Luna cea îngropată

Luna cea îngropată

de Joseph Jacobs

            Pe vremea bunicii mele, cu mult timp în urmă, ţinutul Carland era acoperit de maştini şi băltoace negre, prin care şerpuiau şuviţe verzui de apă murdară, de băşici de noroi care se spărgeau şi împroşcau în toate părţile, de cum puneai piciorul pe ele.

            Ei bine, pe vremea aceea, bunica ne povestea cum, cu mult timp înainte să se fi născut ea, până şi Luna era moartă şi îngropată în maştini. Aşa precum mi-a spus ea mie, vă voi istorisi şi eu acum dumneavoastră.

            Din înălţimile cerului. Luna cea măreaţă îşi trimitea razele în fiecare noapte, la fel cum face acum. Atunci când era trează, lumina toate băltoacele, astfel ca orice om să poată umbla la fel de bine ca ziua.

            Atunci când nu lumina, însă, ieşeau, din ascunzişuri toate lucrurile care trăiau în întuneric şi făceau tot felul de rele pe pământ: Drăcuşori şi Târâtoare îngrozitoare, cu toţii se arătau în lipsa luminii Lunii.

            Ei bine, azi aşa, mâine aşa, aceste lucruri ajunseră şi la urechile Lunii. Fiind miloasă şi bună la suflet, după cum în mod cert şi este, altminteri nu ar străluci pentru noi, noaptea, în loc să se odihnească şi ea, ca toţi ceilalţi, Luna, deci, se supără foarte tare de cele auzite.

            — Voi vedea singură despre ce este vorba, aşa voi face, promise ea, poate că, totuşi, nu este aşa de rău precum povesteşte lumea.

            Şi, după ce se hotărâ, Luna coborâ de pe cer, la sfârşitul unei luni oarecare, se înfăţişă pe dată într-o mantie neagră şi-şi îndesă o căciulă neagră peste părul blond strălucitor. După ce făcu toate acestea, porni spre capătul mlaştinii şi-şi cătă drum. Apă ici, apă colo, bălţi tremurătoare şi smocuri de iarbă bătute de vânt, cioturi de copaci negre şi imense care se încârligau şi se amestecau între ele, acestea o întâmpinară pe mândra Lună. Dinaintea privirilor ei se întindea întunericul. Singurele lumini veneau de la lucirile stelelor în bălţi şi de la propriile ei picioare albe, ce se furişau în afara mantiei negre.

            Luna îşi trase pe lângă sine mantaua şi fu scuturată de un tremurat; dar nu avea de gând să se reîntoarcă pe cer fără să vadă tot ceea ce avea de văzut. Aşa că merse curajoasă mai departe, păşind la fel de uşor printre bălţile înnoroite, precum vântul verii ce bate din floare în floare. Ajunse, la un moment dat, în dreptul unei băltoace ceva mai mari, plină cu o apă neagră, murdară; fără să ştie cum, piciorul îi alunecă şi Luna aproape că se rostogoli înăuntru. Se apucă strâns de un smoc de iarbă răzleţ, aflat aproape de un ciot de copac, încercând să îşi recapete echilibrul. Dar, de cum îl atinse, smocul i se înfăşură de încheietura mâinii, asemeni unei perechi de cătuşe, şi, în scurt timp Luna nu se mai putu elibera din strânsoarea cea teribilă. Îşi trase mâna, şi-o răsuci, se luptă din răsputeri, dar toate fură în zadar. Era legată, şi aşa avea să rămână.

            Şi cum stătea ea aşa, singuratică, în întuneric, sperând să vină cineva să o ajute, auzi undeva în depărtare un strigăt. Era cineva care avea, la rându-i, nevoie de ajutor şi striga disperat până ce chemarea se stinse, devenind un oftat şi un plânset jalnic ce cuprinse mlaştinile, zguduindu-le.

