Rochie de stuf

Rochie de stuf

de Joseph Jacobs

            A fost odată ca niciodată, au fost odată un rege şi o regină cum nu se vor putea vedea curând. Iată că regina muri, lăsând în urma sa o fetiţă drăgălaşă, căreia îi spuse pe patul de moarte:

            — Draga mamei, după ce eu nu voi mai fi, când vei avea nevoie de ceva va veni la tine un viţeluş roşcat. Să ţii minte un lucru: oricând vei dori ceva, spune-i lui şi el îţi va îndeplini dorinţele.

            Trecu o bucată de timp de la această nefericită întâmplare şi regele se căsători a doua oară, alegându-şi de soaţă o femeie haină, care avea trei fete rele şi urâte. Atât mama, cât şi fiicele o urau pe fata regelui deoarece era de o frumuseţe deosebită. Aşa că, nici una, nici două, îi luară toate straiele cele fine pe care le purta copila şi îi aruncară drept îmbrăcăminte o rochie de stuf, aşa că o porecliră Rochie de Stuf şi o obligară să stea într-un singur ungher al bucătăriei, acolo unde se strângea cenuşa. Şi când sosi vremea cinei, urâcioasa de mamă vitregă îi trimise o lingură de supă, un bob de orz, o pieliţă de carne şi o coajă de pâine. După ce le termină, copila se simţi la fel de înfometată, aşa că îşi spuse în sinea ei:

            — Sărmana de mine, tare mi-aş mai dori ceva de mâncare!

            Nici nu tremină bine de zis acestea, că apăru un viţel roşcat, care se apropie de ea şi rosti:

            — Vâră-ţi mâna în urechea mea cea stângă.

            Fata făcu întocmai şi găsi acolo nişte pâine proaspătă. Apoi viţeluşul o rugă să îşi bage mâna în urechea sa dreaptă, unde copila găsi o bucată de brânză. Şi iată cum îşi încropi o cină bună din pâine şi brânză. Şi acest lucru se petrecu câteva zile la rând.

            Soaţa regelui credea că foarte curând Rochie de Stuf avea să moară, pentru că nu primea mare lucru de mâncare; cu toate acestea fu foarte surprinsă să vadă că fata era la fel de sănătoasă şi plină de viaţă ca de obicei. Dându-şi seama că e lucru necurat la mijloc, regina cea rea porunci uneia dintre fetele sale să o urmărească pe Rochie de Stuf la ora mesei, să afle cum de izbuteşte ea să reziste când mănâncă atât de puţin. Nu după mult timp, fata reginei descoperi că viţelul cel roşcat îi dădea de mâncare lui Rochie de Stuf şi merse de-i spuse mamei sale. Furioasă, regina se duse la rege şi îl rugă, mieroasă, să îi pregătească nişte viţel, căci tare mai tânjea după nişte momiţe. Fără să stea pe gânduri, regele trimise după măcelar şi îl tăie de îndată pe viţeluşul cel roşcat.

            Auzind păţania, Rochie de Stuf se duse lângă viţelul tăiat, şi se puse pe plâns şi suspinat. Dar, minune mare, iacătă că viţeluşul îi vorbi:

Os cu os culege-mă,

Sub stânca cenuşie îngroapă-mă,

Şi de vei vrea ceva,

Spune-mi şi-ţi voi da.

            Fata îl ascultă întocmai, însă nu izbuti cu nici un chip să afle un os de la fluierul piciorului.

            Cum se făcea că în duminica următoare începeau Sărbătorile Crăciunului, când toată lumea mergea la biserică, îmbrăcată cu cele mai alese straie, de sărbătoare, Rochie de Stuf îndrăzni să spună:

            — Vai, ce mult mi-ar place şi mie să merg la biserică!

            Dar cele trei surori rele şi urâte o luară peste picior:

            — Ce să faci tu la biserică, pocitanie ce eşti? Tu trebuie să rămâi acasă şi să pregăteşti masa de seară.

