Prinţesa Omida

Prinţesa Omida

de Joseph Jacobs

            Trăia odată, într-un frumos castel Bamborough, un rege cu a sa frumoasă soţie şi cei doi copii: un băiat, prinţul Wynd, şi o frumoasă, prinţesa Margareta. Trecuseră anii şi prinţul se decise să îşi caute norocul în lume. La scurt timp după plecarea sa, regina mamă îşi dădu sfârşitul. Regele plânse timp îndelungat, dar iată că într-o zi, aflat la vânătoare, îi ieşi în cale o doamnă de o frumuseţe aparte. Regele se îndrăgosti cu pasiune şi se decise să se însoare cu ea. Aşa că trimise vorbă acasă cum că avea să se întoarcă însoţit de noua sa regină.

            Auzind că locul mamei sale fusese deja ocupat de altcineva, prinţesa Margareta nu se arătă entuziasmată, dar nu se plânse, ci se supuse voinţei tatălui său. În ziua stabilită, ieşi la porţile castelului cu toate cheile pregătite spre a fi înmânate mamei sale vitrege. În scurt timp, alaiul ajunse la palat, iar noua regină se apropie de prinţesa Margareta care făcu o plecăciune respectoasă şi îi înmână cheile castelului. Îmbujorată şi cu privirile aţintite în pământ, prinţesa rosti:

            — Bine ai venit, tată drag, în al tău palat şi un bine ai venit şi dumitale, noup mamă, căci tot ceea ce este aici ţie-ţi aparţine, şi îi oferi cheile.

            Unul din cavalerii regelui, care făcuse parte din alaiul de vânătoare, nu-şi putu stăpâni un strigăt de admiraţie:

            — Pe legea mea, această prinţesă este cea mai aleasă şi cea mai frumoasă din lume!

            Auzind acestea, noua regină se înroşi la faţă şi strigă:

            — Din curtoazie ar fi trebuit să nu mă uiţi şi pe mine!

            Şi murmură în barbă:

            — Îi voi şterge eu frumuseţea, imediat!

            Chiar în aceeaşi noapte, regina, care era, de fapt, o renumită vrăjitoare, se furişă într-o cămăruţă întunecată în care îşi înfăptuia răutăţile şi spuse trei vrăji de trei ori, cu nouă legături magice de nouă ori, pentru prinţesa Margareta. Aceasta îi fu vraja:

Te blestem omidă să fii,

Şi să rămâi nemăritată

Pân’ce de prinţul Wynd, al regelui fiu,

De trei ori fi-vei sărutată!

Pân’la sfârşitul lumii celei vii

Te blestem nemăritată să fii!

            În aceeaşi noapte, frumoasa prinţesă merse ca de obicei la culcare, dar a doua zi, când se trezi, se transformase într-o dezgustătoare omidă. Venind în dimineaţa zilei următoare să o îbrace, servitoarele descoperiră în pat un mostru îngrozitor, care se descolăci cât era de lung, îndreptându-se câtre ele. Tinerele fugiră ţipând, iar Ptinţesa Omida se târâ şi se furişă până ajunse la aăpostul unei stânci din muntele Spindleston, unde se încolăci şi rămase nemişcată, cu urâtu-i cap ridicat.

            Foarte curând se duse vestea în toată ţara despre Prinţesa Omida din Spindleston Heugh. Şi aceasta deoarece foamea îl mâna pe mostru în afara peşterii unde se ascundea şi-l făcea să devoreze tot c reuşea să prindă. Azi aşa, mâine aşa, oamenii se adresarp unui vrăjitor priceput, cerându-i sfatul. După ce căută soluţia în cărţi şi-n toate cunoştinţele sale, vrăjitorul le răspunse:

            — Într-adevăr, Prinţesa Omida este Prinţesa Margareta şi numai foamea o stârneşte să ducă la îndeplinire asemenea grozăvii. Puneţi doeparte şapte vite, şi-n fiecare zi când apune soarele, duceţi tot laptele pe care-l dau ele la stânca de pe muntele Spindleston. Astfel, Prinţesa Omida nu va mai deranja pe nimeni. Dar, de veti voi să îi redaţi trupul şi s-o pedepsiţi cum se cuvine pe cea care a blesttemat-o, trimiteţi vorbă peste mări şi ţări şi căutaţi-l pe al său frate, prinţul Wynd.

