Zmeul

Zmeul

            A fost odată, într-o vreme, un împărat şi o împărăteasă şi aveau o fată foarte frumoasă. Şi voiau să-şi mărite fata, ca să lase ginerelui tronul, căci nu aveau nici un băiat. Dar în împărăţia aceea se găsea şi un zmeu; şi zmeul acela nu lăsa pe nici un fecior de împărat să vină să ia pe fata împăratului. Şi s-au pornit din toate împărăţiile, pe unde s-a auzit de frumuseţea ei, să vină să o ia, dar zmeul le ieşea înainte şi pe unul îl mâncă, pe altul îl fugări, şi aşa nimeni nu putea să ia de nevastă pe fata împăratului. Zmeul se purta cu gândul să fure pe fata împăratului şi după moartea acestuia să pună mâna pe împărăţie. Şi-i făcea mari pagube împăratului. Îi părjolea viile, înainte de culesul lor; îi pustiia ogoarele înainte de seceriş şi, în sfârşit, s-a apucat să dea foc până şi palatului. Şi atunci împăratul a trimis veste că cine are să poată ucide zmeul, îi dă fata de nevastă şi-1 face chiar din clipa aceea împărat. Atunci toţi feciorii de împărat s-au bucurat de vestea aceea, dar le era frică de zmeu, căci pe mulţi îi mâncase.

            Dar departe, într-o împărăţie era un fecior de împărat foarte frumos şi viteaz. Acesta şi-a zis în sinea lui:

            ,,Eu m-am hotărât să mă duc! Se poate să las un zmeu să ne ia toate împărăţiile şi să ne facă atâtea pagube şi un rău atât de mare!? E ruşine de capul nostru!”

            S-a pornit deci să meargă şi a dat de veste împăratului, că Florea, feciorul cutărui împărat, are să vină să ucidă zmeul şi să ia pe fata împăratului de nevastă. Dar iată că şi zmeul a prins de veste şi s-a făcut luntre şi punte să nu lase pe Florea să intre în hotarul împărăţiei.

            A venit Florea, dar, de cum a văzut că zmeul stă de pază pe acolo, n-a putut trece mai departe. Atunci s-a dus la un cioban, îi dă bani mulţi şi-şi cumpără un rând de straie ciobăneşti. Le îmbracă, ia şi o bâtă ciobănească şi un vas cu lapte acru într-o căruţă. Şi aşa, a trecut prin faţa zmeului şi merge la împărat. Cum a intrat înăuntru şi a zărit pe împărat, a aruncat hainele ciobăneşti, rămânâmd în straiele lui frumoase şi-i spune:

            — Înălţate împărate, eu sunt fecior de împărat şi am venit să-mi dai fata de nevastă!

            Dar împăratul i-a spus:

            — Bine, fătul meu; vreau însă mai întâi să te duci să-mi aduci ochelarii zmeului. Căci ochelarii aceia, cine îi avea, vedea dintr-un capăt de împărăţie până în celălalt, dacă se întâmplă să fie război. Şi Florea a făgăduit că îi va aduce. A plecat şi, de unde până unde, a aflat că zmeul este treaz şase luni întregi şi că apoi alte şase luni doarme. Dar nimeni nu poate să-l cunoască, dacă doarme ori este treaz, pentru că ochii, tot timpul, îi ţine deschişi. Feciorul de împarat îşi zice în sinea lui:

            — ,,Am să merg şi, de-l găsesc dormind, bine, iar dacă nu, am să mă lupt cu el, chiar de ar fi să şi mor! Ori aşa, ori aşa, m-am hotărât!”

            Într-o vreme însă, zmeul răpise o fata de împărat şi a prefăcut-o într-o potârniche. Şi aceasta îi păzea casa: cum intra cineva în casa zmeului, potârnichea începea a vorbi. Florea a deschis poarta şi a intrat în ograda. Norocul lui. Zmeul dormea. Potârnichea însă începe a striga:

            — Tătucule, poarta s-a deschis!

            — Spune, spune, potârnichea mea, grăi zmeul prin somn.

            — Tătucule, vine asupra-ţi!

            — Spune, spune, potărnichea mea!

            — Tătucule, ţi-a luat ochelarii!

            — Spune, spune, potârnichea mea!

            — Tătucule, i-a luat şi fuge!

            — Spune, spune, potârnichea mea!

            Şi Florea a adus împăratului ochelarii. Dar împaratul îi spune:

            — Să mergi şi să-mi aduci şi calul zmeului! Căci avea zmeul un cal care fugea ca săgeata. Şi Florea s-a dus iarăşi. A intrat în curtea zmeului. Cum s-a deschis poarta, potârnichea a început iarăşi:

            — Tătucule, a intrat în curte un străin!

            — Spune, spune, potârnichea mea! grăi zmeul prin somn.

            — Tătucule, a intrat în grajd!

            — Spune, spune, potârnichea mea!

            — Tătucule, a luat calul şi fuge!

            — Spune, spune, potârnichea mea!

            Şi a luat calul şi 1-a dus la împărat.

            — Înălţate împărate, îi spune, ţi-am adus şi calul!

            — Ei, acuma, îi spune, să mergi să-mi aduci şi potârnichea! A mers deci Florea iarăşi; şi deschide poarta. Potărnichea începe iară:

            — Tătucule, s-a deschis poarta!

