Peştele şi inelul

Peştele şi inelul

de Joseph Jacobs

           

            A fost odată ca niciodată un baron puternic, în Ţara de Nord, care era totodată şi un vestit magician, de vreme ce ştia dinainte tot ceea ce avea să se petreacă. Într-o bună zi, pe când fiul său avea numai patru ani, baronul răsfoi Cartea Destinului, voind să vadă ce îi pregătea viitorul copilului său. Cu mare dezamăgire, tatăl descoperi că fiul său avea să ia de soţie o slujnică nevoiaşă, care tocmai se născuse într-o casă din comitatul York. Baronul ştia prea bine că tatăl fetiţei era un om foarte, foarte sărman, care avea alţi copii. Drept pentru care porunci să i se înşeueze calul şi porni spre York. Ajunse curând la casa sărmană şi îl văzu pe tată stând în pragul uşii, trist şi amărât. Aşa că descplecă şi merse la el, adresându-i-se:

            — Ce este cu tine, om bun?

            Iar bărbatul îi răspunse:

            — Înălţimea Voastră, apăi că am deja cinci copii, şi iată că acum a venit şi al şaselea, o fătucă. Şi nu mai ştiu de unde să mai fac rost de niscaiva pâine să le umplu golurile stomacului.

            — Nu fi descurajat, omule, îl sfătui baronul. Dacă ăsta îţi este necazul, cred că te pot ajuta. O să îţi iau eu fetiţa din urmă şi nu o să îţi mai faci griji şi pentru ea.

            — Vă mulţumesc din suflet, domnule, zise omul; şi intră în cocioabă, luă fetiţa şi i-o dădu baronului care încălecă şi plecă pe dată.

            Pe drumul spre casă, nobilul trecu pe lângă malul răului Ouse, aşa că aruncă imediat copila în valuri şi porni în goană spre castel.

            Minune, însă, copila nu se înecă; hainele o ţinură o bucată de timp la suprafaţă şi pluti până ce ajunse la mal chiar în dreptul colibei unui pescar. La scurt timp o descoperi şi pescarul, căruia i se făcu milă de puiul de om, o luă în casă şi o crescu vreme de cincisprezece ani, până ce ajunse o frumuseţe de fată.

            Se întâmplă că, într-o bună zi, baronul porni la vânătoare cu câţiva prieteni, pe malul râului Ouse, şi se opri din drum la coliba pescarului, să se răcorească cu un pahar cu apă. Când, ce să vezi, chiar fata cu pricina îi servi. Cu toţii luară aminte de frumuseţea deosebită a copilei şi unul dintre vânători i se adresă baronului:

            — Mărite baron, tu, care ştii să citeşti soarta oamenilor, pe cine crezi că va lua această fată de bărbat?

            — Oh, dar nici nu-i greu de ghicit, rosti baronul, probabil vreun necioplit de-un fel cu ea. Însă îi voi face horoscopul. Vino aici, copilă, şi spune-i când te-ai născut.

            — Nu ştiu, domnule, pescarul m-a cules de aici, după ce am fost aruncată pe apa râului acum cincisprezece ani.

            Baronul înţelege pe dată cine era copila şi, după ce toţi ceilalţi plecară, el se întoarse şi îi spuse fetei:

            — Ascultă aici, fată, căci te voi face fericiă. Ia această scrisoare şi du-o fratelui meu, în Scarborough, care va avea grijă să îţi faci un rost al tău, pentru toată viaţa.

            Frumoasa luă scrisoarea şi promise că aşa va face. Dar iată ce scrisese baronul în epistolă:

            “Dragul meu frate, reţin-o deîndată pe aducătoarea scrisorii şi trimite-o neîntârziat la moarte.

