Rățușca cea urâtă

Rățușca cea urâtă

            A fost odată ca nici odată la o fermă, o rățușcă care-și clocea ouăle pe cuibar. În fiecare zi își privea mândră ouăle și aștepta răbdătoare să iasă boboceii. Avea șase ouă din care trebuia să iasă rățuștele pe care ea urma să le învețe să înoate.

            Într-o dimineață însorită de primăvară a început să plescnească coaja primului ou.

            Cioc, cioc, cioc... se auzi zgomotul ușor pe care-l făcea rățușca din interiorul oului încercând să scoată capul la lumină.

            Mama-Rață se uita bucuroasă cum se sparge oul din care apărea o rață mică, pufoasă.

            — Primul! Spuse Mama-Rață mândră.

            În ziua următoare din cel de-al doilea ou scoase căpușărul pufos un alt boboc.

            — Al doilea! Strigă Mama-Rață umflându-se în pene.

            A treia zi mai ieși încă o rățușcă.

            — Au mai rămas doar trei, zise Mama-Rață.

            În cea de-a patra și cea de-a cincea zi, își făcură apariția alte două rățuște.

            N-a mai rămas decât un ou! Spuse Mama-Rață așezându-se din nou pe cuibar, în timp ce rățuștele se adunau în jurul ei.

            Dar în cea de-a șasea zi nu se întâmplă nimic. și nici în ziua a șaptea.

            — Curios, se miră Mama-Rață. Trebuia să se fi clocit pănă acum!

            Una dintre găinile de la fermă tocmai trecea pe acolo.

            — Încă mai ești aici? O întrebă ea. Eu credeam că te afli deja pe baltă.

            — Acesta este ultimul ou, răspunse rața. Încă nu s-a clocit.

            — Lasă-mă să vad, spuse găina. Ei, dar nu-i de mirare! Seamănă cu un ou de gâscă și mai ai încă de așteptat.

            — Vai, dragă! Se supără Mama-Rață. Am deja cinci rățuște pe care trebuie să le învăț să înoate. Ce mă fac? Nu pot lăsa acest ultim ou fără să-l clocesc.

            — Ai dreptate, spuse găina în timp ce se îndepărta nepăsătoare.

            Gâsca auzi însă că Mama-Rață clocește un ou de-al ei.

            — Este adevărat! Întrebă gâsca sosind în fugă. Clocești un ou de-al meu?

            — Așa se pare, răspunse rața și se uitară amândouă în cuibar.

            — Nu, nu! Zise gâsca. Ăsta nu e oul meu! Seamănă mai degrabă cu un ou de curcă plouată!

            Pe când se uitau amândouă, auziră un ciocănit slab. Ăoacea începea să se crape.

            Priveau amândouă și așteptau nerăbdătoare.

            — Ei? Întrebă gâsca.

            — Vai, dragă! Exclamă Mama-Rață pe când se uita la cel de-al șaselea boboc. Arată foarte ciudat; este de culoare gri, în timp ce frații și surorile lui sunt pufoși și galbeni. Și mai este și mult mai mare decât celelalte rățuște!

            Puiul a început să măcăne când și-a văzut mama.

            — Ei, bine, dacă este curcan, nu cred că va putea să înoate, zise gâsca.

            Mama-Rață și-a luat repede puii spre baltă. Mergea legănat și asculta cum rățuștele cădeau în apă împroșcând-o în jurul lor.

            — Plici, ploesc! Plici, ploesc! S-a întors ca să-i privescă: toate cele șase rățuștele înotau în urma ei.

            — Deci, poate să înoate! Înseamnă că nu este curcan!

            Cele cinci rățuște înotau foarte bine, dar a șasea înota mult mai bine decât frații și surorile ei.

            Dar când s-au întors la fermă, lucrurile au început să meargă foarte prost pentru micuța rață. Toată lumea îi spunea Rățușca cea Urâtă. Găinile își băteau joc de ea, curcanii o goneau din calea lor, iar gâștele sâsâiau în urma ei râzând.

            Curând, nici chiar frații și surorile ei nu voiau să-i mai vorbească, iar Mama-Rață i-a întors spatele, s-a hotărât să părăsească ferma și să plece în lumea largă.

            Într-o dimineață însorită, a plecat de la fermă fără să se mai uite înapoi. A rătăcit astfel din loc în loc căutându-și un adăpost.