            — Spune, spune, potărnichea mea, grăi iarăşi zmeul în somn.

            — Tătucule, a intrat un străin.

            — Spune, spune, potârnichea mea!

            — Tătucule, vine asupra mea!

            — Spune, spune, potârnichea mea!

            — Tătucule, m-a luat şi pleacă!

            — Spune, spune, potârnichea mea!

            Şi a luat-o deci Florea şi a dus-o la împărat şi i-a spus:

            — Să trăieşti mulţi ani, împărate, ţi-am adus şi potârnichea!

            — Ei, fătul meu, ca să avem paceîntru împărăţia noastra, să-mi prinzi şi pe zmeu şi să mi-l aduci aci în palat!

            Atunci, Florea s-a gândit ce să facă. La urma urmei, s-a chibzuit într-un fel să-l vâre într-un poloboc.

            În timpul acesta îi veni zmeului vremea să se trezească. Când s-a trezit, ce să vadă?! Casa goală!

            Căută să-şi găsească ochelarii, să vadă ce se mai întâmplă în lume. Dar ia-i de unde nu-s! Coboară în grajd să-şi vadă calul, să-l încalece să plece. Dar nici calul nicăieri! Atunci abia a priceput că sunt isprăvile lui Florea; şi zice în sinea lui!

            — ,,Ah, Florică, Floreo, mi-ai luat ochelarii – ochii mei; calul – picioarele mele; potârnichea – limba mea!. Ah, Florică, Floreo, de mi-ai pica în mână! Şi a ieşit zmeul în ogradă şi s-a dus încolo şi încoace, până sus în munţi, ca să-i mai treaca de necaz şi să-i vină în cap cum să se răzbune pe Florea.

            Florea însă s-a hotârit să se prefacă într-un moşneag; şi şi-a pus barb albă şi păr alb, o cocoaşă şi haine vechi; şi-a mai luat încă doage şi cercuri, un ferăstrău şi o bărdiţă şi s-a dus la munte, unde era zmeul. Acolo a început să facă un poloboc. Începe deci să bocănească, boc! boc! şi să strângă doagele polobocului. Zmeul vede de departe un om lucrând şi a venit aproape să vadă ce este. Vede un moşneag făcând un poloboc.

            — Noroc bun, spune zmeul moşneagului.

            — Noroc, fătul meu, răspunde Florea zmeului.

            — Dar ce faci acolo?

            — Ce să fac? un poloboc, ca să pun puţin must de struguri, să-mi fac vin.

            — Ce vin, mosule, vrei să pui în butoiul ăsta? Încăp eu prin găurile ce le are şi tu vrei ca mustul să ţi-l ţii în el ?

            — Dar unde ţi-s găurile?

            — Iată-le! Pune mâna şi vezi-le!

            — Ah, vai! Păi să iau niste lemn să le astup!

            — Iată şi o gaură mare acolo pe fundul polobocului!

            — Dar unde e? Eu nu o văd, grăieşte Florea.

            — Uite, colo jos, răspunde Zmeul. Dă-mi măna să ţi-o arăt! Dar Florea se face că nu ajunge.

            — Nici nu o văd, nici nu o ajung. Nu mi-ai face un bine, să intri înăuntru să mi-o astupi însuţi tu? Şi i-a mai spus şi multe altele, până ce l-a făcut să intre în poloboc. O dată ce a intrat în poloboc, i-a dat o pană de lemn şi tot ce a cerut, ca să astupe gaura. Dar cum a intrat zmeul înăuntru, Florea nu pierde vremea, ci poc! poc! închide polobocul bine. Şi cum bocănea, zmeul striga:

            — Ei, ce faci? Deschide! Doară-s înauntru! Deschide, să ies!

            — Am ajuns să te văd în poloboc şi acuma să te las să ieşi?! Şi atunci şi-a dat jos părul şi barba şi straiele cele vechi; şi a rămas Florea în straiele lui aurite. Şi a început a da polobocul de-a dura şi a spune:

            — Dura, dura, polobocule, să mergem la curtea împăratului, să-i iau fata de nevastă!

            Abia atuncea zmeul a înţeles că acela este Florea.

            — Ah, Florică, Floreo, spune zmeul, mi-ai luat ochelarii – ochii mei; calul – picioarele mele; potârnichea – glasul meu; şi acum şi pe mine în poloboc! Ah, ai să-mi pici o dată în mână!

            Dar Florea de afară:

            — Dura, dura, polobocule, să mergem la curtea împăratului să-i iau fata de nevastă!

            Şi l-a dus la împărat şi atunci împăratul a spus zmeului:

            — Mi-ai dat foc la ale mele, dar acu’ am să te ard şi eu pe tine!

            A pus de au aprins un foc mare şi l-au ars. Şi aşa au scăpat de zmeu. Iar pe Florea l-a urcat pe tron şi l-a făcut împărat, după cum i-a făgăduit. Şi a fost muzică şi bucurie mare şi i-a dat fata de nevastă. Şi în loc să ia zmeul bogăţiile împăratului, împăratul a luat averea zmeului. Iar Florea a trăit cu nevasta în bine şi fericire.

Din cele mai frumoase basme ale lumii,

Editura Ion Creangă, Bucureşti - 1991.