Bucătăreasa zânelor
de Shirley Barber
A fost odată o iepuroaică de culoare
maronie pe care o chema Martha B. Rabbit. Casa ei se afla sub un măr bătrân din
mijlocul unei păduri mari și dese. În fața casei avea o mulțime d flori vesele,
iar în spate se afla o grădină de zarzavat unde ea cultiva acele soiuri de
legume pe care iepurii le mănâncă cu plăcere.
Marthei îi plăcea tare mult să
gătească. Cornurile și prăjiturile ei erau cele mai bune din toată pădurea.
Șoriceii, când se duceau la școală, treceau pe lângă casa ei zăbovind la ușă
căci știau că dacă ea ieșea, avea întotdeauna în buzunarul șorțului praline cu
trandafri pentru ei. Pe elfii obosiți de drum, ea îi poftea în bucătăria eo
dichisită, unde îi servea cu cornuri și cafea de ghindă.
Cât era vara de lungă. Martha
cultiva, aduna, și punea la păstrare alimente pe care trebuia să le aibă în
timpul iernii lungi și reci. Ea usca și
punea în săculeți fructele coapte ale verii, făcea gemuri și stângea nuci pe
care le punea sub podea. Când Frunzele toamnei începeau să cadă, ea stivuia sub
streșină lemne de foc și punea în coșuri mere roșii. Acum, că iarna venise, ea
putea să stea liniștită în casă, la căldurică, având de toate.
Dar într-una din zilele iernii, când
gerul înghețase bocnă toate potecile, în pădure își făcură apariția trei
șobolani. Aceștia erau niște șobolani hoți care trăiau din ce furau de la
alții. Fuseseră prinși furând în oraș, așa că acum o tuliseră în pădure,
căutând un adăpost cât mai dosnic și mai întunecos pentru a se ascunde. Acești
șobolani erau urâți și răi, obraznici și cruzi, și nu se temeau de nimic, în
afară de pisici.
Curând șobolanii începură să caute
de mâncare: ei nu erau obișnuiți să trăiască departe de oraș, iar aici nu se
găseau magazine care să le asigure hrana pentru iarnă. Unul dintre ei veni cu o
idee vicleană:
- Hai să ne furișăm până la casa
iepuroaicei maronii și să-i furăm tot ce are ea de mâncat, în timp ce doarme.
Toți l-au aprobat spunând că este un
plan grozav. Nici unul dintre ei nu s-a gândit cum o să se descurce Martha în
lunile lungi și întunecate de iarnă.
Pe la miezul nopții, șobolanii și-au
tras în picioare niște cizme cu care mergeau la furat, și-au luat cu ei câteva
scule de spart lacăte și au plecat pe poteca din pădure. Sub lumina palidă a
lunii, ei au forțat fără zgomot ușa Marthei și au pătruns înăuntru. Apoi și-au
umplut sacul cu tot ce au găsit în cămara ei, au luat tot în afară de muștar,
căci șobolanilor nu le place deloc muștarul.
A doua zi, dimineață, când Martha se
trezi rămase îngrozită. Văzând dulapurile golite, urmele lăsat de picioarele
șobolanilor și nimic altceva în afară de un borcan de muștar pe un raft, ea
începu pe dată să plângă amarnic. Își dădu seama însă repede că plânsul nu o va
ajuta să treacă de iarnă și că trebuie să facă ceva să se salveze. Așa că își
șterse lacrimile, își puse într-un coșuleț cartea de bucate și plecă să caute
un loc unde să muncească, să facă ce se pricepea ea mai bine, să gătească!
O zi întreagă, micuța iepuroaică
maronie se târâ prin zăpadă, prin pădure. Ea bătu la ușa fiecărui copac
întrebând dacă nu are cineva nevoie de o bucătăreasă... dar nimeni nu avea
nevoie. Martha își continuă drumul, tresărind la fiecare foșnet ce venea
dinspre fufișurile uscate. Deodată, o vulpe mare, roșcată sări asupra ei cât
pe-aci să o înhațe. Iepuroaica se ascunse repede într-o scorbură, dar vulpea
încerca să ajungă la ea. Ochii ei galbeni sticleau și Martha îi simțea
răsuflarea fierbinte în față, când un șoricek micuț strigă spre ea:
- Repede, vino după mine! Am să-ți
arăt pe unde să ieși afară fară ca vulpea să te vadă.
Când Martha ieși din scorbură, pe
unde îi arătase șoricelul, soarele începuse să apună. Neavând încotro, ea se
întorcea tristă la casa ei rece și goală, când, deoadată, două păsărele micuțe,
coborâră din zbor.
