Alifia fermecată

Alifia fermecată

de  Joseph Jacobs

            Mătuşa Goody era doftoroaia satului; avea grijă de oamenii bolnavi şi de copii. Într-o noapte, cineva o trezi, chiar la miezul noptii. Când coborâ să vadă cine o chema, mătuşa văzu un bătrânel urât şi şaşiu, care o rugă să îi ajute nevasta care era grav bolnavă şi nu mai putea îngriji cum se cuvine copilaşul nu demult născut. Cu toate că nu îl plăcu pe bătrânel, tuşa Goody se decise să îşi facă meseria; aşa că îşi luă câteva lucruri şi plecă împreună cu străinul. Ajunşi afară, în noapte, omul o urcă pe un armăsar de culoarea cărbunelui şi cu ochii precum para focului, care aştepta la uşă. Porniră imediat, la pas, iar tuşa se ţinu aproape de bătrânul care părea întruchiparea rânjetului morţii.

            Merseră ei ce merseră în noapte şi se opriră, în cele din urmă, în dreptul uşii unei căsuţe de ţară. Descălecară şi intrară. Înăuntru, femeia bolnavă stătea culcată pe pat, avându-l alături pe cel mic, un prunc plin de viaţă, în vreme ce restul copiilor se jucau prin încăpere.

            Tuşa Goody luă pruncul, un băieţel de toată frumuseţea. Atunci când îi încredinţă copilul să îl schimbe  şi să îl înfeşe, mama îi dădu şi o cutiuţă cu o alifie şi-i spuse să ungă copilul pe pleoape, de cum va deschide ochii. Tuşa observă de îndată că pruncul avea ochii încrucişaţi, la fel ca ai tatălui său. Astfel că luă cutiuţa şi îi unse pleoapele cu alifie. Tare se minună mătuşa Goody, căci nu ştia la ce folosea alifia şi nici nu mai văzuse aşa ceva până atunci. Aşa că privi îmrejurul său şi, prinzând un moment când nimeni nu o urmărea, îşi unse cu alifie pleoapa dreaptă.

            De cum făcu aceasta, totul păru să se schimbe pentru mătuşa Goody. Căsuţa devenise o casă elegant mobilată. Mama ce zăcea în pat era o doamnă frumoasă, îmbrăcată în haine din mătase albă. Iar pruncul era chiar şi mai frumos decât înainte, şi era înfăşat într-un voal argintiu. Iar fraţii şi surorile pruncului care se perindau de jur împrejurul palatului nu erau altceva decât nişte drăcuşori cu nasuri turtite şi urechi ascuţite, care se scălâmbăiau unii la alţii şi-şi scărpinau cozile. Din când în când, o trăgeau de urechi pe doamna cea bolnavă, cu labele lor lungi şi păroase. Făceau tot felul de pozne şi abia atunci îşi dădu seama tuşa Goody că, de fapt, intrase într-o casă de spiriduşi. Fără să spună nimănui nimic din cele văzute, tuşa îl rugă pe bătrânel să o ducă acasă, de cum se înzdrăveni puţin mama copilului, atât cât să poată avea singură grijă de el. Bătrânul aduse în pragul uşii acelaşi cal de culoarea cărbunelui, cu ochii precum para focului, şi porniră la pas, ca la sosire, sau poate puţin mai repede, până ce ajunseră la casa tuşei Goody. Acolo, bătrânelul cel şaşiu o ajută să descalece şi o lăsă în pragul uşii, mulţumindu-i politicos şi plătindu-i mai mult decât fusese vreodată plătită mătuşa pentru un asemenea serviciu.

            Iată că se întâmplă ca a doua zi să fie zi de târg. Cum fusese mult timp plecată de acasă, tuşa Goody voia să cumpere mai multe lucruri şi se îndreptă agale spre piaţă. În vreme ce îşi cumpăra cele trebuincioase, pe cine văzu, dacă nu chiar pe bătrânelul cel urât şi şaşiu care o adusese la ea acasă pe un armăsar negru precum cărbunele? Şi, ce credeţi că făcea acesta? Ei bine, colinda tarabă după tarabă şi lua câte ceva de la fiecare: de aici câteva fructem de colo nişte ouă, şi tot aşa. Iar nimeni nu părea să bage de seamă.

            Tuşa Goody ştia că trebuie să îşi vadă de treaba ei şi să nu se bage, însă nu voia să lase un client aşa de darnic să plece fără să schimbe o vorbă cu el. Astfel că se îndreptă spre el, făcu o plecăciune şi i se adresă:

            — Bună ziua, domnule. Sper că a voastră doamnă şi copilul sunt la fel de sănă…

            Dar nu putu termina cele spuse, căci bătrânelul se sperie, surprins, şi îi spuse:

            — Cum e posibil? Azi mă vedeţi?

            — Să vă văd, repetă tuşa, păi, singur că vă văd, la fel de limpede cum văd soarele pe cer. Şi, mai ales, rosti ea, văd că vă grăbiţi tare cu cumpărăturile.

            — Ah, dar vedeţi cam multe, şopti bătrânul şaşiu, spuneţi-mi, rogu-vă, ci care ochi vedeţi toate acestea?

            — Cu cel drept, ca să fiu sinceră, răspunse tuşa Goody, mândrindu-se câ îl dăduse în vileag pe bătrân.

            — Alifia! Alifia trebuie să fie! strigă spiriduşul cel hoţoman. Iată-vă răsplata pentru că v-aţi amestecat în treburile altora: nu mă veţi mai vedea niciodată.

            Şi, spunând acestea, bătrânelul îi atinse ochiul drept, iar mătuşa Goody nu-l mai putu vedea. Iar ceea ce era şi mai rău, din acel moment orbi pe veci de ochiul drept.

Cântăreţul vrăjitor şi alte basme englezeşti,

Editura Corint, Bucureşti - 1998.