Vulpea și motanul
de Frații Grimm
I
se-ntâmplă odată motanului s-o întâlnească în pădure pe cucoana vulpe.
“Ce
deşteaptă şi cât de încercată-n toate e dumneaei, de asta, se vede, o respectă
atâta lumea”, îşi spuse în gândul său motanul şi, făcând o plecăciune, cuteză a-i
zice:
— Bună
ziua, coană vulpe, ce mai faci matale şi cum o mai duci cu sănătatea?
Vulpea
îi aruncă o privire plină de dispreţ, îl mai măsură o dată din cap până-n
picioare pe motan, neştiind dacă face barim să-i răspundă, dar până la urmă
rosti totuşi cu trufie:
— Bine,
măi Torcăilă, tont şi prostănac ce eşti, veşnic flămând şi veşnic în căutare de
şoareci, cum de ţi-a putut da prin cap să mă-ntrebi pe mine ce mai fac? Ai tu
nas să vorbeşti cu mine? Ce ştii tu? Ce ştiinţe-ai învăţat?
— Numai
una, răspunse cu modestie motanul.
— Una?
Care-i aceea? întrebă vulpea.
— Când
se iau după mine câinii, sar într-un copac şi scap de ei. Asta m-am învăţat a
ştii şi la de-alde astea-s meşter.
— Atâta
tot? spune vulpea. Apăi eu încă o sută de alte meşterlâcuri ştiu, ba şi pe-un
sac întreg de vicleşuguri stăpână mai sunt. Vai, milă mi-e de tine, sărmana.
Numai a sări ştii? Hai cu mine, batâr încă un lucru să te-nvăţ. Că ce-i a sări?
Ia să te-nvăţ eu cu fuga a-ţi face de câini scăpare.
Taman la
vremea asta se nimerise a trece prin pădure un vânător cu patru câini. Motanul
sări repede într-un copac, se căţără până sus în vârf şi se pitulă acolo,
adăpostindu-se pe după crengi şi frunze.
—
Alelei, dezleagă-ţi repede sacul, coană vulpe, dezleagă-l mata mai repede, că-i
prăpăd! îi strigă de sus motanul, dar câinii o şi înşfăcară în dinţi şi-o
ţineau bine-bine.
— Eh,
coană vulpe, coană vulpe! o căină motanul. Iacă, vezi, cu toate cele o sută de
meşterlâcuri ale dumitale, nimica n-ai izbândit! Dar să fi ştiut a te căţăra în
copac ca mine, aşa-i că scăpai acu cu pielea-ntreagă!?
Basme fermecate
Editura Hyperion, Chişinău - 1991.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu