Povestea unei sirene

Povestea unei sirene

de Shirley Barber

În oceanul tropical se afla o mică insulă verde mărginită de plaje cu nisip și de un recif de corali. În timpul fluxului, când marea acoperea aceste recif, el înflorea ca o grădină magică, era plin de pești argintii, plante unduitoare și creaturi marine ciudate. Pe insulă exista doar o singură casă în care locuiau doi copii, John și Wendy, împreună cu tatăl și mama lor.

Era vremea vacanței. Tatăl copiilor își petrecea ziua întreagă în barca lui pescuind, iar mama lor era ocupată cu scrierea unei cărți. Wendy se recupera după o gripă și se simțea încă ușor slăbită. Stătea întinsă pe un divan de unde se uita lung spre mare, ori spre bazinul de coral aflat nu departe de fereastra ei. Nimeni nu părea să-i trezească interesul.

Lui John îi plăcea să cerceteze reciful de corali după reflux. Când găsea ceava cu totul deosebit îl lua și îl ducea în casă pentru a i-l arăta lui Wendy.

Dar de fapt, atunci când se uita cu atenție, el căuta pe cineva, o ființă foarte mică ascunsă printre corali. Era Sandy, spiridușul țărmului. Sandy locuia într-un castel de nisip decorat cu bucățele de striclă albe și verzi șlefuite de mare.

În fiecare dimineașă devreme, Sandy își împingea micul lui cărucior de-a lungul liniei refluxului să vadă ce a mai adus apa la țărm. El găsea cochilii și scoici, pe care le folosea ca să-și păstreze în ele diferite lucruri și bețe pentru foc. Dar cel mai mut îi plăceau bucățelele de sticlă colorată. Mereu spera să găsească din cele roșii strălucitoare sau albastre, dar nu se știe din ce pricină, niciodată nu găsea din acestea.

Într-o bună dimineață, Sandy fu uimit să descopre o sirenă care stătea între corali, speriată și tristă. Ea îi spuse lui Sandy că o cheamă Marina.

Marina îi povesti că ea călătorea împreună cu prietenii ei pe spatele delfinilor lor, îndepărtându-se de orașul de sub apă în care trăiau. Deodată, un rechin uriaș i-a atacat, împrăștiind delfinii. Marina împreună cu delfinul ei alb, Silverfin, fugii cât mai departe dar rechinul îi urmări. Gonind îngrozitor, delfinul a încercat din răsputeri să îl depășească pe rechin.

Disperat, Siverfin a scos-o pe Marina la suprafața apei, astfel ca el să poată înota mai repede. Apoi plecă cu rechinul pe urmele lui.

- Mi-am rănit coada într-un coral ascuțit, îi spuse Marina plângând spiridușului. Așa că acum nu mai pot să înot până acasă. Bietul Silverfin, poate a fost ucis, iar rechinul probabil că acum așteaptă în apele adânci să mă prindă și pe mine. Ce să fac?

Sandy nu știu ce să spună. El se gândea însă că atunci când va veni fluxul, o va arunca pe sirenă peste coralii ascuțiți și ea se va răni din nou. Tocmai atunci apăru John. Sandy se ascunse repede, pentru micuțul spiriduș, John era mare cât un gigant.

- O sirenă adevărată? Exclamă John. Trebuie să i-o arăt lui Wendy. El o luă cu grijă pe Marina și o cără în spate până la bazinul de coral de lângă fereastra surorii sale.

John dădu buzna în casă.

- Wendy, spuse el dintr-o răsuflare. Am găsit o sirenă adevărată! Am pus-o în bazinul tău de corali ca să o vezi de la fereastră.

Sora lui se ridică și se uită spre bazin. În mod sigur, acolo era o sirenă. Ea își aranja liniștită părul de aur. În sfârșit, ceva îi strânise interesul lui Wendy!

- Nu-i așa că e frumoasă! Strigă ea.

- Da, dar noi trebuie să păstrăm secretu despre ea, spuse John, altfel s-ar putea să ne-o ia și să o pună într-un acvariu.

În acea noapte, când luna era deja sus pe cer, Wendy se trezi brusc. Ea se uită pe fereastră. Da, sirena era încă acolo și vorbea cu o ființă mică de tot! Wendy se duse aproape tremurând și în vârful picioarelor să-l scoale pe John

Apoi se strecură afară din casă și împreună coborâră spre bazinul de coral.

La început, sirena și spiridușul se sfiau să răspundă întrebărilor curioase ale lui Wendy și John.

- Vă rog, vorbiți cu noi, îi imploră Wendy. Vrem doar să vă ajutăm.

Astfel că Sandy și Marina făcură cunoștință cu cei doi copii. Apoi Maria le spuse povestea ei.

- Trebuie să găsim o cale să le spunem celor din neamul Marinei unde este, ca ei să poată să vină să o ia, spuse John, când ea termină de povestit.

- Aș putea să merg eu, se oferi Sandy, am și o barcă.

- Aș putea să o ancorez la marginea recifului, mai adăugă Sandy. Apoi aș putea să cobor în adânc și să caut orașul de sub apă.

- Dar cum o să respiri sub apă? Întrebă John.

- Săiridușii de la țărmul mării pot respira sub apă la fel de bine ca și pe uscat, răspunse Sandy.

Marina spuse că el va avea nevoie de ceva mâncare pentru drum și îi dădu câțiva biscuiți delicioși din plante marine.