- Martha, noi știm cine caută o
bucătăreasă, spuseră amândouă într-un gals.
Este Piticul cel bătrân, cel care
ține casa de oaspeți. Iepuroaica maronie le mulțumi și porni într-acolo,
simțindu-se dintr-o dată mult mai bine.
În nopțile de vară când luna
stălucește mare și argintie, zânele și elfii se joacă printre flori și frunze
toată noaptea și dorm în timpul zilei. Dar iarna, este prea frig pentru ca ei
să stea afară, așa că se retrag la casele de oaspeți ținute de pitici, unde pot
să danseze și să se joace înăuntru, lângă foc. O astfel de casă de oaspeți avea
nevoie de un bucătar. Când Martha ajunse aici, găsi o pisicuță care, lăcrimând,
mătura zăpada de pe treptele din fața ușii.
„Casa de oapeți a Piticului cel Bătrân pentru zâne și
elfi. Petreceri săptămânale.
Se caută urgent un bucătar bun.
Pentru a pregăti mâncarea unei
petreceri pentru 10 zâne și 10 elfi. Dacă nu sunteți un bucătar bun, vă rugăm,
nu solicitați.
Piticul cel Bătrân”
Pisicuța Tabitha arsese iar
prăjiturle. Piticul cel Bătrân îi porunci ferm să plece, dar unde să se ducă ea
în toiul iernii?
- Nu plânge, spuse Martha, eu sunt
Martha B. Rabbit, bucătăreasă. Tu poți să vii și să stai cu mine în căsuța mea
de la poalele unui măr.
Piticul cel Bătrân coborâ în grabă
scările. El auzise de Martha B. Rabbit, cea mai bună bucătăreasă din pădure, și
îi ceru să gătească pentru zânele care erau aici. În schimb, el le oferea
mâncare și iepuroaicei și pisicuței pentru toată durata iernii.
Dar trebuie să ne grăbim, spuse
Piticul cel Bătrân. Zânele au în fiecare săptămână câte o petrecere, iar în
seara aceasta este o petrecere-nocturnă.
În timp ce Tabitha făcea ordine în
casă și decora cu beteală și rămurele de pin, Martha și Piticul cel Bătrân
preparau delicatese. Mâncarea pentru petrecere a zânelor trebuia să fie ceva
foarte special, așa că martha făcu prăjituri cu fructe, fursecuri, jeleuri,
ecleruri cu ciocolată și turtă dulce, iar Piticul cel bătrân făcu cornulețe,
rulouri cu cârnăciori și o mulțime de plăcințele specifice unei petreceri.
Zânele au dormit în timpul zilei și
s-au trezit cu adevărat doar atunci când au răsărit stelele. În cele din urmă,
au coborât pe scări, cu aripile lor sclipitoare și cu rochii strălucind în
toate culorile florilor de vară. O orchestră formată din spiriduși cânta o
muzică blândă, iar zânele au început să cânte și să danseze. Apoi au fost aduse
bunătățile pentru cină, care au fost așezate pe pălăriile unor ciuperci mari ce
serveau drepte mese.
Acum veni testul pentru priceperea
Marthei la gătit.
- Oare o să le placă acestor
minunate ființe ceea ce am pregătit eu? se întreba iepuroaica neliniștită.
Dar ea nu avea de ce să-și facă
griji. Toți oaspeții au fost de acord că preparatele ei au fost cele mai une
lucruri pe care le-au mâncat vreodată. Ei l-au rugat insistent pe Piticul cel
Bătrân ca tot ea să fie cea care le va pregăti mâncarea în fiecare săptămână.
Când stelele au prins să pălească pe cer, zânele și elfii au început să simtă
oboseala și au urcat pe scări spre paturile lor să se culce.
Piticul cel Bătrân, Martha și
Tabitha au rămas să facă curat, să spele vasele și să mănânce și ei. Apoi,
încărcate cu mâncare destulă care să le ajungă până la următoarea petrecere a
zânelor, micuța iepuroaică maronie împreună cu pisicuța obosită plecară spre
casă sun lumina rece a primilor zori. Totul se termină cu bine pentru toți. De
atunci, martha și pisicuța Tabitha au locuit împreună în casa de sub măr,
ajutându-se una pe cealaltă. În fiecare săptămână ele mergeau să lucreze pentru
Piticul cel Bătrân, după care se întorceau acasă cu o groază de mâncare, Și
astfel, niciun șobolan nu s-a mai apropiat vreodată de căsuța lor frumoasă
pentru că acum o pisică, chiar dacă era doar una mică, locuia acolo.
Bucătăreasa zânelor - Povestea iepuroaicei Martha B.
Rabbit,
Editura Flamingo GD, București-2007.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu