Chiar eu

Chiar eu

de Joseph Jacobs

            Într-o căsuţă sărăcăcioasă din ţinutul din nord, undeva, departe de orice oraş sau sat, îşi ducea zilele, nu cu mult timp în urmă, o văduvă sărmană ce avea un băiat de numai şase anişori.

            Uşa căsuţei dădea drept înspre coasta dealului, iar de jur împrejur, cât vedeai cu ochii, nu erau decât maştini, stânci imense şi văgăuni mocirloase. Nici o casă, nici un semn de viaţă, nicăieri, căci singurii lor vecini le erau adierile de vântului din poieni şi flăcările albăstrui ale pământului strecurate printre ierburile de la marginea potecilor.

            Multe poveşti putea spune femeia despre “oamenii cei buni care se chemau unii pe alţii din înălţimile stejarilor sau dispre luminiţele trecătoare ce săreau pe pervazul ferestelor în nopţile întunecoase. Cu toate acestea, în ciuda faptului că erau foarte singuri, femeia a continuat să locuiască alături de fiul său în acea căsuţă, poate şi pentru că nimeni nu îi ceruse niciodată chirie pe ea.

            Un singur lucru nu îi plâcea femeii: să stea trează până noaptea, târziu, cu focul aprins, la o oră când nimeni nu ştia prea bine ce se poate întâmpla. Astfel că, după masa de seară, văduva făcea un foc bun şi se ducea la culcare: aşa încât, chiar dacă s-ar fi întâmplat ceva cu adevărat, ea şi-ar fi putut ascunde capul sub aşternuturi.

            Acest lucru, însă, îl nemulţumea tare mult pe băieţel; de fiecare dată când mama îl chema la culcare, el continuă să se joace lângă foc, fără să îi dea atenţie.

            Din ziua în care se născuse, copilul fusese neastâmpărat şi neascultător, şi nu de puţine ori femeia îi mai scăpa câte una. Însă, cu cât încerca văduva să-l facă mai ascultător, cu atât mai puţin o asculta şi, de cele mai multe ori, făcea cum îl tăia capul.

            Iată că într-o noapte, pe la începutul iernii, femeia nu se putu cu nici un chip împăca cu gândul că se va duce la culcare, lăsând băiatul singur să se joace lângă foc. Vântul sufla puternic pe sub uşă şi hâţâia ferestrele, iar mama ştia prea bine că în astfel de nopţi zânele şi ielele se dezlănţuiau şi îşi porneau vrăjile. Aşa că încercă să îl convingă pe băiat să vină la culcare.

            — Într-o noapte ca asta, cel mai sigur lucru e să stai la locul tău, în pat.

            Dar nu, nici nu-i trecea prin cap să îşi asculte mama.

            Femeia îl ameninţă că va lua “jordia din cui”, însă nici asta  nu fu de nici un folos.

            Cu cât se ruga şi îl certa mama, cu atât mai vârtos se încăpăţâna copilul cel neascultător. În cele din urmă, pierzându-şi răbdarea. femeia îl avertiză că aveau să vină la el zânele să-l înveţe minte, dar plodul izbucni în râs şi spuse că îşi dorea să vină, i-ar fi plăcut să se joace cu una din ele.

            Auzind acestea, pe mamă o podidiră lacrimile şi se duse cu inima îndoită la culcare, convinsă fiind că, după asemenea cuvinte, avea să se întâmple ceva îngrozitor. Iar băiatul rămase pe scaun, în faţa focului cel vesel, deloc impresionat de lacrimile femeii.

            Dar nu rămase singur vreme îndelungată, căci auzi o fâlfâire în cămin şi, în aceeaşi clipă, lângă el coborâ cea mai mititică fată pe care v-o puteţi închipui. Nu era mai înaltă de-o şchioapă şi avea un păr de culoarea argintului, ochi verzi precum iarba şi obraji roşii ca trandafirii în luna iunie.

            Băieţelul rămase cu privirile la ea, mut de uimire.

            — Ooo, spuse el, pe tine cum te cheamă?

            — Chiar Eu, răspunse fata, cu o voce susurătoare şi înceată, şi îl privi, la rândul său. Dar pe tine?

            — Şi pe mine tot Chiar Eu! răspunse băiatul prevăzător.

            Acestea fiind spuse, începură să se joace împreună.

            Fata îi arătă nenumărate jocuri interesante. Izbutea să facă din cenuşă animale care arătau şi se mişcau de parcă ar fi fost vii; ştia să întruchipeze copaci înverziţi cu ramuri coborâte peste căsuţe, unde trăiau oameni şi femei tot de-o şchioapă. De cum fata suflă deasupra lor, aceştia începură să se mişte şi să vorbească cu totul şi cu totul firesc.

            Dar iată că, tot jucându-se, focul începu să se stingă şi lumina din cameră se făcu din ce în ce mai mică, aşa că băiatul apucă un băţ şi scormoni cărbunii pentru a-i reaprinde. Nebăgând de seamă, din foc sări un tăciune înroşit care nu avu altceva mai bun de făcut decât să cadă pe picioruşul fetei de zână.

            Imediat, aceasta scoase un ţipăt atât de ascuţit, încât băiatul scăpă băţul din mână şi îşi duse mâinile la urechi. Dar ţipătul se transformă apoi în urlet înfiorător, de parcă toate vânturile lumii ar fi încercat să se strecoare prin gaura cheii.

            Din cămin mai răsună un sunet, însă de această dată copilul nu mai aşteptă să vadă ce şi cum, ci o zbughi în pat, unde se ascunse sub pături şi ascultă, tremurând de frică.

            Din căminul plin de flăcări răzbătu o altă voce puternică:

            — Cine e acolo şi ce se petrece?

            — Sunt Chiar Eu, suspină puiul de zână, mi-am ars piciorul şi mă doare, off!

            — Cine ţi-a făcut aşa ceva? întrebă vocea furioasă.

            Şi, din câte-şi putu da băiatul seama, glasul se apropiase de patul lui. Copilul trase cu ochiul de sub pături şi văzu un chip alb, care cerceta încăperea stând în gura căminului.

            — Tot Chiar Eu! zise copila de zână.

            — Atunci, dacă tot tu eşti de vină, strigă supărată mama zână, de ce mai faci aşa gălăgie? Zicând aceasta, întinse un braţ lunf şi subţire, prinse creatura de urechi şi, scuturând-o zdravăn, o trase după ea, dispărând din cămin.

            Băiatul rămase mult timp treaz şi atent să audă orice zgomot, în cazul în care mama zână s-ar fi întors. În seara următoare, după ce mâncară împreună, mama fu surprinsă să vadă că băiatul se învoi să meargă la culcare, atunci când îl rugă.

            — Uite că, în cele din urmă, se cuminţise şi el, îşi spuse femeia.

            Iar băiatul se gândi că data viitoare, când va mai veni o zână în căsuţa lui, nu avea să mai scape la fel de uşor ca prima oară.

 

Cântăreţul vrăjitor şi alte basme englezeşti,

Editura Corint, Bucureşti - 1998.