            Și pe când hoinărea ea așa, a văzut un lac mare unde înota un cârd de rațe sălbatice și repede s-a îndreptat spre ele.

            — Îmi dați voie să înot și eu alături de voi?

            — Desigur, au spus rațele. Curând vom pleca de aici și poți să vii și tu cu noi dacă ești singură.

            — Vă mulțumesc, a răspuns rățușca.

            Zilele treceau și rățușca se făcea din ce în ce mai mare. Într-o bună zi, când tocmai se uita spre cer, văzu că pe deasupra lacului zburau grațioase niște păsări mari, albe.

            — Sunt atât de frumoase! șopti rățușca suspinând. Mă întreb, oare ce sunt?

            Într-o zi, rațele au venit la ea și au întrebat-o:

            — Este deja toamnă și noi trebuie să plecăm de aici. Dacă vrei, vino și tu cu noi.

            Rațele se înălțară spre cer gata de plecare, când se auzi o pocnitură puternică. Două dintre ele au căzut moarte la pământ. Celelalte si-au continuat zborul, dar în scurt timp s-au prăbușit pe rând și ele.

            Rățușca s-a ascuns repede într-un tufiș și a rămas acolo până ce nu s-au mai auzit pocniturile acelea teribile. Când se făcu liniște, a părăsit ascunzătoarea și nu s-a mai întors pe lac, îndreptându-se spre câmp.

            Apoi a ajuns la un alt lac unde s-a oprit din drum. Se apropia iarna și ea era tot singură. Zilele deveneau din ce în ce mai reci și-i era din ce în ce mai greu să-și găsească hrană.

            Când s-a sculat într-o dimineață, și-a dat seama că nu mai putea să se miște. Lacul înghețase și ea rămăsese înțepenită în mijlocul gheții. Zilele treceau și rățușca își pierduse orice speranță că va mai fi găsită de cineva care s-o salveze. Dar, într-o după-amiază, trecu pe acolo un om care ieșise cu câinele la plimbare. Acesta a spart gheața eliberând-o pe biata rățușcă. Ea a luat-o repede la fugă și s-a ascuns, neîndrăznind să se mai apropie de lacul înghețat.

            Și astfel trecu iarna, iar când a venit primăvara gheața s-a topit.

            Când rățușca și-a întins aripile, și-a dat seama că deveniseră destul de puternice ca să poată să zboare.

            Și-a luat zborul deasupra lacului și deasupra pomilor și câmpiilor. Avea acum destul de multe motive ca să fie fericită, dar ea continua să fie tristă pentru că era singură.

            După alte câteva zile observară dintr-o dată păsările acelea mari și albe pe care le mai văzuseră și în toamnă.

            Când s-a orpit din zbor și s-au așezat pe luciul apei, rățușca le-a văzut și mai bine cât erau de frumoase. Le admira penele și gâturile lungi și a înotat spre le ca să le observe mai de aproape.

            — Vă rog, spuse ea sfioasă, vreți să-mi spuneți cine sunteți? Voi sunteți așa de frumoase, iar eu sunt atât de urâtă! Încă n-am mai văzut pe nimeni la fel de frumos ca voi!

            — Urâtă? Strigă una dintre păsările albe. Ce prostie!

            — Noi suntem lebede, spuse o alte. Iar tu, de ce crezi că ești urâtă? Uită-te la tine în oglinda apei!

            Rățușca se uită în apă și-și văzu propria imagine. Atunci oftă plină de mirare, căci în loc să vadă o rățușcă urâtă, gri, văzu o lebădă albă, cu gât lung, elegant și cu ciocul portocaliu.

            — Sunt la fel ca voi! Sttrigă ea fericită. Sunt și eu o lebădă!

            — Bineînțeles! Strigară lebedele în cor.

            — Asta înseamnă că pot rămâne cu voi, să mu mai fiu singură?

            În acel moment trecură în fugă doi copii.

            — Privește! A spus unul dinte ei. S-au întors lebedele și mai este încă una nouă cu ele! Ce frumoasă este!

            Rățușca cea urătă își îndreptă gâtul și-și scutură penele plină de mândrie.

            Apoi sosi timpul să zboare împreună cu celelalte lebede și, pe când își luă zborul spre înaltul cerului își văzu o dată propria imagine oglindită în lac.

 

Rățușca cea urâtă,

Editura Colosseum, Bucurști-1996.