Fata cu părul de aur
Călin Gruia
A fost odată ca niciodată.
A fost odată un moș și-o babă.
Trăiau ei într-o cocioabă ca vai de lume, în sărăcie, dar cu toate astea doreau din toată inima să aibă un copil.
„Să nu fie casa pustie”, ofta baba.
„Să avem toiag la bătrânețe”… spunea moșneagul.
Și anii treceau, părul li se albea tot mai mult și întristarea începuse să-și facă cuib în vatra casei lor.
– Mare lucru să ai un copil! spunea baba lăcrămând.
– Parcă nici nu-mi vine să mai trag la casă; zicea moșul de câte ori pleca la muncă.
Iată însă că într-o bună zi, ducându-se baba la pădure după vreascuri, găsi sub un copac un copil. Nici una, nici două, baba luă copilul și porni cu el spre casă. Ba pe drum îi puse și numele.
Cătălin, i se păru babei că ar fi mai frumos, și Cătălin a rămas.
Bucuroasă, baba scăldă repede copilul, îl înfășă și-l așeză într-o albie să-l legene. Și cum prinse baba a cânta și a legăna, numai ce aude câteva pocnituri… Ce să fie oare?… Când se uită mai bine, văzu că pocniseră feșele cu care era înfășat băiatul; și mai văzu că a început să crească sub ochii ei.
Îl chemă pe moș. Se uita baba la moș, se uita moșul la babă, și nu le venea să creadă, ba de bucurie moșul lăsă la o parte treburile ce le avea și începu să cânte și el… Cânta baba și legăna, cânta moșul și se uita. Cătălin în albie nu mai încăpea. Văzând una ca asta, îl mutară în covata de pâine. Dar nu după multă vreme și covata era prea mică pentru Cătălin, care nu se mai oprea din crescut.
– Unde să-l punem, babo? șopti moșul. Nici în covată nu mai încape!
– Nu duceți grijă, că n-am să trândăvesc mult – spuse Cătălin.
Și după ce se mai suci de câteva ori în covată se ridică de-a dreptul în picioare; voinic în lege. Luă toporul din tinda casei și plecă la pădure să taie lemne.
Spre seară, Cătălin veni acasă cu un copac gros, gros că de-abia l-ar fi putut cuprinde trei oameni, dar pe care îl ducea ca pe o nimica toată.
A doua zi băiatul se apucă de cioplit, de meșterit, și până la amiază făcu donițe[1], ciubere[2] și fel de fel de alte lucruri trebuitoare la casa omului.
– Hei, tată, spuse băiatul, du lucrurile astea la iarmaroc[3], să mai scăpăm de sărăcie.
Și azi așa, mâine așa, Cătălin făcea fel de fel de lucruri, care de care mai minunate, parcă era meșter de când lumea. Se întorcea moșul de la iarmaroc ba cu o cațaveică[4] pentru babă, ba cu o pereche de încălțări noi, ba cu bunătăți de ale gurii… Mă rog dăduse cum s-ar spune norocul peste babă și moșneag.
Într-o zi, pe când Cătălin ochia un plop mare din pădure, numai ce vede că plopul se deschide și din el iese o fată neasemuit de frumoasă. Straiele de pe ea erau mai albe ca zăpada, trupul mai mlădiu ca trestia, iar părul, care-i ajungea până la brâu, era cu totul și cu totul de aur. Când pășea, parcă nici nu atingea pământul cu condurii ei mici bătuți cu pietre scumpe.
Cătălin rămase uimit de atâta frumusețe. Vroi s-o întrebe cine este, dar parcă amuțise, așa nu știa ce vorbe să aleagă. Vroi să se apropie de ea, dar inima îi bătea așa de tare, încât mai-mai să-i iasă din piept. Când mai ridică o dată ochii s-o privească, ia-o de unde nu-i. Parcă intrase în pământ.
„Măi, cine să fie?” gândi băiatul. Dar nu era nimeni pe acolo să-i răspundă și nici el singur nu se putu dumeri.