Sandy navigă dincolo de recif și ancoră unde apa începea să fie mai adâncă. Curajos, el se scufundă din ce în ce mai mult prin apa întunecată până când ajunse pe fundul mării. La fiecare talaz al mării, putea să audă un clopot sunând ușor. Putea chiar să vadă și niște luminițe palide ce sclipeau în depărtare. Sandy era sigur că acolo trebuia să fie orașul de sub apă și porni spre el.

El merse toată noaptea. Când soarele răsări, o strălucire blândă ilumină întreaga lume de sub apă. Acum Sandy văzu epavele uriașe ale unor nave care stăteau pe fundul mării și trecu pe lângă cufere cu comori din care se revărsau giuvaieruri pe nisip. Lui Sandy acestea i se păreau a fi cele mai frumoase bucățele de sticlă colorată pe care le văzuse vreodată. Dar simți că nu trenuie să le culeagă fără să ceară voie acelui neam care trăia sub apă.

În cele din urmă, începu să se vadă foarte clar orașul de sub apă. Sandy era aproape de capătul călătoriei sale.

Deodată un banc de pești trecu fulgerător deasupra lui. Ei îi strigară din mers, înfricoșați:

- Ascunde-te repede! Vine rechinul! O să fii ptânzul lui!

Sandy se furișă iute într-o scoică goală sperând că uriașul rechin nu îl va vedea când se va roti deasupra lui.

Dar rechinul îl observă repede pe micuțul spiriduș ascuns în interiorul scoicii.

- Ieși afară și lasă-mă să mă uit la tine, mârâi el. O să ieși tu, mai devreme sau mai târziu iar eu am foarte multă răbdare, mai adăugă el cu un zâmbet ce te îngrozea.

Bietul Sandy era foarte înspăimântat.

Curând lui Sandy i se făcu foame. Atunci își aduse aminte de biscuiții Marinei pe care îi mâncă. După un timp, simți că iar i se face foame, dar rechinul încă se mai învârtea deasipra lui. Deodată, un delfin alb, sclipitor veni ca un fulger prin apă. Era Silverfin, care se îndrepta spre rechin urmat de mai mulți delfini.

Uriașul rechin socoti că erau prea numeroși pentru a se lupta cu ei, așa că plecă în goană. Sansy ieși din scoică șu plin de recunoștință urcă pe spinarea lui Silverfin. Apoi delfinul îl duse iute spre orașul neamului de sub apă.

Neamul care trăia sub apă se strânse în jurul lui Sandy. Când el își spunea poveastea, aceștia i-au pus dinainte un prânz minunat din fructe de mare și prăjituri din coral.

Sandy descoperi că marina era prințeasă și că era cea mai mică fiică a regelui sirenelor. Frații și surorile ei erau nerăbdători să o salveze, dar regele spuse.

- Trebuie să mergem cu toții. Rechinul se va înspăimânta și nu ne va ataca văzându-ne atât de mulți.

Astfel neamul sirenelor își încălecară delfinii, iar Silverfin îi conduse pe drum, avându-l în spinare pe Sandy.

Ei au înotat până la marginea recifului care se ridica tare ca o stâncă în fața lor. Silverfin îl duse pe Sandy până la bărcuța lui și îl ajută să se urce în ea. Fluxul nu era suficient de mare pentru delfini și pentru neamul sirenelor ca să înoate în sifuranță peste coralii cu vârfurile lor ascuțite. Așa că ei au rămas să aștepte în apa mai adâncă, în timp ce Sandy se strecură cu grijă în bărcuța lui printre coralii acuțiți îndeptându-se către țărm.

Când bărcuța ajunse la țărm, spiridușul sări din ea și alergă spre bazinul de coral. Marina era extrem de bucuroasă văzându-l că s-a întors cu bine. El îi spuse micuței sirene că familia ei o așteaptă dincolo de recif.

- Dar cum să ajung la ei? Strigă ea. Coralii sunt atât de ascuțiți!

Exact atunci veniră în fugă John și Wendy. Ei văzuseră că Sandy revenise cu bărcuța lui. Când auziră veștile lui John spuse:

- Eu o voi duce pe marina până acolo unde apa este destul de adâncă pentru ca ea să poată înota în siguranță.

Wendy stătea pe plajă cu Sandy și se uita îngrijorată cum john o duce pe Marina dincolo de corali. La început, el a lopătat, apoi și-a croit drum prin vad cu sirena în brațe. În cele din urmă, când apa a ajuns până la talia lui John, Marina a putut să-și vadă neamul.

- La revedere, John, spuse ea. Îți mulțumesc mult pentru tot ajutorul tău. Apoi ea alunecă din brațele lui. Cu un pescăit al cozii ei strălucitoare, sirena porni pe drumul ei.

Marina se reîntâlni cu scumpul ei delfin Silverfin și curând fu înconjurată de familia ei și de prieteni.

A fost o imagine pe care John și Wendy nu o vor uita niciodată.

Sandy se furișă să se ascundă. Copii îi păreau foarte mari față de el și din această cauză încă îi era puțin teamă de ei.

În dimineața următoare când el își împingea căruciorul de-a lugul liniei refluxului, ca de obicei, găsi un dar de mulțumire din partea neamului sirenelor.

Era un cufăr plin cu giuvaieruri viu colorate! Așa că acum castelul lui Sandy strălucea cu adevărat sub razele soarelui, exact așa cum el visase întotdeauna să strălucească.

 

Povestea unei sirene,

Editura Flamingo GD, București – 2007.