            Imediat după asta, Luna auzi zgomote de paşi ce se afundau în noroi şi alunecau, poticnindu-se de cioturi, şi izbuti să vadă un chip albit de frică şi cu ochii ieşiţi din orbite de groază.

            Era un biet om rătăcit prin maştină. Cuprins de frică, acesta încerca să-şi croiască drum către lumina tremurătoare care îl putea ajuta, oferindu-i adăpost de rele. Supărată peste şi amărâtă, Luna văzu cum bietul om se apropia din ce în ce mai mult de groapa cea adâncă în care se scufundase chiar ea, îndepărtându-se totodată de poteca cea bună. Astfel că încercă cu şi mai mare încrâncenare să iasă la suprafaţă. Cu toate că nu izbuti să se elibereze din strânsoarea ierbii, se tot răsuci şi  învârti până ce îi alunecă de pe cap căciula care îi acoperea părul blond strălucitor. Minunata rază de lumină pe care o aruncă aceasta reuşi să îndepărteze întunericul.

            Era bucuroasă Luna, dar omul nu-şi mai încăpu în piele de bucurie, căci îl podidiră lacrimile, văzând din nou lumină. În aceeaşi clipă, toate lucrurile cele necurate se retraseră în ungherele întunecoase ale maştinii, căci nu puteau suferi lumina. În acest fel, omul reuşi să vadă unde se afla el şi pe unde trecea poteca, izbutind să iasă din mocirlă. Şi cu aşa grabă se îndepărtă de lucrurile cele necurate, de drăcuşori şi de îngrozitoarele târâtoare care sălăşluiau în întuneric, încât nici nu privi în urmă, la mândra lumină venită din pletele strălucitoare ce se revărsau dintr-o mantie neagră şi ajungeau chiar în apa de la picioarele sale.

            Chiar şi Luna fu atât de bucuroasă că îl ajutase pe om, că îl făcuse să vadă drumul cel bun, încât uită, pur şi simplu, că ea însăşi avea nevoie de ajutor, fiind făcută prizonieră de un smoc negru de iarbă.

            Şi bietul om îşi văzu mai departe de drum, grăbit, cu gâfâieli şi suspine, ţopăind de fericire că îşi salvase viaţa din îngrozitoarea maştină cufundată în întuneric. Abia atunci îşi dădu deama Luna că tare i-ar fi plăcut să îl poată însoţi pe om. Aşa că trase şi se zmunci dezlănţuită, până când alunecă în ghenunchi, frăntă, la picioarele ciotului de copac. Cum stătea ea întinsă acolo, încercând să îşi recapete suflul, nu ştiu cum îi alunecă la loc, pe cap, căciula cea neagră. În aceeaşi clipă, dispăru lumina cea binecuvântată şi reveni întunericul, cu ale lui lucruri necurate ce ţipau şi urlau. Dădură cu toatele buzna în jurul Lunii, batjocorind-o, ciupind-o, muşcând-o, zbierând de furie şi dispreţ, blestemând-o neîncetat, căci recunoşteau în ea pe cel mai vechhi duşman avut vreodată. Luna era cea care îi gonea în ungherele cele întunecheate şi care îi împiedică să îşi pună în aplicare uneltirile cele diavoleşti.

            — Blestemată să fii! răcniră vrăjitoarele, căci ne-ai stricat toate vrăjile în anul care s-a dus!

            — Iar pe noi ne-ai trimis să ne înmulţim în cotloane, au urlat dracii împieliţaţi.

            Şi, în scurt timp, toate lucrurile cele necurate îşi uniră vocile într-un urlet general, până ce smocurile de iarbă se clitiră din loc, iar apa porni să salte din băltoace. Dar necuraţii nu se opriră aici.

            — Haideţi s-o otrăvim, s-o otrăvim! ţiparăvrăjitoarele.

            Şi un “Haideţi! Haideţi!”  venit din gurile lor răsună în mlaştină.

            — Haideţi s-o înecăm! Haideţi s-o înecăm! şoptiră ameninţătoare îngrozitoarele târâtoare, care i se răsuciră în jurul genunchilor.

            Şi un alt “Haideţi! Haideţi!” venit din ale lor guri zdruncină maştina.

            Din nou necuraţii se dezlănţuiră în urlete de dispreţ şi ură. Sărmana Lună se făcu mică la pământ, dorindu-şi din tot sufletul să o omoare odată, măcar să ştie o treabă.

            Şi au atat necuraţii şi au gândit ce să îi facă şi cum să o chinuie mai mult, până când cerul a fost străbătut de o rază palidă de lumină, ce vestea apropierea zorilor de ziuă. Văzând acestea, necuraţilor li se făcu teamă că nu mai aveau destul timp să-şi pună în apilcare planurile. Aşa că o prinseră zdravăn, cu degetele lor hidoase şi osoase, şi afundară Luna adânc în apa de la picioarele ciotului de copac. După care drăcuşorii aduseră un pietroi uriaş şi ciudat pe care îl prăvăliră deasupra, pentru a nu-i da voie Lunii să se ridice din groapa mocirloasă. Acestea fiind făcute, porunciră apoi celor două năluci albăstruii ce bântuiau ierburile să păzească cu rândul ciotul negru de copac. Voiau să fie siguri că Luna avea să stea liniştită la locul ei şi că nu avea să iasă de acolo, ca să strice distracţia ce urma.

            Acolo rămase sărmana Lună, îngropată în maştină până ce avea să apară cineva care să o salveze. Dar cine să ştie, oare, unde să o caute?

            Ei bine, trecu o zi, trecură două, şi li se pierdu şirul; dar era vremea ca Luna să apară din nou pe cer. Oamenii îşi pregătiră bănuţii în buzunare şi paiele în pălării, aşteptâdu-i revenirea pe cer. Luna fiind un drag prieten al oamenilor ce locuiau în aceste ţinuturi mlăştinoase, cu toţii se bucurau de trecerea perioadei fără Lună şi de revenirea binecuvântatei lumini care aducea cu sine îndepărtarea lucrurilor necurate din întuneric şi din ochiurile întunecate de apă.

            Dar iată că, de această dată, zilele se scurseră una după alta şi Luna Nouă nu apăru pe cer. Nopţile erau îngrozitor de negre şi lucrurile cele necurate ajunseră mai puternice ca niciodată. Mai trecură alte câteva zile şi Luna nu dădu nici cel mai mic semn de viaţă. După cum era şi firesc, oamenii începură să se teamă. Uimiţi cu totul, merseră şi vorbiră cu o bătrână înţeleaptă care îşi ducea zilele în vechea moară. Cu toţii o întrebară de poate afla unde anume dispăruse Luna.

            — Ei bine, vorbi înţeleapta după ce se uită într-o fiertură, după ce privi în oglindă şi căută în Marea Carte, s-a petrecut un lucru tare ciudat, căci, iacătă, nu vă pot spune ce s-a petrecut cu ea. Dacă auziţi ceva mai multe despre ea, rogu-vă, veniţi şi spuneţi-mi!

            Aşa că oamenii plecară precum sosiră. Pe măsură ce treceau zilele, Luna nu apăru pe cer şi, fireşte oamenii începură să vorbească! Adică, mă înţelegeţi, să vorbească numai despre asta! Nu li se mai odihneau gurile, nici acasă, nici la cârciumă, nici la muncă. Iată că, într-o bună zi, pe când erau ei adunaţi la taclale în cărciumă, un om care locuia undeva la capătul pământurilor mlăştinoase fuma şi asculta liniştit discuţia despre strania întâmplare. Dintr-o dată, se ridică de pe scaun şi-şi plezni genunchii.

            — Pe legea mea! ţipă el, uitadem de tot, s-ar putea să ştiu unde se găseşte Luna!