            Cu drag, Humpherey”

            La scurt timp după această întâmplare, copila porni către Scarborough şi înnoptă la un han. Dar chiar în noaptea cu pricina se făcu că o bandă de tâlhari intră în han şi cotrobăi prin lucrurile fetei, care nu avea bani la ea, ci numai scrisoarea. Tâlharii o deschiseră pe dată şi o citiră, gândind imediat că era un mare păcat să lase lucrurile neîndreptate. Aşa că şeful tâlharilor luă imediat un creion şi o hârtie şi scrise următoarea epistolă:

            “Dragă frate, reţine-o deîndată pe ducătoarea scrisorii şi căsătoreşte-o neîntârziat cu fiul meu:

            Cu drag, Humphrey”

            După care i-o dădu fetei, urându-i drum bun. Copila porni şi ajunse la fratele baronului, un nobil cavaler din Scarborough, la cre stătea fiul baronului. De cum a primit epistola fratelui său, cavalerul a dat ordin să se pregătească de nuntă, iar cei doi au fost cununaţi chiar în acea zi.

            Nu la mult imp, a sosit şi baronul la castelul fratelui său, şi nu mare i-a fost mirarea când a aflat că tot ceea ce urzise se întorsese împotriva sa. Cum, însă, nu avea de gând să se dea bătut, baronul a luat-o pe copilă la o plimbare, să cutreiere potecile munţilor. Atunci când au fost cu totul şi cu totul singuri, baronul o apucă de braţ, voind să o arunce de pe stânci. Fata, însă, se rugă din adâncul sufletului să o cruţe:

            — Nu am greşit cu nimic, plânse copila, cruţă-mă şi voi face tot ce vei voi. Dacă asta vrei, nu am să te mai văd niciodată, nici pe tine, nici pe tine, nici pe al tău fiu.

            Auzind aceastea, baronul îşi scoase de pe deget inelul de aur pe care il aruncă în marea de la poalele stâncilor şi grăi:

            — Să nu îţi mai văd chipul până ce nu vei fi în stare să îmi aduci acest inel.

            După ce termină ce avea de spus, o lăsă să plece.

            Sărmana nefericită rătăci prin locuri necunoscute, până când, într-un târziu, ajunse la curtea unui mare nobil şi ceru să i se dea ceva de făcut. I se dădu de lucru ca ajutor de bucătar la castel, căci fata fusese obişnuită cu această muncă în coliba pescarului unde crescuse.

            Într-o bună zi, cine vine la castel, dacă nu chiar baronul, cu al său frate şi însoţit de fiul său, soţul copilei. Acesta nu mai ştia ce să facă, dar se gândi că n-au cum s-ă vadă în bucătăria castelului. Aşa că se reîntoarse la munca sa obişnuită, oftând din toţi rărunchii; şi curând se apucă să cureţe un peşte imens care trebuia să fie pus la fiert, pentru cină. Tot curăţându-l, zări la un moment dat ceva strălucitor înăuntrul peştelui. Şi ce credeţi că descoperise? Chiar aşa, era inelul baronului, exact acela pe care îl aruncase în mare de pe stâncile ţinutului Scarborough. După cum vă imaginaţi, fata se bucură nespus. Găti peştele cum putu mai bine şi îl serviră la masă.

            Ei bine, după ce se ospătară cu peştele care le plăcu tuturor, oaspeţii întrebară curioşi cine îl pregătise. Stăpânul castelului răspunse că nu ştie, dar îşi chemă servitorii:

            — Voi de colo, trimiteţi aici bucătarul care a pregătit acest peşte minunat.

            Aceştia s-au dus în bucătărie şi i-au spus fetei că este chemată în sala cea mare.

            Petrecăreţii s-au arătat tare miraţi la vederea unei bucătărese aşa de tinere şi frumoase. Numai baronul fu cuprins de furie şi avu o reacţie aproape violentă. La care copila înaintă spre el, cu mâna întinsă şi având pe deget inelul cu pricina, pe care îl aşeză dinaintea baronului, pe masă. Şi uite-aşa, în cele din urmă, baronul a înţeles că nimeni nu se putea opune destinului, astfel că o invită la masă, anunţând mesenii că fata era soţia de drept a fiului său. După aceea, i-a luat pe ea şi pe fiul său acasă, la castel, şi au trăit cu toţii, cât se poate de fericiţi, până la adânci bătâneţi.

 

Cântăreţul vrăjitor şi alte basme englezeşti,

Editura Corint, Bucureşti - 1998.