cu mult mai îngrozit o clipă mai târziu, iar gândacul a fost turtit de tot. Nu de către Egbert însă!
   Exact atunci, domnul Bliss și însițitorii lui au căzut din cer peste frații Dorkins, peste supă, gândac și minunatul covor.
   Domnul Bliss a căzut cu fața în jos peste gândac. Domnul Day l-a răsturnat pe Albert și a rămas în cap pe minunatul covor. Bruno s-a așezat buf! Teddy s-a așezat pe Herbert. Doamna Knight l-a răsturnat pe Egbert. Dar Archie a intrat cu capul, poc!, prin capacul de supieră și supa l-a împroșcat și i-a pătruns în amândoi ochii.
   Toți frații Dorkins erau înebuniți și furioși. Fattie era cel mai puțin mânios, pentru că pe el nu căzuse nimeni. Deși își pierduse a treia porție de supă, râdea foarte zgomotos. Asta nu a făcut decât să-l irite mai tare pe Albert.
   - Data viitoare când vii, i-a zis el domnului Bliss, du-te la ușa din față și sună și nu-ți mai arunca oamenii din balon peste picnicul nostru!
   - Nu am venit cu balonul, mi-am adus prietenii cu mașina și am lăsat-o la poartă.
   - Slavă Domnului! A exclamat Egbert. O mașină pe minunatul nostru covor ar fi fost prea mult de îndurat. Cred că unul dintre prietenii dumitale stă pe un gândac.
   În clipa aceea, doaman Knight a sărit în sus, scoțând unțipăt ascuțit, cu toate că până atunci stătuse întinsă pe spate, plângând: „O, bananele mele, toate oasele mi s-au frânt!” Nu a vrut să se așeze până când domnul Bliss nu i-a arătat gândacul zdrobit de fruntea lui. Archie se lisese deja de supă; domnul Day își găsise pălăria și stătea din nou în capul oaselor; iar Bruno (care era foarte mic) culegea margarete. Așa că domnul Bliss i-a prezentat pe toți fraților Dorkins, iar aceștia, fiind foarte politicoși, au spus:
   - Încântați de cunoștință, sperăm că vă simșiți bine. Ce vreme frumoasă, nu-i așa? Nu vreți sp rămâneți la prânz?
   Nu prea vorbeau serios (afară de partea cu vre,ea, pentru că Iepuraful, din întâmplare, avusese dreptate). Dar domnul Bliss și doamna Knight au răspuns.
   - Mulțumim foarte mult.
   Iar urșii au zis la rândul lor:
   - Noi am prefera să ne plimbăm prin frumoasa dumneavoastră grădină, dacă nu vă supărați.
   Așa că s-a mai adus supă și prăjituri și varză murată și clătite cu banane și s-au așezat cu toții pe iarbă și au mâncat. Cu excepția urșilor, care au dispărut. După prânz, s-au plimbaat cu toții prin grădină. Nu au zărit nici urmă de urși până nu au ajuns în grădinița de lângă bucătărie.

