Cele trei dorinţe

Cele trei dorinţe

de Joseph Jacobs

            A fost odată ca niciodată, în vremuri demult apuse, un pădurar sărman care îşi ducea zilele într-o pădure adâncă şi care nu făcea altceva decât să caute lemne, zi de zi. Într-o zi se duse iar în pădure; soaţa îi puse ceva de-ale gurii în săculeţul de merinde şi îi atârnă sticla cu apa la spate, ca să aibă ce mânca şi bea. Cu ceva timp înainte, pădurarul îşi marcase un stejar bătrân şi falnic; socotise, probabil, că din acela se puteau face nenumărate scâbduri. Aşa că, ajuns la faţa locului, scoase toporişca la lumină şi o învârti pe deasupra capului, de parcă ar fi avut de gând să doboare copacul dintr-o singură lovitură. Cu toate acestea, omul nostru nu apucă să lovească, căci îi ajunse la urechi o rugăminte stăruitoare şi dintr-o dată îi apăru dinainte o zână care îl implora să cruţe falnicul stejar. După cum vă puteţi da singuri seama, omul rămase amuţit de cum vă puteţi da singuri seama, omul rămase amuţit de uimire şi de teamă; îi era imposibil să deschidă gura şi să spună un cuvinţel. Îşi regăsi, în cele din urmă, graiul, şi spuse:

            — Bine, voi face precum doreşti.

            — Ţi-ai făcut mai mult bine decât îţi poţi imagina, îi răspunse zâna. Pentru a-ţi dovedi că nu sunt nerecunoscătoare, voi îndeplini următoarele trei dorinţe, indiferent care or fi acelea.

            Şi, spunând acestea, zâna dispăru pe dată. Pădurarul îşi atârnă sacul de merinde şi butelcuţa în spinare, după care o porni spre casă.

            Însă drumul spre casă era tare lung şi sărmanul pădurar se tot minuna de păţania prin care trecuse, astfel că, odată ajuns acasă, nu avu altă dorinţă decât să se aşeze pe un scaun şi să se odihnească mai bine. Poate că şi asta era o plănuială a zânelor. Cine poate şti cu adevărat ce şi cum? În orice caz, omul nostru se aşează lângă soba care dogoreaşi, cum se aşeză, îl apucă o foame cumplită, cu toate că mai era destul timp până la vremea cinei.

            — N-avem nimic de mâncare la masă, muiere? îşi întrebă nevasta.

            — Masa este gata peste câteva ore, răspunse femeia.

            — Of, mormăi bărbatul, cât mi-aş dori acum să am dinainte o farfurie plină cu budincă de ciocolată.

            Nici nu terminase bine de rostit aceste vorbe, când iată că, în faţa ochilor pădurarului, cu zdrăngănit şi clămpănit, ieşi din sobă, să vezi şi să nu crezi, o farfurie plină cu cea mai gustoasă budincă de ciocolată pe care şi-o putea dori cineva.

            Ce s-a mirat pădurarul nu-i nimic, căci femeia fu de trei ori mai uimită.

            — Ce înseamnă asta? murmură ea.

            Iar pădurarului îi reveni în minte întreaga zi de muncă şi îi spuse pe dată păţania, de la ănceput până la sfârşit.

            Pe măsură ce omul nostru istorisea cele întâmplate, femeia se încrunta din ce în ce mai mult, iar într-un târziu nu se mai putu abţine:

            — Tare prostovan eşti tu, Jan, tare prostovan, zău! Aş vrea să-ţi iasă pe nas budinca asta, zău că da!

            Şi, cât ai zice peşte, nasul bărbatului ajunse o scursoare de budincă de ciocolată.

            Trase de ea, dar nu i se deezlipi de nas, trase şi femeia nici un rezultat. Traseră împreună, aproape să îi rupă omului nasul, dar nimic, budinca tot lipită rămase.

            — Ce ne facem acum? întrebă pădurarul.

            — Ei bine, rosti femeia, nu îţi şade chiar aşa de rău, şi îl privi cu răutate.

            Pădurarul îşi dădu seama că, dacă avea de gând să îşi mai pună vreo dorinţă, era cazul să se grăbească. Aşa că îşi apuse că ar vrea din tot sufletul ca budinca de ciocolată să i se dezlipească de nas. În sfârşit! Budinca reapăru pe farfuria de pe masă dinaintea lor. Şi ce contează, oare, că pădurarul şi a lui soaţă nu s-au plimbat în trăsuri aurite şi nu s-au îmbrăcat în straie de mătase şi satin, când, la urma urmei, au mâncat la cină câte o porţie sănătoasă din cea mai bună budincă de ciocolată pe care şi-ar putea-o dori cineva pe lumea asta?!

 

Cântăreţul vrăjitor şi alte basme englezeşti,

Editura Corint, Bucureşti - 1998.