            Şi le povesti tuturor despre noaptea în care se pierduse în maştină şi cum, tocmai când era mai îngrozitor, o rază de lumină îl ajuntase să găsească drumul cel bun, şi aşa ajunse teafăr acasă.

            Auzind acestea, oamenii plecară pe dată la bătrâna cea înţeleaptă, căreia îi istorisiră de la început totul cum fusese. Bătrâna privi îndelung în oala cu fiertură şi mai citi ceva în Marea Carte, după care dădu din cap:

            — Tot neclar şi tulbure este aici, copiii mei, răspunse înţeleaptă, şi nu pot vedea cum trebuie, dar faceţi precum vă voi sfătui şi veţi descoperi singuri ce este de descoperit. Plecaţi cu toţii, taman înainte de venirea nopţii, luaţi câte o piatră în gură şi în mâini câte o crenguţă de alun, şi aveţi grijă să nu spuneţi nimănui nici un cuvânt pănă când nu veţi fi din nou acasă, vii şi nevătămaţi. Şi mergeţi tot aşa fără să vă fie frică de nimic, mergeţi până ce o-ţi ajunge în mijlocul malştinii, şi acolo veţi găsi un coşciug, o lumânare şi o cruce. dacă le vedeţi, asta înseamnă că nu sunteţi departe de Lună, priviţi cu luare aminte şi o veţi găsi.

            Veni şi noaptea următoare cufundată în întuneric şi oamenii plecară cu toţii până la unul, fiecare cu câte o piatră în gură, cu câte o crenguţă de alun în mână şi, după cum vă puteţi de seama, plini de teamă şi frică în suflete. Înaintară pe poteci, poticnindu-se şi împiedicându-se pe alocuri, până ce ajunseră în inima maştinii. Nimic nu vedeau înainte şi li se părea că aud oftaturi şi fluierături şi să simt degete reci care îi ating. Însă nu se opriră şi căutară mai departe coşciugul, lumânarea şi crucea, până ce se apropiară de băltoaca mocirloasă de lângă ciotul cel mare şi negru sub care era îngropată Luna. Se opriră cu toţii, uimiţi şi înpăimântaţi, căci chiar la picioarele lor se găsea un pietroi imens, pe jumătate vârât în apă, jumătate afară din mocirlă, care semăna ciudat de bine cu un coşciug. Stânca avea la capăt un ciot negru de copac, ce-şi întindea în afară două braţe răşchirate, în formă de cruce, şi deasupra stâncii licărea o luminiţă palidă, ce aducea cu o lumânare aproape stinsă. Înghenunchiară cu toţii în dreptul stâncii vârâte în maştină şi spuseră în gând câte un “Tatăl nostru” care avea să îi păzească de draci. Ţinură minte avertismentul bătrânei înţelepte şi nu vorbiră nimic; ştiau că altminteri aveau să fie prinşi de lucrurile cele rele, de cum ar fi încălcat poveţele bătrânei.

            Îmbărbătaţi, oamenii se traseră mai aproape de stâncă, o apucară zdravăn în braţe şi o ridicară. Au povestit după aceea că, pentru o clipă, au dat ochi cu un chip ciudat şi frumos, care îi privea fericit din apa cea neagră. Dar lumina ieşită din groapă fusese atât de rapidă, de albă şi de lucitoare, încât oamenii se traseră înapoi orbiţi cu totul. În secunda imediat următoare, când izbiră să îşi recapete văzul, pe cer se oglindea o Lună plină mai aprinsă, mai strălucitoare şi mai blândă decât fusese vreodată. Cu ale sale raze aprinse, le trimitea de acolo, de sus zâmbete, luminând potecile şi băltoacele precum ziua, furişându-se în cele mai întunecate unghere şi cotloane, de parcă ar fi voit să alunge pe veci întunericul şi necuraţii.

 

Cântăreţul vrăjitor şi alte basme englezeşti,

Editura Corint, Bucureşti - 1998.