Lăsă Cătălin și topor și traistă jos și se piti după un copac să stea de pândă; căci se gândea el, de vreme ce din plopul ăsta a ieșit, aici trebuie să se întoarcă.
Așteptă băiatul, așteptă până seara târziu. Nici foame nu-i era, nici setea nu-l chinuia, numai gândul îl muncea. Răsări o stea, răsăriră două, nouă, se umplu tot cerul. Prinseră păsările să cânte prin copaci, licuricii să iasă la plimbare cu felinarele în brâu, broaștele să orăcăie prin bălți, vântul să scuture frunzele plopului, dar frumoasa cu părul de aur nu se arăta.
Târziu de tot, când „Găinușa” își aduna puii de argint deasupra pădurii, fata cu părul de aur se întoarse și cât te-ai șterge la ochi intră în copac. Cătălin se apropie de plop: plop ca toți plopii.
Se mai gândi, se mai răsgândi și în cele din urmă se întoarse acasă cam abătut. Dar nu suflă o vorbă nici babei, nici moșneagului.
A doua zi se apucă de lucru, dar gândul de la frumoasa cu părul de aur nu și-l putu alunga. Când potrivi că-i vremea, se duse din nou la locul cu pricina. Fata cu părul de aur ieși din plop, porni pe o potecuță și târziu de tot se întoarse iar. Cătălin nu putu vorbi nici de data asta cu ea. A treia seară se întâmplă la fel.
Și-i căzuse atât de dragă fata aceea cu părul de aur, încât băiatul nostru nici somn ca lumea nu avea, nici lucrul nu-i sporea, dar nici părinților lui nimic nu le spunea.
Văzând Cătălin că nu poate afla cine este acea fată, într-o bună zi se hotărî să taie plopul. Zis și făcut. O așteptă să iasă și apoi tăie copacul din rădăcini. Ba îl și așchie cu gândul să găsească ceva în el, însă nimic; plop ca toți plopii. Se așeză la pândă. Când se întoarse fata cu părul de aur și găsi plopul tăiat, spuse mâhnită:
– Hei Cătăline, rău ai făcut… De mai aveai răbdare, peste trei nopți cobora Soarele aici și aurea frunzele plopului… De mai aveai răbdare, peste trei zile venea Luna aici și arginta crengile plopului… Atunci eu scăpam de vraja lui Barbă-de- Câlți călare pe Căpățână-de-Cal.
– Dar pentru ce anume te-a vrăjit, și cine-i Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal? întrebă mirat băiatul.
– Hei, Barbă-de-Câlți e o pocitanie, ce stă tot timpul călare pe o căpățână de cal, iar împărăția lui e sub pământ, în celălalt tărâm. Și eu am trecut prin împărăția lui și cum m-a văzut, mi-a luat șiragul de mărgele pe care-l aveam la gât… Șiragul era tare scump, căci în fiecare mărgea aveam ascuns câte un meșteșug necunoscut încă oamenilor. Și nu numai atât, ci m-a legat cu vrajă ca atunci să fiu din nou în stăpânirea acestor taine, când plopul acesta va avea frunzele de aur și crengile de argint. De nu-l tăiai, venea Soarele și-l aurea, de nu-l tăiai, venea Luna și-l arginta….
– Acum, ca să-mi amintesc acele taine, va trebui să stau închisă 1000 de ani în peștera unde se bat munții în capete, iar Barbă-de-Câlți va folosi meșteșugurile numai pentru el… Rău ai făcut, Cătăline. Rămâi cu bine…
– Și nu-i chip ca acele taine să fie luate din împărația lui Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal?
– Ba chip ar fi, dar cine ar îndrăzni să coboare în acea împărăție ca să poată lua șiragul meșteșugurilor? Și apoi chiar de ar ajunge cineva acolo și ar afla tainele, nu va putea ieși viu, nevătămat din acea împărație… Cu Barbă-de-Câlți e greu de luptat… În el, sabia nu intră, săgeata nu-l străpunge… Focul nu-l arde, apa nu-l îneacă… Cine s-ar încumeta?!
– Mă voi duce eu! spuse Cătălin. Și de voi izbuti, voi veni după tine, tocmai unde se bat munții în capete, să-ți aduc șiragul de mărgele…
– Tare-i departe până acolo…
Cătălin vroi s-o întrebe unde se află împărăția lui Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal, dar fata cu părul de aur porni pe potecile pădurii și nu se mai zări… Cătălin alergă după ea, o strigă, dar degeaba. Îl cuprinse o mare mâhnire și stătu ca împietrit multă vreme lângă plopul tăiat; apoi, întorcându-se acasă, povesti babei și moșului cele întâmplate.
– Poate ți s-a părut, spuse moșul.
– Sau ai visat, dragul mamei, spuse baba îngândurată…
– Nici n-am visat, nici nu mi s-a părut, ci cum vă văd, așa am văzut-o. Pregătiți-mi cele trebuitoare la drum, că până nu voi deslega de blestem pe fata cu părul de aur, nu mă mai întorc…
În zadar prinse a se boci baba prin ungherele bordeiului, în zadar încercă moșul să-l oprească din drum, Cătălin își luă rămas bun, traista pe umeri și porni să caute împărăția lui Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal.
Merse el cât merse, tot întrebând în cale pe cine întâlnea de nu cumva a auzit în care parte a lumii e acea împărăție, dar nimeni nu-i putu da nici un răspuns. Unii nici nu auziseră, iar alții îl sfătuiau să se întoarcă acasă. Cătălin mulțumea fiecăruia de sfat și-și urma drumul, gândindu-se mereu la fata cu părul de aur. Și merse și iar merse, până ajunse la poalele unor munți înalți, păduroși.
Și cum se așezase pe o stâncă să mai răsufle, numai ce auzi un behăit de capră. Ascultă el, ascultă, dar behăitul nu se mai oprea, ținea întruna, de parcă nu era lucru curat. Se ridică și porni într-acolo. Și ce să vezi? O capră neagră, cum îi corbul, își încurcase coarnele între trunchiurile a doi copaci și nu-și putea scoate capul de acolo.
Sărea, se zbătea și behăia de parcă o ducea cineva la tăiere.
Cătălin apucă zdravăn trunchiul unuia din cei doi copaci, îl trase spre el, îl îndoi și astfel capra își putu scoate coarnele din strânsoare. Se scutură puțin ca și cum ar fi vrut s-o rupă de fugă, dar în loc de fugă, vorbi:
– Îți mulțumesc, voinice, că m-ai scăpat de strânsoarea copacilor, că, de mai rămâneam pe aici, și iedul, și Înțeleptul ar fi murit de foame….
– Că ți-ar fi pierit iedul de foame, înțeleg, dar nu pricep despre ce Înțelept e vorba?
– Sus în vârful cel mai înalt din munții ăștia, trăiește un Înțelept care și-a uitat numărul anilor, dar știe câte-n lună și stele. La el vin oamenii să-i ceară sfatul la nevoie. Eu mă duc pe acolo în fiecare zi și-i dau din prisosul laptelui meu, după ce îmi hrănesc iedul. Și capra vroi să pornească în vârful muntelui.
– Stai puțin, zise Cătălin. Aș vrea să-l văd și eu pe Înțelept, că am mare trebuință de sfatul lui, dacă spui că știe atâtea... Arată-mi și mie drumul până la el.
– Bucuroasă, răspunse capra.
Mergi după mine. Eu am să sar din pisc în pisc…
Cătălin urcă, urcă în urma caprei, până ajunse la peștera în care trăia Înțeleptul.
Pletele bătrânului erau albe ca omătul. Sprâncenele îi acopereau fața, iar barba îi ascundea pieptul. Stătea pe o lespede mare de piatră înverzită de mușchi.