   Dacă vă uitați la desen, vă puteți face o idee despre ce au văzut acolo.
   Cei trei urși dormeau buștean sub un măr uriaș.
   Sforăiau și aveau burțile înspăimântător de umflate.
   În grădina imensă nu mai rămăsese decât un rând de verze.
   Urșii le mâncaseră pe toate celelalte, precum și o grămadă de mere verzi și de cartofi cruzi. 
   De data asta, frații Dorkins erau cu adevărat furioși, căci Archie nu cruțase nici măcar varza roșie, pe care o foloseau la murat.  
   Așa că i-au zgâlțâit pe urși, i-au trezit și le-au poruncit să plece pe dată.
   - Ce prieteni nesuferiți și supărăcioși ai, domnule Bliss, a spus Archie. Întâi te invită la prânz și apoi se enervează dacă mănânci. Ne ducem să ne terminăm somnul de după-masă.
   S-au întins cu toșii sub copac și au refuzat să se clintească de acolo. Însă cel mai mânios dintre frații Dorkins, Albert, a slobozit câinii.
   Atunci urșii s-au sculat într-o clipă, s-au cățărat peste zid și au luat-o la fugă cât i-au ținut picioarele. Din fericire pentru ei, toate porțile erau încuiate, iar frații Dorkins nu își lăsau câinii în drum.
   - N-are importanță, au strigat ei peste umăr, avem o groază de verze și de banane acasă la noi.
   - Verzele mele! A exclamat domnul Day.
   - Bananele mele! A țipat doamna Knight. Afurisiții ăștia de urși! Mă duc după ei!
   - Dar o să te mănânce, a zis domnul Bliss. Și oricum, acum nu-i mai poți prinde din urmă.
   - Vrei să spui că o să mănânce toate verzele și toate bananele, a intervenit domnul Day. Îi putem ajunge repede, dacă luăm mașina.
   - Nu! S-a împotrivit domnul Bliss. Nu am de gând să fugăresc urși. Prefer să-i las să mănânce bananele, decât să mă înfulece pe mine.
   - Asta pentru că nu-s bananle dumitale, a replicat doamna Knight.
   Și l-au împins amândoi pe domnul Bliss spre poartă.
   Însă nu au izbutit să-l îl scoată afară! L-au împins și l-au strivit de gratii, până când s-a înduplecat și a fost de acord să plece după urși, dacă veneau și frații Dorkins cu ei și aduceau și câinii. Frații Dorkins le-a plăcut ideea, căci încă mai erau furioși pe urși. Dar, firește, când au ajuns la mașină, frații Dorkins și-au dat seama dintr-o privire că aceasta nu avea să pornească dacă nu făceau niște reparații serioase.
   - Cum să ne descurcăm? A întrebat domnul Bliss. Mașina asta valorează cinci șilingi și șase penny, iar bicicleta mea argintie a rămas la Binks!
   - Iha, iha! A făcut dintr-odată măgarul din spatele unui gard viu.
   Uitaseră cu totul de el, așa că se dusese să caute de mâncare pe cont propriu, ciulini.
   - Știu! A zis domnul Bliss, de îndată ce a auzit măgarul. Punem măgarul să tragă mașina până acasă.
   - Nu, după câte îl cunosc eu, nu o să vrea, a spus doamna Knight.
   Îl cunoștea destul de bine, se pare. Măgarul deja se îndepărta cu pași măriți și repezi. L-au strigat și l-au tot strigat și i-au promis două kilograme de morcovi. În cele din urmă, s-a oprit și a așteptat să vadă ce se mai petrece.
   Cam bănuiți voi ce s-a întâmplat1 au adus morcovii și l-au ademenit pe măgar să se întoarcă. După care l-au legat. Apoi au scos trei ponei din grajd ( al lui Albert, al lui Egbert și al lui Herbert – Fattie era prea greu să aibă ponei). Apoi au legat poneii și măgarul de partea din față a mașinii, după ce îndreptaseră roțile cu ciocanul și s-au urcat cu toții înăuntru: domnul Bliss, domnul Day, doamna Knight, Albert, Herbert, Egbert și Fattie și câinii, care nu puteai avea încredere că nu o să se repeadă după iepuri.
   Tocmai când dădeau să pornească, Fattie a zis:
   - O să treacă ora ceaiului până ajungem acolo. Haideți să așteptăm până la ceai, sau să luăm ceaiul chiar acum!
   Însă nimeni nu a vrut să asculte. Oricum, era prea mare bătaie de cap să dea iar totul jos din mașină.
Drumul până la vârful dea lului înalt le-a luat mai mult decât crezuseră. Și le-a luat încă și mai mult să coboare pe partea cealaltă, căci au trebuit să stea cu piciorul pe frână, altminteri mașina ar fi luat-o la goană și ar fi răsturnat poneii și măgarul. Aproape că trecuse de ora ceaiului când au ajuns la Hanul de la Răscruce. Fattie a insistar să se oprească. Au băut o cantitate uriașă de ceai, mai ales Fattie. Nu aveau bani la ei așa că hangiul a scris o notă uriașă de plată pentru domnul Bliss – frații Dorkins au spus că face el cinste.
Am făcut un desen cu petrecerea de la marginea drumului. Mașina e și ea acolo (la fel și măgarul), dar nu am chef  să desenez asta.
   Când Fattie și-a terminat într-un sfârșit ceaiul, și-au adunat lucrurile și au pornit din nou.
   Era drum lung de la han până la Pădurea celor Trei urși. Curând, soarele a început să coboare spre asfințit. Venea noapte, când au ajuns la marginea pădurii, deja răsărea luna.
   Când au dat cu ochii de albastrul întunecat a pădurii, până și doamna Knight s-a întrebat dacă bananele chiar meritau osteneala. Ș-ia zis: „Câinii o să aibă grijă de noi!” iar câinii și-au zis: „Una e să dai urșii afară din grădină în miezul zilei și alta să îi fugărești prin propria pădure după căderea serii. Unde sunt cotețele noastre tihnite?”
   - N-ar fi cazul să aprinzi farurile? A întrbat Albert.
  Atunci domnul Bliss și-a adus aminte că nu cumpărase faruri, după cum o să observați și voi dacă vă uitați la desenele din spate. Nu se preocupase decât de culoarea roților.
   - Nu contează, a spus Herbert. Precis nu e nici un polițist în locul ăsta singuratic.
   - Aș fi vrut să fie, a replicat domnul Bliss, mulți, mulți polițiști.