            Iar soaţa regelui, mama cea vitregă, adăugă:

            — Şi iată din ce ai să pregăteşti supa: ai aici o lingură de apă, un bob de orz şi o coajă de pâine.

            După ce toată lumea s-a gătit şi a plecat la biserică, Rochie de Stuf s-a aşezat pe podea şi a început să plângă cu suspine. La un moment dat, îşi ridică privirile din pământ şi, ce să vezi, era chiar viţeluşul cel roşcat care intră şontâc-şontâc în bucătărie, schiop de un picior. Ajuns lângă draga copilă, viţeluşul îi zise:

            — Nu mai sta acolo suspinând degeaba, haide, a sosit timpul să te îmbraci cu aceste haine şi, mai ales, nu uita să îţi pui aceşti pantofi strălucitori de cristal. Grăbeşte-te să ajungi la biserică!

            — Dar ce se va alege de masa pe care trebuie să o pregătesc? întrebă Rochie de Stuf.

            — Nu îţi face griji din pricina ei, o linişti viţeluşul, nu trebuie decât să spui focului din vatră aceste vorbe:

Cu fiecare tăciune să te coci,

Cu fiecare flacără să te-ntorci,

Mâncare, plină-ochi să te-aşezi în fiecare oală,

Pân-oi veni de la slujba de Crăciun diseară!

            Şi poţi pleca liniştită la biserică după aceea. Dar, ia aminte, trebuie neapărat să te întorci acasă cea dintâi.

            Rochei de Stuf făcu toate cele învăţate de la viţeluş şi merse apoi la biserică; iar toată lumea o admiră, căci era cea mai frumoasă şi mai mândră dintre doamnele de la slujbă. Nu ştiu cum se făcu, dar exact în seara aceea se întâmplă să fie acolo un prinţ tânăr, care se îndrăgosti pe dată de copila noastră. Fata, însă, reveni acasă înainte de terminarea slujbei şi ajunse înaintea celorlalţi, se dezbrăcă de straiele cele scumpe şi îşi puse rochia ponosită din stuf. Între timp, viţeluşul pusese masa şi pregătise totul, astfel că nimic nu era nelalocul lui la sosirea reginei şi a surorilor.

            Cele trei surori vitrege îi spuseră lui Rochie de Stuf.

            — Ei, fato, dacă ai fi văzut-o măcar pe doamna cea frumoasă şi minunată care a fost azi la biserică şi de care s-a îndrăgostit însuşi prinţul!

            Iar ea răspunse:

            — Vai, cât mi-aş dori să mă lăsaţi şi pe mine să vin cu domniile voastre la biserică mâine, zise copila regelui, căci obiceiul Crăciunului era ca lumea să meargă trei zile una după alta la biserică.

            Dar ele spuseră:

            — Ce să faci tu la biserică, pocitanie ce eşti? Colţul cel plin de cenuşă al bucătăriei este prea bun pentru tine!

            Iată cum regina şi cele trei fete porniră şi în ziua următoare la biserică, lăsând-o acasă pe Rochie de Stuf, pentru a pregăti masa de seară dintr-o lingură de apă, un bob de orz, o coajă de pâine şi o pieliţă de carne.

            Ca şi data trecută, viţeluşul roşcat îi veni copilei în ajutor, îi dădu alte straie de sărbătoare şi mai minunate ca cele din seara de dinainte, iar fata merse la biserică, unde toată lumea o privea minunându-se de unde apăruse o asemenea frumuseţe. Prinţul cel tânăr se îndrăgosti şi mai abitir de ea şi încercă să descopere în ce direcţie pleca spre casă copila cea necunoscută. Dar fata regelui era mult mai iute decât el şi ajunge acasă, şi de această dată, înaintea celorlalţi, în vreme ce viţeluşul roşcat făcuse toate pregătirile necesare pentru masa de seară.

            În ziua următoare, viţeluşul o împodobi pe fata regelui cu haine şi mai minunate, iar aceasta plecă la biserică. Şi din nou îl văzu pe prinţul cel tânăr, dar de data aceasta el pusese un paznic la uşă, care trebuia să o reţină pe fată.

            Cu toate acestea, copila noastră se strecură şi sări peste paznic, însă din cauza săriturii îşi pierdu unul dintre pantofii de cristal cu care era încălţată. Cum nu mai putu avea timp să îl ridice, copila fugi spre casă cât de repede putu, îşi puse iute pe ea rochia de stuf, în vreme ce masa fusese deja aranjată de viţeluş.

            Imediat după aceea, prinţul anunţă cu surle şi trâmbiţe că cea căreia i se va potrivi pantofiorul avea să îi fie mireasă. Toate doamnele de la curte merseră şi încercară să încalţe pantofiorul. Au încercat, au încercat şi iar au încercat, dar în zadar, pantoful se dovedi prea mic pentru ele. Văzând aceasta, prinţul porunci unui trimis de-al său să încalece cel mai rapid cal din herghelie şi să străbată împărăţia până ce avea să o găsească pe stăpâna pantofiorului de cristal. Acesta plecă şi colindă castel după castel, şi palat după palat, şi nenumărate doamne se străduiră să încalţe pantofiorul. Multe încercară să se dea drept aleasa prinţului. Dar fără nici un folos, şi multe dintre ele plânseră cu lacrimi amare, credeţi-mă, căci nu izbutiră să încalţe frumosul pantof de cristal. Trimisul prinţului îşi continuă călătoria până ce, într-un târziu, ajunse la castelul regelui în care se găseau cele trei surori rele şi urâte.

            Primele două încercară ce încercară, dar fără izbândă. Aşa că regina, nebună de furie, tăie degetele de la picioare şi ciopli călcâiele celei de a treia surori, care izbuti astfel să încalţe pantoful. Imediat a fost adus prinţul, care trebuia să o ia de nevastă, conform promisiunii făcute. Sora cea urâtă se îmbrăcase pentru acea ocazie cu cele mai alese haine ale ei, iar prinţul o luă cu sine pe cal, şi porniră împreună, cu alai mare. Dar, aşa cum bine ştiţi, totul are o limită: cortegiul fu acompaniat pe drum de cântecul unui corb care astfel glăsuia:

Ce degete tăiate şi călcâie cioplite

Călăresc în spatele prinţului!

Căci picioarele drăguţe şi îngrijite

Trudesc în cuhnia regelui.

            — Ce tot cântă pasărea aia? întrebă tânărul prinţ.

            — Nişte minciuni răutăcioase, vorbi sora vitregă a copilei de rege, nu contează ce cântă, nu o asculta!

            Însă prinţul aruncă o privire în jos şi văzu pantoful plin de sânge, aşa că goni ca vântul şi ca gândul înapoi, şi o lăsă acasă pe sora cea rea şi mincinoasă. După care decise:

            — Trebuie să mai fie cineva care nu a încercat pantoful.

            — Nu, nu, spuseră fetele, nu mai este nimeni, decât o pocitanie de fată care stă într-un colţ cu cenuşă, în bucătărie, şi poartă o rochie de stuf.

            Cu toate acestea, prinţul se arătă hotărât să o lase şi pe Rochie de Stuf să probeze pantofiorul de cristal. Aceasta dădu mai înainte fuga la stânca cenuşie, unde viţeluşul o ajută să se gătească cu cea mai minunată rochie de pe pământ. Abia atunci merse la prinţ, iar pantoful de cristal sări singur din buzunarul acestuia şi îi intră fetei în picior, potrivindu-se perfect.

            Aşa se făcu că prinţul o luă de nevastă chiar în ziua aceea şi trăiră împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi.

 

Cântăreţul vrăjitor şi alte basme englezeşti,

Editura Corint, Bucureşti - 1998.