Când auzii pașii băiatului își ridică sprâncenele cu o cârjă, se uită la el cu blândețe și-l întrebă ce caută. Cătălin îi spuse din fir a păr povestea.
– Hm! făcu bătrânul. Drumul care duce în împărăția lui Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal e pe aproape. Acolo nu-i greu de ajuns, dar cine intră în acea împărăție, care-i tocmai pe tărâmul celălalt, cu greu se mai întoarce… Dacă ți-ai pus în gând să ajungi până acolo, apoi ca să poți să vezi iar pământul unde te-ai născut, ascultă sfatul meu. Tu, șiragul fetei cu păr de aur nu-l vei putea lua decât atunci când vei răpune pocitania; dar ca s-o răpui, trebuie mai întâi să intri ca ucenic acolo. Când vei învăța tot ce ai de învățat, să-i ceri lui Barbă-de-câlți călare pe Căpățână-de-Cal să-ți dea drumul acasă, atunci el va face un mare ospăț și te va așeza în capul mesei lângă el. După ce te va lăuda, îți va da să bei o băutură dintr-un pahar de aur… Și de vei bea, pe loc te vei preface în stană de piatră… Iar de nu vei bea, și va băga de seamă lucrul acesta, Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal te va face prin vrăjile lui să uiți de părinții tăi, de fata cu părul de aur și vei rămâne acolo toată viața.
– Și ce va trebui să fac? Întrebă Cătălin.
– Va trebui să bei, însă nu din paharul tău, ci din paharul lui… Dar ca să nu bage de seamă când vei schimba paharele, ține inelul acesta… Să-l pui pe deget atunci… Piatra lui va străluci atât de tare, încât tuturor li se va lua vederea pentru o clipă… Atunci schimbă paharele. Așa îl vei putea răpune pe Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal. Dar până la vremea aceea să nu te uiți la inel, să nu-l scoți din învelitoarea lui, chiar de vei merge pe întuneric, că altfel vei orbi.
Și bătrânul îi întinse un inel înfășurat într-o basma.
– Acum, adaugă Înțeleptul, coboară de pe munte prin partea de miazăzi. Acolo, la poalele lui, e o fântână adâncă și fără apă. De vei coborî în ea, vei da de drumul ce duce spre tărâmul celălalt.
Cătălin mulțumi Înțeleptului, coborî muntele și, intrând în fântână, porni pe un drum ce părea fără sfârșit… Greu era pe acolo, prin întuneric, dar voinicul nu-și pierdu cumpătul, ci merse și merse fără popas, cu gândul numai și numai la fata cu părul de aur.
Și, ajungând el la porțile acelei împărății, nici nu avu vreme să bată, că-l înconjurară o ceată de pitici și-l duseră în fața lui Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal.
Ședea pocitania într-un palat făurit numai din pietre scumpe, mai luminos decât soarele și împodobit cu cele mai prețioase odoare.
Căpățână-de-Cal, pe care ședea călare, avea ochii ca jăratecul.
Ochi care nu se închideau nici zi, nici noapte. Barbă-de-Câlți era atât de pocit, încât dacă te uitai la el numai o singură dată, a doua oară nu mai îndrăzneai ori cât de tare ai fi fost de fire.
În jurul lui roiau mulțime de pitici. Unii cântau fel de fel de cântece din instrumente nemaivăzute, alții dănțuiau, unii îi aduceau pe tăvi mâncăruri și băuturi, alții îi pieptănau barba de câlți.
Pereții palatului străluceau în fel de fel de culori, care se schimbau din clipă în clipă, așa încât chipul lui Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal era când verde ca mătasea broaștei, când albăstrui, când rubiniu, când galben cum sunt nisipurile pustiului, când întunecat ca miezul nopții.
Cu toate astea, însă, el rămânea tot așa de pocit.