            Cuvântul vrăjitorului fu întocmai respectat. Prinţesa Omida se hrăni de atunci cu laptele celor şapte vite şi nu mai deranjă pe nimeni cu nimic. Veştile cele rele ajunseră, într-un târziu, la urechile prinţului Wynd, care se legă să îşi salveze sora şi jură să se răzbune pe mama lui vitregă cea haină. Treizeci şi trei de voinici prieteni de-ai lui depuseră alături de prinţ acest jurământ. După aceea, se apucară cu toţii de treabă şi construiră o barcă lungă, cu o carenă făcută din lemn de sorb. De cum terminară, porniră vâslind din greu spre ţinutul Bamborough.

            Se apropiau de castel, dar mama vitregă, având puteri miraculoase, simţi imediat că se uneltea ceva contra ei. Astfel că îşi strânse drăcuşorii pe care îi avea şi le porunci:

            — Prinţul Wynd vine de peste mări şi ţări, pe o corabie. Să nu îl lăsaţi cumva să pună piciorul pe pământ. Iscaţi furtuni, zdrobiţi-i coaja de nucă, să nu ajungă cu nici un chip la ţărm!

            Drăcuşorii porniră deîndată să îi iasă în cale prinţului. Ajunşi aproape, descoperiră că nu au nici o putere asupra corăbiei, pesemne carena cea din lemn de sorb era de vină. Aşa că reveniră la regina vrăjitoare, care nu ştia ce să mai facă. Atunci ordonă ostaşilor săi să îl înfrângă pe prinţ în luptă, dacă avea să ancoreze lângă ei, şi o vrăji pe PrinţesaOmida, făcând-o să îşi aştepte ameninţătoare fratele, la intrarea în port.

            Când corabia prinţului se apropie de ţărm, Prinţesa Omida îşi descolăci trupul, se târâ în mare, înşfăcă nava prinţului Wynd şi o îndepărtă de mal. În trei rânduri se rugă prinţul de ai săi voinici să vâslească puternic şi cu curaj, dar de fiece dată Prinţesa Omida izbuti să îi izgonească. Într-un târziu, prinţul le ordonă voinicilor să cârmească înapoi, iar regina vrăjitoare crezu că au renunţat, obosiţi. Corabia, însă, doar ocolise acel ţărm, căci ancoră liniştită în Buddle Creek. De cum se văzură pe uscat, voinicii, în frunte cu prinţul Wynd, porniră atacul, cu săbiile şi arcurile pregătite împotriva scârbosului vierme care îi oprea din drum.

            Dar, minune, de cum prinţul puse piciorul pe pământ, vraja reginei asupra Prinţesei Omida se destrămă şi aceasta porni a se retrage în ascunzătoare, singură, fără ajutorul vreunui drăcuşor sau soldat al reginei. În clipa în care prinţul îşi ridică sabia să o măcelărească, gura cea hidoasă a viermelui glăsui cu vocea propriei sale surori:

Jos lasă sabia şi-al tău arc ucigător,

de trei ori dă-mi sărutul tău.

Căci, chiar de sunt un vierme-otrăvitor,

Eu nu-ţi voi face nici un rău!

Prinţul Wynd se opri împietrit, neştiind dacă era sau nu ceva necurat la mijloc. Dar iată că Prinţesa Omida vorbi din nou:

Jos lasă sabia şi-al tău arc ucigător,

De trei ori dă-mi sărutul tău.

De nu’s pân’l-asfinţitul soarelui orbitor

Liberă, vrăjită fi-voi mereu!

            Auzind acestea, prinţul o sărută pe Prinţesa Omida, dar nu se petrecu nimic. Aşa că prinţul o mai sărută o dată şi tot nimic. Când o mai sărută şi cea de-a treia oară pe hidoasa creatură, aceasta dispăru, lăsând-o dinainte pe a sa soră, Margareta. Prinţul o înfăşură în mantia sa şi porni alături de ea spre castel.

            Ajungând acolo, prinţul Wynd merse direct în iatacul reginei vrăjitoare şi, de cum o zări, o atinse cu o ramură de lemn de sorb. De cum făcu aceasta, pelea reginei începu să se zbârcească şi se zbârci pnă ce se transformă într-o broască râioasă imensă şi oribilă, cu ochii bulbucaţi şi orăcăi greţos. Sâsâind şi orăcăind, ea ţopăi pe treptele palatului, plecând pe veci. Iar prinţul Wynd luă locul tatălui său la tron şi trăiră toţi fericiţi până la adânci bătrâneţi.

            Dar, chiar şi în ziua de azi, mai apare din când în când câte o broască râioasă care bântuie prin ţinutul Bamborough şi, atunci când o văd, oamenii spun că a venit Regina cea Râioasă.

 

Cântăreţul vrăjitor şi alte basme englezeşti,

Editura Corint, Bucureşti - 1998.