Mingea de aur

Mingea de aur

de Joseph Jacobs

            Au fost odară două copile, fiice ale aceleiaşi mame. Într-o bună zi, se întâmplă că se întorceau de la târg şi chiar în faţa uşii de la intrare stătea un tânăr mândru şi chipeş. Era aşa de frumos, cum nu mai văzuseră până atunci. Avea aur la pălărie, aur la degete, aur la gât şi un lanţ de ceas dintr-un aur roşcat, ehei, era plin de aur! Iar în fiecare mână ţinea câte o minge de aur. Oferi fiecărei copile câte o minge şi le rugă să aibă grijă fiecare de mingea ei, iar dacă una dintre ele avea să o piardă, urma negreşit să fie spânzurată.

            Se întâmplă că una dintre copile, mezina, pierdu mingea. Şi vă voi spune cum. Într-o bună zi se tot juca cu mingea, aruncând-o în aer, din ce în ce mai sus, până ce aceasta trecu peste un gard. Fata se căţără pe gard, căutând-o cu privirile, însă mingea înaintă prin iarba cea verde şi merse drept spre uşa unei case, pătrunse înăuntru, iar copila nu o văzu de atunci.

            Iar ea a fost luată şi dusă în temniţă, urmând a fi spânzurată pentru că pierduse mingea.

            Copila nu era singură, însă: ea avea un iubit, care se legă că va aduce mingea înapoi. Merse, la rândul său, la poarta parcului cel înverzit al casei cu pricina, dar poarta era închisă. Flăcăul se căţără pe gardul viuşi, de cum ajunse sus, se trezi în faţa ochilor cu o bătrână ivită ca din pământ, care îi spuse că va trebui să doarmă trei nopţi în casa aceea, dacă are de gând să-şi recapete mingea. Băiatul acceptă de îndată.

            Intră în casă şi căută mingea, dar nu o găsi. Iată că veni şi noaptea; spre miezul nopţii, flăcăul auzi în curte zgomote necurate şi, aruncând o privire afară, văzu curtea plină de încornoraţi.

            La un moment dat auzi paşi care veneau de sus. Flăcăul se ascunse după uşă şi rămase tăcut ca un şoarece. Un mostru de cinci ori mai înalt decât el pătrunse în încăpere, se uită de jur împrejur, dar nu îl zări pe băiat, aşa că merse în dreptul ferestrei şi se aplecă să privească în curte. Chiar când stătea cu coatele sprijinite de fereastră şi cu ochii aţintiţi la ceilalţi fârtaţi ai lui, flăcăul se furişă în spatele dracului şi, cu o singură lovitură de sabie, îl despică în două, astfel că partea de sus căzu în grădină, iar cea de jos rămase lângă geam.

            Văzând rostogolindu-se către ei partea de sus a dracului, necuraţii porniră să urle care mai de care:

            — Iată că vine stăpânul nostru tăiat pe jumătate, dă-ne şi cealaltă jumătate!

            Iar flăcăul zise:

            — Voi picioarelor, nu aveţi nici un rost de unele singure, lângă fereastră, de vreme ce nu aveţi ochi cu care să priviţi; duceţi-vă, deci, şi uniţi-vă cu restul, adăugă el şi le dădu drumul după partea de sus a trupului.

            După ce primiră tot corăul mostrului cel uriaş, împiliţaţii se liniştiră.

            În noaptea următoare, flăcăul tot în casă se găsi,şi un al doilea montru intră pe uşă, iar flăcăul îl despică în două, ca pe cel dintâi, însă picioarele dracului o luară în sus, pe coşul casei.

            — Du-te, urmează-ţi picioarele, grăi băiatul către capul dracului şi îl aruncă şi pe acesta pe coş.

            În a treia noapte, când se duse flăcăul la culcare, îi auzi pe drăcuşori făcând gălăgie chiar sub patul lui, pasămite acolo ţineau mingea de aur şi o tot aruncau de la unul la altul.

            La un moment dat, cum se făcu, că unul dintre împieliţaţi îşi scoase piciorul de sub pat, iar flăcăul, hraşt, i-l reteză imediat cu sabia. Altuia îi alunecă mâna afara patului, şi flăcăul nostru o tăie  şi pe aceea. După ce izbuti să îi aranjeze pe toţi şi să îi schilodească, lăsându-i să plângă şi să se văicărească, făcându-i să uite de minge, flăcăul o luă de sub pat şi porni să îşi găsească iubita sufletului său.

            Între timp, copila fusese dusă în York pentru a fi spânzurată. Tocmai o urcaseră pe eşafod, iar călăul îi spuse:

            — Ei, copilă, a venit vremea să-ţi pun capul în ştreang.

            Dar fata ţipă:

Staţi! Cred că îmi văd mama venind.

Oh, mamă, mi-ai adus mingea de aur

Să nu mă vezi murind?

Eu mingea de aur nu am adus,

Veşti bune n-am de spus,

Am venit, vai, să te văd atârnând

De spânzurătoare murind.

Iar călăul de la capăt:

            — Ei, copilă, spune-ţi rugăciunea din urmă, căci ţi-a venit vremea să mori.

Copila se mai împotrivi o dată:

Staţi! Cred că îmi văd tatăl venind.

Oh, tată, mi-ai adus mingea de aur

Să nu mă vezi murind?

Eu mingea de aur nu am adus,

Veşti bune n-am de spus,

Am venit, vai, să te văd atârnând

De spânzurătoare murind.

Inervat, călăul reîncepu:

            — Ţi-ai spus rugăciunile? Hai, fată, pune-ţi capul în ştreang.

            La acestea, copila se scutură şi rosti:

            — Staţi! Cred că îmi văd fratele venind!

            Şi o luă de la capăt, apoi crezu că îşi vede sora venind, apoi unchiul, mătuşa, verişorii, şi tot aşa, până ce, în cele din urmă, călăul decise:

            — N-am să mă mai opresc deloc, căci îţi râzi de mine. Trebuie să fii imediat spânzurată.

            Dar iată că, în aceeaşi clipă, copila îşi văzu iubitul venind, făcându-şi loc prin mulţime şi ţinând deasupra capului mingea cea de aur. Aşa că zise:

Staţi! Îmi văd iubitul venind.

Iubite, mi-ai găsit mingea de aur

Să nu mă laşi murind?

Eu mingea de aur am adus,

Veşti bune am de spus,

A venit să nu te văd atârnând

De spânzurătoare murind.

            Iar după ce toate se terminară, flăcăul cel curajos o luă pe fată şi trăiră împreună fericiţi, până la adânci bătrâneţi.

 

Cântăreţul vrăjitor şi alte basme englezeşti,

Editura Corint, Bucureşti - 1998.