Cum îl văzu pe Cătălin îl întrebă:
– Ce vânt te-a abătut pe aici, om pământean? Ai pus gând rău bogățiilor mele sau ai venit să iscodești tainele împărăției?
– Nici una, nici alta. Am auzit vorbindu-se de minunata ta împărație și am venit să te slujesc… Să intru ucenic.
– Dar ce știi să faci?
– Știu mult mai puțin decât meșterii tăi. Dar mă voi sili să-ți fiu pe plac. Și n-o să-ți pară rău de mă vei primi.
Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal, care știa că nimeni nu scapă cu vreo taină din împărăție și că nici un pământean nu va fi în stare să facă ce făuresc meșterii lui, dădu poruncă să fie pus la încercare și-l încredință mai marelui făurar[5].
Câte minunății nu văzu Cătălin în acea împărăție!!
Unii pitici făceau fel de fel de oglinzi, prin care dacă te uitai vedeai tot pământul în lung și în lat cu munții și apele, cu dealurile și văile lui…
Se uită Cătălin cât se uită cu băgare de seamă, până prinse taina acelui meșteșug și se apucă să facă și el una. Și făcu o oglindă atât de meșteșugită, încât când te uitai în ea vedeai păsările în înaltul cerului, peștii cei mici în fundul mărilor, vedeai comorile ascunse în adâncul pământului, vedeai tot ce se întâmplă în lună și în stele…
Se bucură Barbă- de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal de așa minune.
Stătu Cătălin, stătu multă vreme printre piticii care lucrau din aur și argint, din nestemate, fel de fel de podoabe; printre cei ce țeseau din fire mai subțiri ca pânza păianjenului pânzeturi de mătase; printre cei ce topeau și amestecau diferite metale. În altă parte a acelei împărății, câțiva pitici cu bărbile albe se căzneau să facă o pasăre de fier.
Pasărea se ridica puțin în sus, dar cădea îndată și se sfărâma… Piticii începeau din nou lucrul. Și pasărea din nou se prăbușea…
Se uită Cătălin, se gândi, se răsgândi și, în cele din urmă, se apucă și el să facă o asemenea pasăre de fier. Și o făcu atât de mare, încât pe spinarea ei încăpeau mai bine de doisprezece pitici. Pasărea părea vie, clipea din ochi, mișca din aripi și zbura ca o pană deasupra acelei împărății.
Se uită la ea Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal și se bucura.
Și așa, învăță Cătălin, rând pe rând, toate meșteșugurile, toate tainele din acea împărăție ciudată. Și când nu mai avu nimic de învățat, se duse și-i spuse lui Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal că l-a apucat dorul satului și al părinților și nu mai poate sta acolo.
– Mă întristează mult lucrul acesta, îi răspunse pocitania. Te-ai arătat tare isteț și nu numai că ai învățat meșteșugurile, dar ai fost mai priceput decât supușii mei… Dacă vrei să rămâi aici, mare cinste îți voi da. Cu mine la masă vei sta, în palate de aur te voi purta, mai mare peste robi te-oi face… Iar dacă nu, uite, cu daruri te dăruiesc, du-te de aici unde vrei…
Văzând pocitania că nu-l poate opri pe voinicul nostru, făcu un semn cu mâna și pe dată în fața lor se așternu o masă încărcată cu bucate și daruri. Cântăreții începură să cânte, dănțuitorii să țopăie, palatul să lumineze în toate chipurile și în toate culorile. Pocitania își mângâia barba și râse cu poftă, când, pe două tipsii de aur, două arătări au adus două pahare pline cu băutură. Pe unul îl așeză în fața lui Cătălin și pe celălalt în fața stăpânului acelei împărății. Cătălin își aduse aminte de sfatul Înțeleptului și scoase repede din sân inelul. Acesta strălucea atât de tare, încât Barbă-de-Câlți căzu de pe Căpățână-de-Cal aproape orbit. În acea clipă, băiatul nostru schimbă paharele. Pocitania se frecă la ochi și spuse:
– Multe bogății am, dar așa podoabă n-am mai văzut. N-ai vrea să mi-l dărui mie?…
– Ba da. Dar după ce bem câte un pahar că mi-e o sete strașnică, spuse Cătălin.