   Au intrat puțintel în pădure și au scos mașina din drum. Apoi au legat poneii și măgarul și au plecat. Câinii mergeau în față, pentru că ei simțeau mirosul urșilor iat Albert Dorkins nu voia să îi lase să o ia la fugă, dar domnul Bliss era la urmă de tot, și, de altminteri, nici nu i-ar fi însoțit, dacă nu ar fi detestat într-atât să rămână singur. Oricum, doamna Knight se tot uita în spate ca să se asigure că ine după ei. Pe măsură ce înaintau, pădurea devenea din ce în ce mai întunecată. Se zpreau niște urme de potecă, poteca pe care o făcuseră urșii mergând înspre și disnpre casă.
   După o vreme, poteca se lățea, transformându-se într-un drum în toată regula. Așa că au mers mai departe, foarte încet și fără zgomot.
   Domnul Bliss s-a așezat pe jos și și-a zis că o să-i aștepte până se întorc.
   Asta e tot ce a văzut. Și nu i-a păcut deloc.
   - Nici măcar nu-mi dau seama dacă jobenul meu e negru sau verde, a spus el.
   - Eu știu și fără să mă uit că ești alb la față, a zis doamna Knight, care era chiar înaintea lui. Vino și dumneata cu noi! Așa că domnul Bliss a trebuit să o urmeze. Nu prea departe. Erau deja foarte aproape de casa urșilor. De fapt, casa se afla chiar după colțul din partea din spate a desenului, iar Albert ajunsese deja acolo.
    Câinii s-au dus după colț. Deoadată au scos niște urlete grozav de înspăimântătoare și au făcut un slat înapoi, cu părul zbârlit și cozile între picoare. Domnul bliss nu a mai stat să afle ce văzuseră, ci a luat-o la sănătoasa după ei cât l-au ținut picioarele. De fiecare dată când se izbea de un copac, se speria și mai tare, și de fiecare dată când se împiedica și cădea în nas, se ridica și o zbughea și mai repdede, fără să arunce măcar o privire înapoi.
   A uitat de mașină, de ponei, de verse, de frații Dorkins și de tot restul și a fugit așa până dimineață. Între timp însă, poate că ați vrea să aflați ce văzuseră câinii și frații Dorkins și doamna Knight și domnul Day. Ei nu s-au întors să o ia la fugă decât când a fost prea târziu.
   Vă mirați cumva că s-au întins toți pe jos și și-au ascuns fețele, inclusiv Albert?
   Cum au reușit urșii să facă așa ceva? Ăsta e secretul lor personal. Băbuiesc că s-au vopsit cu ceva ce strălucește în întuneric și că au așteptat ca oamenii să vină după ei. Pesemne că, de îndată ce au auzit câinii amușinând pe lângă casă ( pe care o vedeți), au ieșit și ei. Dar nu cred că s-au așteptat să îi înfricoșeze pe toți într-o asemenea măsură. Oamenii și-au închipuit că sunt bau-bau, niște năluci sau niște spiriduși sau toate trei laolaltă. Fattie s-a rostogolit pe jos. La fel și doamna Knight, care tot spunea: „Banane, banane, banane”, ca și cum le număra. Domnul Day și-a ascuns fața în plălărie și a zis: „O să fie bine, o să fie bine”. Ceilalți frați Dorkins au stat cât de nemișcați au putut, ținând cont că tremurau din toate încheieturile.
   Apoi urșii au început să râdă. Și ce-au mai râs! S-au așezat pe jos și au tot hohotit,iar când s-au ridicat, au lăsat niște urme lucioase pe pământ, ca niște licurici enormi.
   - Acum ar fi bine să luăm cina, a spus Archie, când și-a recăpătat suflul.
   Herbert a fost primul care și-a revenit și era supărat, pentru că se simțea complet nătâng. Dar când fattie a auzit cuvântul „cină”, a uitat de toate problemele.
   Urșii chiar și-au dat silința să pregătească masa, iar frații Dorkins, doamna Knight și bătrânul domn Day i-au iertat când au văzut asta și după ce au mâncat, au dănțuit și au cântat împreună, ca niște prieteni vechi. Însă domnul Bliss nu era de găsit nicăieri, cu toate că au sculat toate păsările cu strigătele și chemările lor; după aceea s-au așezat.
   Aveți un desen de la masă pe partea cealaltă.
   Aici suntem la sfârșitul mesei, când mai toate bucatele s-au isprăvit: pui rece, șuncă, salată verde, sfeclă, roșii, șarlotă, brânză, pâine neagră, sparanghel și tortul (de fapt, nu era ziua nimănui) mai e, dar butoiul de bere e aproape gol.
   Domnul day istorisește o poveste, iar doamna Knight se preface că nu ascultă. Bruno și fattie s-au îmbuibat așa de mult, încât nu mai pot decât să stea liniștiți.
Herbert nu apare în desen. S-a înecat cu mâncare și tușește în bucătărie. Era așezat dincolo de Egbert, lângă Teddy.
  Era deja foarte târziu când au terminat masa și încă și mai târziu când au sfârșit cu spălatul vaselor. Bineînțeles, era prea târziu ca să se mai ducă acasă. Prin urmare, urșii i-au invitat să își petreacă noaptea acolo. Imaginați-vă una ca asta: să rămână peste noapte în casa irșilor, dar de data asta păreau destul de pietenoși și nimeni nu pomenise de verze sau de banane, tot așa cum nimeni nu îi întrebase pe urși de unde luaseră toată mâncarea aceea delicioasă (se credea îndeobște despre urși că nu plătesc pentru nimic, ci dobândesc totul prin „pugășie”, de fpat, erau niște tâlhari, cu toate că puteau să fi o companie deosebit de plăcută la cină).
   Urșii aveau o casă destul de mare, lungă și joasă, fără etaj. Hegbert și Egbert s-au culcat în patul dublu de rezervă și toată lumea și-a găsit până la urmă un pat, mai puțin fattie. Pe el nu-l ținea nici un pat. Așa că a dormit lângă foc, pe saltea și pe niște perne și a sforăit fericit toată noaptea. Poate că a visat că era un ceainic pus pe plită. Au adus și poneii și măgarul, pe care i-au adăpostit într-o aripă a casei urșilor. Așa că toată lumea era comod instalată.
   A doua zi de dimineață, s-au trezit, iar povestea a mers mai departe.
   
   Ce s-a întâmplat cu domnul Bliss? A alergat toată noaptea fără să știe încotro se îndreaptă, sărind peste garduri, căzând în șanțuri, agățându-și hainele în sârmă ghimpată. La ivirea zorilor, era mort de oboseală și a descoperit că stătea în vârful unui deal. Ar fi trebuit să se găsească la kilometrii depărtare, însă în vale se vedea propriul sat și ceva mai încolo, pe un alt deal, propria casă.
   „Fie flutură un steag ăe coșul casei, fie a venit coșarul, deși nu l-am chemat”, și-a zis în sinea lui.
  - Ei bine, sunt un om fericit! A exclamat domnul Bliss cu voce tare, apoi s-a ridicat și a coborât anevoie dealul, trecând peste câmpuri și garduri, până când a ajuns la drumul care traversa satul. A mers la magazinul lui Binks, dar acolo nu era nimeni treaz.
   Prin urmare, a intrat în curtea de lângă prăvălie, unde, într-un șopron, era și bicicleta lui. S-a urcat pe ea și a pornit spre casă.

   De bună seamă că intenționa să coboare din nou dealul cu portofelul de îndată ce își schimba hainele și își punea jobenul de cumpărături (și lua micul dejun). Dar trebuie să recunoașteți că situația părea suspectă. La fel a crezut și domnul Binks, care trăgea cu ochiul pe fereastra de la dormitor. A început să se întrebe în mare grabă, cu mult înainte de ora lui obișnuită.
   - În regulă, băiete, a zis el, o să mă duc direct la sergentul Boffin de la secția de poșiție și o să te înveți minte să mai pleci cu mașinile mele și să nu le aduci înapoi.
   Cu toate acestea, nu a sărit peste micul dejun și nici nu s-a zorit. În timp ce mesteca un cârnat, întrebându-se cum i-ar plăcea domnului Bliss să-și petreacă vacanța de vară în închisoare.

(Iată un portret după natură al sergentului Boffin, fără chipiu.)
    La casa urșilor discuția era în toi.
   Urșii erau bine dispuși în dimineața aceea. I-au înapoiat doamnei Knight bananele ( sau cel puțin mare parte din ele); i-au dar domnului Day niște verze proaspete (iar el nu întrebaseră de unde le luaseră). Doamna Knight însă voia și o teleagă nouă și domnul Day voia o roabă nouă, iar frații Dorkins voiau o supieră nouă, iar urșii voiau nițică distracție; și toți erau de părere că pot obține aceste lucruri de la domnul bliss. Pe deasupra, frașilor Dorkins le-a trecut dintr-odată prin cap că ar putea să îi ceară domnului Bliss să plătească pentru închirierea poneilor, ceea ce nu a fost deloc frumos din partea lor, putrezi de bogați cum erau.
   Oricum, după micul dejun luat dis-de-dimineață, au pornit din nou la drum împreună. Era mare îngrămădeală, firește, căci, deși domnul Bliss fugise Dumnezeu știe unde și câinii se întorseseră acasă, erau nouă cu toții: urșii, frații Dorkins și ceilalți doi. Bruno stătea în poala doamnei Knight, iar Archie și Teddy ocupau cât de mult loc puteau, doar că Fattie nu le lăsa prea mult.
    Când au ajuns în sat, au nimerit în plină gâlceavă sau poate era doar la început. Domnul Binks încerca să î convingă pe sergentul Boffin că domnul Bliss era un hoț și că ar fi trebuit să se grăbească să urce dealul și să-l ducă la închisoare. 

   În desen, sergentul Boffin se mulțumește să spună: „Ce! El stă sus pe deal!” și binks țipă, iar oamenii ies să vadă ce se petrece. Îl vedeți pe Sam, băiatul cel mare al lui Boffin, care își cheamă prietenii să vină și să-l vadă pe tatăl lui trântindu-l pe bătrânul Binks la pământ. Frizerul și măcelarul sunt și ei de față; cizmarul (din casa de alături) trage cu ochiul; unchiul Joe e în ușă, cu ochelarii pe nas, doamna Golighly stă în picioare cu un pachet în mână și s-a întrerupt din discuția cu doamna Simkins, bătrânul Gaffer Gamgee încearcă din răsputeri să audă ceva, elegantul Alfred afișează un aer superior, mai e cineva la o altă fereastră și încă un copil sau doi.
   Dar asta nu a fost nimic în comparație cu agitația de un minut mai târziu, când a sosit mașina domnului Bliss, încărcată cu urșii și frații Dorkins și alții, trasă de trei ponei și un măgar. Tot satul s-a adunat într-o clipă. Și a râs. Și au zis niște lucruri despre mașinile de tinichea ale domnului Binks care l-au înfuriat și mai mult pe acesta.
   - Ar trebui să fie băgat la închisoare, așa ar trebui, după ce s-a întors cu frumoasa mea mașină îndoită toată și doldora de urși și de indivizi ciudați.
   - Moooooooor, a făcut Archie, iar domnul Binks s-a tras un pas înapoi și a căzut în rigolă.
   - Acum ridică-te și fii politicos și spune „mulțumesc!”, a continuat Archie. Ar trebui să fii încântat că ne-am obosit să îți aducem mașina înapoi. Domnul Bliss a abandonat-o în pădurea noastră, a luat-o la sănătoasa și de atunci nu l-am mai văzut.
   - O, da, așa e, a spus Binks. L-am văzut eu de dimineață dâdând târcoale casei, după cum îi povesteam sergentului aici de față.
   - Atunci trebuie să îi dăm de urmă, a propus Teddy, datorează bani tuturor. Domnul Day vrea o roabă nouă, doamna Knight rea o tealagă nouă, frații Dorkins vor o supieră nouă, iar domnul Binks își vrea banii și vrem și noi să îl vedem. O să mergem împreună.
   Și așa au hotărât să facă. Bietul domn Binks habar n-avea de toate astea. Pe el îl frământau noi griji. De îndată ce a ajuns în vârful dealului (pe măsură de ostenit), a ridicat privirea spre coș. Apoi a rămas nemișcat în mijlocul drumului.
   - Sunt un om fericit, a zis el, dacă ce se ițește pe coșul meu e capul Iepurafului și se pare că îmi molfăie covorul (de asta semăna cu un steag de la distanță).

   Era într-adevăr, capul iepurafului! Domnul Bliss plecase și uitase să îi dea de mâncare așa că dărâmase ușa din spate, se strecurase în cele din urmă în sufragerie și rosese tavanul până când ajunsese în dormitorul bun și de acolo, prin următorul tavan, în mansardă, apoi în coșul de la mansardă, răsturnând tot ce găsise în cale. Acum clipea în soarele dimineții, ținând în gură o bucată mare din carpeta de lângă șemineu din dormitrul bun.
   Asta o să vă dea o idee despre ce a văzut domnul Bliss când a intrat în casă. Deși avea Iepuraful de câțiva ani buni, a fost foarte surprins. Nu țtia că gâtul lui era chiat atât de telescopic.
   Domnul Bliss era efectiv înfuriat, dar Iepuraful refuza să coboare, cu toate că domnul Bliss îl trăgea de coadă în sufragerie.
   Nu făcea decât să spună întruna:
   - O să pouă! Lasă-mă-n pace!
   Domnul Bliss era așa de obosit, încât l-a lăsat în pace, s-a schimbat, a dus niște mâncare pe pajiște și a luat un soi de mic dejun și prânz laolaltă.
    După aceea, a adormit buștean sun un copac și a uitat până și să viseze.

   Puțin după ora unsprezece, a fost trezit de vorbele Iepurafului:
   - Sunt o groază de oameni care urcă dealul, domnue Bliss. Aud glasul sergentului Boffin și pe al lui Binks și vocile fraților Dorkins, pe care i-ai invitat la ceai marțea trecută și alții și niște urși care mormăie.

   (Iepuraful era el orb, dar auzul îl avea foarte ascuțit.)
   - Și toți par îngrozitor de mâniați pe dumneata, domnule Bliss, a adăugat Iepuraful.
   - Fir-ar să fie! A exclamat domnul Bliss. Și ce spun?
   - Spun: „O să-i scoatem de la domnul Bliss, ba chiar îndoi, așa o să facem”.
   - O, Doamne! A zis domnul bliss și s-a năpustit înăuntru, trăgând toate zăvoarele și încuind toate ușile.
   Apoi a pândit pe fereastra de la dormitor, însă Iepuraful și-a retras capul.
   Curând au apărut Boffin și Binks și frații Dorkins și urșii și doamna Knight și domnul Day și o mulțime de oameni din sat.
   Nici urmă de ploaia de care promisese Iepuraful.
   Era foarte cald și toți își ștergeau fețele asudate.
   După care au strigat cu toții:
   - Domnule BLISS!
   Nici un răspuns.
   Prin urmare, domnul Binks a strigat:
   - Îmi vreau banii înapoi. Și toți au strigat în cor: Își vrea banii, fără șagă.
    Nici un răspuns.
   - De ce nu-l arestezi? A spus archie, care stătea lângă poartă.
   - Așa o să fac, a încuviințat Boffin.
   - Ha, ha! Vă văd! A zis Iepuraful exact în clipa aceea, scoțându-și capul vreo doi metri deasupra coșului. De fapt, îi auzea, nu îi vedea, dar ei n-aveau de unde să știe asta. Au ridicat privirea și l-au văzut ei pe el, ceea cea a fost de ajuns. Au rămas absolut uluiți. Cei mai mulți au căzut lați. (Până atunci domnul Bliss avusese grijă să ascundă existența Iepurafului, pentru că nu voia să fie nevoit să-i plătească sergentului Boffin ca să aibă dreptul să îl țină în casă, căci era sihur că ar trebui să dea de două ori mai mult decât ceilalți oameni care aveau animale de companie, în jur de 15 șilingi pe an.  Îl învățase pe iepuraf să intre într-o gaură ori de câte ori vreun străin urca dealul și până atunci nimeni nu-i zărise mai mult decât capul. Ziua asta era o excepție, pentru că Iepuraful uitase unde se afla și credea că e vizuina lui!)

   - Sculați-vă, sculați-vă, a chițăit iepuraful. Sculați-vă și plecați, dacă nu vreți să ies din vizuină și să sar pe voi!
   Și și-a tras capul înapoi.
   Prin urmare, s-au sculat și au plecat (îi vedeți pe ultima pagină),  iute. Toți, cu excepția urșilor, care nu se sperie așa ușor. Ei s-au dus în spatele unui gard.

   În graba lor, ceilalți au căzut claie peste grămadă. Fattie și sergentul Boffin s-au rostogolit ca niște butoaie și s-au oprit în cele din urmă într-un șanț.
   Acum era rândul domnului bliss să râdă; și cum nu mai râsese de două zile, iar între timp nu avusese decât necazuri, a râs cu poftă. A ieșit din casă, apoi în drum și le-a făcut cu mâna prietenilor lui.
   - Bună dimineața! Au spus urșii, ițindu-și capetele peste gard.
   - Fir-ar să fie! A exclamat domnul Bliss, sărind în sus.
   - Te putem ajuta cu ceva?
   - Nu mulțumesc, a răspuns domnul Bliss. A, ba da, m-ați putea ajuta să îl scot pe Iepuraf din casă!
   - Firește! Au zis ei. Încântați, dar nu pe degeaba!
   - Firește că nu, o să-mi aduc aminte de voi.

   Așa că au intrat în casă și l-au amenințat pe Iepuraf că o să se apuce să-i mănânce coada și apoi restul, dacă nu coboară numaidecât.
   Bineînțeles că Iepuraful și-a retras capul Numaidecât, într-o avalanșă de funingine și de tencuială, dar, când a privit în sufragerie și a văzut (de foarte aproape mai deslușea câte ceva) niște forme ce semănau cu niște urșo și miroseau a urși, s-a speriat atât de tare încât a făcut țuști! Pe fereastră.
   Din două salturi a sărit gardul și a ajuns în mijlocul drumului.

   Când au dar cu ochii de el, oamenii au început cu toții să țipe: „Crimă!” și au fugit și s-au rostogolit mai iute ca înainte și toate ușile caselor din sat s-au închis cu zgomot. Cât despre Iepuraf, el nu s-a orpit din țopăit până n-a ajuns departe de tot; iar domnul Bliss a plâns cu lacrimi amare când și-a dat seama că l-a pierdut, poate, pentru totdeauna.
   După prânz, urșii au făcut nota de plată pentru ajutorul oferit și domnul Bliss s-a dus după portofel și după cutia cu bani, căci venise remea, și-a zis el, să-și plătească datoriile. M-am gândit că ați vrea să vedeți cât l-au costat taoate aventurilr astea, când a tras linie și a făcut socoteala. A fost o afacere foarte costisitoare.
   I s-a cam golit cutia de bani (cu excepția a vreo două monede străine pe care le păstra la colecție); prin urmare, în vara aceea nu a mai plecat în vacanță.

Iată o copie a însemnărilor pe care domnul Bliss le-a făcut în jurnal când s-a terminat totul. 
   În aceeași după-amiază, după ce le-a spus la revedere urșilor, și-a luat toți banii s-a urcat pe bicicletă și a coborât în sat. Le-a plătit pe loc domnului Binks, domnului Day și doamnei Knight (și a trimis mandate poștale fraților Dorkins și hangiului). Cu toții au zis că știuseră dintotdeauna că era un adevărat gentleman.
   De fapt, domnul Bliss nu a mai folosit niciodată mașina, nu-i mai plăcea. Așa că i-a oferit-o domnului Day în chip de cadou de nuntă. Da, cadou de nuntă. Curând după toate acestea, domnul Day a devenit cel de-al treilea soț al doamnei Knight. Ea a fost de părere că este o alegere potrivită, ținând cont că făceau comerț cam cu acealași lucruri și că trecuseră printr-o mulțime de peripeții împreună. Așa că au înființat în sat o prăvălie de fructe și legume, căreia i-au spus: „La Day și Knight”.










   Acum sunt prieteni buni cu domnul Bliss și îl lasă să cumpere banane și varză la preț redus.

   La nuntă a fost foarte interesant. Domnul Bliss a cântat la acordeon. Fattie Dorkins a cântat un cântec amuzant, dar cum era vorba doar despre polițiști cu picioare mari, sergentul Boffin nu s-a amuzat defel. Urșii au închinat de mai multe ori paharul în sănătatea lor și nu au plecat acasă până în zori. Însă cea mai grozavă diastracție a fost apariția Iepurafului, care și-a vârât capul pe fereastră!
   - Ha, ha! A zis el. Iată-ne pe toți laolaltă.
   Și toată lumea s-a înecat.

   - Pe unde ai umblat? L-a iscodit domnul Bliss.
   - Ha, ha, ți-ar plăcea dumitale să știi! Întreabă-i pe urși și pe frații Dorkins!






   Iată de ce frații Dorkins au plecat drevreme. Nu le-a plăcut cum au sunta vorbele Iepurafului. Însă, pe moment, urșilor nu le păsa ce se întâmplase, deși s-au răzgândit când au ajuns acasă. Iepuraful mâncase tot de prin casă și spărsese geamul de la cămară. Iar frații Dorkins au descoperit că rupsese vârfurile tuturor pomilor din livadă și făcuse o gaură uriașă chiar în mijlocul frumoasei lor pajiști. Urșii au spus: „Ei bine, ne-am păcălit! Bătrânul Bliss a ieșit în avantaj”, și s-au mulțumit cu atât.
   Însă frații Dorkins au trimis iar o notă de plată și, dacă tot se apucaseră, au mai adăugat niște bani pentru verzele urșilor, pe care le uitaseră prima dată: în total 1 liră, 9 șilingi și 8 penny.
   Dar domnul Bliss nu mai avea bani în acel moment și se cam săturase de frații Dorkins, așa că le-a trimis 4 penny în timbre și o notă de plată din partea lui.
   Uitați cum a întocmit-o.

   Când au primit-o, frații Dorkins s-au enervat foarte rău și de atunci, ei și domnul Bliss nu mai sunt în relații foarte amicale!
   Însă domnul Bliss este fericit, deșii copiii din sat tot intră în grădina lui încercând să îl zărescă pe Iepuraf. Acum are o teleagă trasă de un măgar și a renunțat la mașină; iar sergentu Boffin îl salută de fiecare dată când apare în sat.
   - Cum o mai duce animăluțul dumneavoastră, domnule?
   - Bine, mulțumesc, răspunde domnul Bliss, doar că mănâncă multă varză. Și cum o mai duce familia Boffin?
   - Mulțumesc, bine, răspunde sergentul, doar că strică mulți pantofi.



   Și aceasta este sfârșitul poveștii, mai trebuie doar adăuga că domnul Bliss a aruncat jobenul verde (iar Iepuraful l-a găsit în vârful grămezii de gunoi) și acum poartă o pălărie albă vara și una cafenie toamna. Și asta e tot.

Mai e un desen pe pagina următoare.
 SFÂRȘIT

Domnul Bliss, Editura RAO, 
București – 2007.