Ridicară paharele, ciocniră și le dădură peste cap… Ce să vezi? Pocitania începu să tremure, să tremure și se prăbuși din capul mesei, se înnegri, se înnegri, apoi, prefăcându-se în stană de piatră, rămase nemișcat. Văzând lucrul acesta, Căpățână-de-Cal lăsă în jos urechile care-i slujeau și de picioare și se repezi la Cătălin să-l sfâșie cu dinții. Cătălin prinse însă repede Căpățână- de-Cal în palme și o aruncă cât colo… Căpățâna iar se apropia, clănțănea, Cătălin în pământ o azvârlea.
Piticii se ascunseră cu toții ca în gaură de șarpe. Și tot luptând băiatul încolo și încoace, ajunse lângă un mare cazan cu plumb clocotit și, apucând în mână zdravăn căpățâna, o aruncă acolo.
Focul se stinse, plumbul se răci, dar nici Căpățână-de-Cal nu mai putu ieși de acolo.
Piticii prinseră a se arăta din toate părțile ca furnicile și, asvârlindu-și în sus fesurile, nu mai știau cum să-i mulțumească lui Cătălin că-i scăpase de Barbă-de-Câlți și de Căpățână-de-Cal, căci o dată cu pieirea pocitaniilor, pieri și vraja care-i ținuse multă vreme sub pământ în acea împărăție să-l slujească pe Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal, fără șovăire.
Nu trecu mult și palatul lui Barbă-de-Câlți se întunecă și se prăbuși la pământ și din dărămăturile lui ieși la iveală, strălucitor, șiragul de mărgele, șiragul fetei cu părul de aur.
Cătălin îl puse în sân și părăsi vesel acele locuri. După el părăsiră toți piticii acea împărăție și apucară care încotro bucuroși nevoie mare.
Cum ajunse la lumina zilei, Cătălin porni să caute peștera unde se bat munții în capete.
Și trecea în zbor,
Șirul nopților…
Și treceau ca-n gând
Zilele pe rând…
Cătălin mergea,
Zarea străbătea,
Nici nu obosea,
Nici nu se oprea…
Și după ce trecu el prin codrii bătrâni, peste ape adânci, prin pustiuri, zare după zare, iată că se pomeni în calea lui cu o mulțime de oameni ca vai de ei, zdrențuroși și gălbejiți la față.
– Dar unde v-ați pornit, oameni buni? îi întrebă Cătălin.
Dar oamenii mergeau încet, cu privirile în pământ și nici unul nu-i răspunse nimic.
Cătălin mai întrebă o dată. Atunci un bătrânel îi spuse:
– Parcă tu nu știi?!… De ce mai întrebi? Și copiii din leagăne știu amarul nostru!
– Nu vă fie cu bănat, oameni buni, dar eu îs din altă parte a lumii…
Bătrânul îl iscodi cu ochii multă vreme, apoi zise:
– Pe drept cuvânt, atunci nu știi nimic de nebunia împăratului nostru… Nimeni nu știe unde a văzut împăratul, unde a visat, că s-ar putea ridica un palat cu luna în cerdac și cu acoperișul de stele. A strâns toți meșterii și toți oamenii mai în putere din împărăție și ne chinuie ca vai de lume… Căci zidesc meșterii, de trei ani întruna zidesc, zidurile se înalță, se înalță, apoi se prăbușesc peste oameni… Și nu-i nici un spor… Și nu-i piatră pe lume pentru așa palat, și nu-s păduri să se taie ca să se ridice asemenea schele… Și nu-i izbăvire pentru norod, și nu-i meșter faur să poată face asemenea minune, și nu-i nimeni să ne scape de nebunia împăratului… Că, iată! a dat poruncă aspră și de nu-i vom ridica palatul până în șapte zile, pe toți ne va trece prin sabie…
Cătălin stătu o clipă locului, se mai uită la chipurile posomorâte ale oamenilor, apoi spuse:
– Cred că voi putea eu să vă ajut, duceți-mă până la împăratul vostru.
– Mai bine ți-ai vedea de drum, zise bătrânul. Vrei să-ți rămână și ție oasele pe aici?
Dar ori câte i-au spus oamenii aceia, nu l-au putut îndupleca pe Cătălin să-și vadă de drum. Voinicul nostru porni cu ei la locul unde se zidea palatul. Erau acolo adunați o mulțime de oameni vlăguiți, cu fețele înspăimântate. Unii cărau bolovani de piatră în spinare, alții amestecau varul cu nisip, alții urcau pe schele împovărați, alții zideau de zor.
Cătălin stătu și se gândi în fel și chip cum s-ar putea face asemenea palat. În cele din urmă, se duse înaintea împăratului și îi spuse că el, împreună cu câțiva meșteri, ar fi în stare să ridice palatul.
Împăratul îl măsură cu ochii și zise:
– Te crezi în stare sau nu-ți stă bine capul pe umeri?
– Mă cred, măria ta! Numai să ne împăcăm din preț…
– Preț? făcu împăratul. Ne împăcam noi la urmă… Cu ce vei dori, te voi dărui…
Cătălin nu spuse nimic, își alese meșteri și după ce se sfătui cu ei începu zidirea palatului. Zidurile creșteau, ca prin farmec, palatul prinse a se înălța, a se înălța drept în sus, fără să se poticnească.
Se bucură împăratul. Palatul se înălța mai sus decât dealurile, mai sus decât munții, mai sus decât norii. Toți se minunau de dibăcia lui Cătălin.
Iată însă că după o vreme nu mai avură nici piatră pentru zidărie, nici lemn pentru schele.
Împăratul nici nu vroia să audă de asta, ci număra zilele meșterilor și puse pe călău să ascută săbiile. Mai era o zi și o noapte și capetele meșterilor împreună cu al lui Cătălin aveau să cadă la pământ.
Stătea voinicul nostru și se gândea ce să facă, dar degeaba. Își aduse atunci aminte de șiragul meșteșugurilor și-l scoase din sân, cu chipul că va găsi în șirag o mărgea care să-l învețe să facă palatul…
Dar cum sta el și se uita la mărgele, numai ce o vede venind în fața lui, pe fata cu părul de aur.
– Hei, de ce ești necăjit, Cătălin?
– Cum să nu fiu, când n-am din ce zidi palatul…
– Nu te îngrijora, câtuși de puțin, mai ai vreme…
– Dar cum ai ajuns până aici? Cine ți-a spus?
– Stăteam în peștera aceea și așteptam să treacă o mie de ani să-mi pot aminti meșteșugurile furate de Barbă-de-Câlți călare pe Căpățână-de-Cal și deodată în mintea mea s-a făcut lumină, pe toate mi le-am amintit. Am înțeles atunci că vraja pocitaniei a pierit… că tu l-ai răpus și am pornit să te caut prin lume. Nu mi-a fost greu să te găsesc și sunt tare bucuroasă…
– Uite, spuse Cătălin, ți-am adus șiragul de mărgele; și eu spre tine pornisem, dar după cum vezi, m-am oprit pe aici să scap pe oameni de nebunia împăratului lor și mi-am găsit beleaua cu el. Multe meșteșuguri am învățat, dar să clădesc palate cu văzduh nu mă pricep, că pe aproape piatră nu se găsește, iar ceasurile îmi sunt numărate…
Fata cu părul de aur luă șiragul din mâna lui Cătălin, alese din el o mărgea și, întinzând-o băiatului, îi spuse:
– Cu această pietricică vei zidi mai departe palatul. Urcă-te pe ziduri, poftește-l și pe împărat sus și sfarmă această mărgea pe zidul lui. Tu însă să rămâi pe schele, iar când va începe palatul să se zidească singur, să cobori. După ce vei isprăvi, caută-mă la Izvorul Cerbilor…
Cătălin se duse la împărat și-i spuse:
– Măria ta, am tot gândit și m-am răsgândit, cum să fie mai frumos și mai minunat palatul. Acum avem tot ce ne trebuie; te-aș pofti însă să te urci pe schele și să vezi cum vin munții de piatră spre palatul tău, cum aleargă pădurile, că așa minune n-ai mai văzut încă, măria ta!!
Împăratul își luă cei mai credincioși sfetnici, înarmați până în dinți, urcă și începu să se plimbe pe ziduri…
– E prea jos palatul! spuse el.
Bagă de seamă, meștere. Stelele încă sunt departe…
– Până la stele se va ridica… și Cătălin sparse mărgeaua în zidul palatului.
…Și ce să vezi? Palatul începu să crească fără meșteri, fără schele, ridicându-l pe împărat și pe sfetnicii lui în sus.
Și atât de repede creșteau zidurile, încât de pe schele, de unde rămase, Cătălin abia putu să strige:
– Mai sus, împărate?
Nu auzi însă nici un răspuns. Și zidurile palatului creșteau, se subțiau. Împăratul și sfetnicii se ridicau o dată cu zidurile și după câteva clipe nu se mai văzură…
Cătălin coborî de pe schele. Lumea adunată acolo se uita cu mâna streașină la ochi… Cătălin le făcu semn să se îndepărteze…
Zidurile creșteau, se subțiau, făcându-se din ce în ce mai străvezii…
Deodată se auzi o bubuitură… Palatul se prăbuși până la temelii.
Din împărat și sfetnici nu rămase nici urmă…
Dărâmăturile prinseră să intre în pământ… și cât se scufundau dărâmăturile, cu atât fețele oamenilor se luminau…
După ce-și luă rămas bun de la toți meșterii și oamenii de acolo, Cătălin porni spre Izvorul Cerbilor. Fata cu părul de aur îl aștepta…
Și cum era pe acolo o buturugă, încălecară pe ea și cât ai pune furca-n brâu ajunseră la casa lui Cătălin. Baba și moșul erau atât de bătrâni, încât abia se mișcau de colo până, colo…
Și cum îi văzură, nu mai știau ce să facă de bucurie. Se uita baba la moș, se uita moșul la babă, și apoi amândoi la băiat și la fată, se uitau, și cum se uitau cum întinereau…
Și începu baba să frământe pâinea în covată, iar moșul să aducă vin… Ba mai veniră și vecinii și vecinele și dădură o mână de ajutor la făcutul sarmalelor, la friptul puilor, la gătitul miresei…
Și unde începu, mare, o nuntă cum pe lume nu se pomenise. Și veniră atâția nuntași, încât se umplu ograda… Ba veniră și din împărăția din care Cătălin scăpase oamenii de împărat, ba veniră și piticii pe care-i scăpase de robia lui Barbă-de-Câlți, aducând fel de fel de daruri. Cătălin trimise câțiva flăcăi isteți de-l aduseră și pe Înțelept să stea în capul mesei.
Și porni un ospăț și o veselie de se opri soarele pe cer mirat. Și juca baba cu moșul, și juca Cătălin cu fata cea mândră, și jucau nuntașii de râdea pământul sub opinci[6].
M-am pornit și eu într-acolo, dar când am ajuns, nunta se sfârșise, iar fata cu părul de aur și Cătălin tocmai împărțeau oamenilor mărgelele din șiragul meșteșugurilor.
Din șirag mai rămăsese o singură mărgea, pe care mi-au dat-o mie.
Când am desfăcut mărgeaua, am găsit în mijlocul ei povestea pe care v-am spus-o și de atunci am prins mare dragoste de povești.
Povestiri pentru copii,
Editura Tribuna, Craiova - 1992.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu