Povestea Toporașului

Povestea Toporașului

de Klaus Bourquain 

            Într-o pădurice de la marginea unui oraș industrial se află o poieniță. Soarele răsărea deasupra poieniței, aerul e aburit, pretutindeni sclipesc picături de rouă.

            În afară de iarbă, ce mai crește în poieniță? O păpădie. O părăluță. Și se mai vede acolo, mai departe, cu tulpina înaltă, cu multe floricele galbene? O ciubițica-cucului.

            Ah, iată, aici la margine zace un ram uscat, care face și el parte din povestirea noastră.

            De jur împrejur se înalță copaci: frasini, mesteceni și stejari. Mai e și o tufă de soc.

            Orașul s-a trezit de mult din somn. O pală de vânt suflă peste poieniță: iarba se unduiește și șoptește. Ce șoptește iarba?

            ― Hei, cum poți să nu vezi floarea aceea mică de sub tufa de soc? N-a înflorit încă, dar uite ce frumoasă e de pe acuma! Ce delicată e! Cum s-o fi chemând gingașa floare?

            Iarba n-o cunoaște. Cine o cunoaște?

            ― O păpădie! strigă păpădia.

            ― Of, încrezuto! zuruie supărată ciuboțica-cucului, și o râmă poate să vadă că nu e o păpădie. Cred că e o părăluță, după cât de sfioasă stă acolo.

            Dar de sun frunzulițele verzi ale bobocului sclipesc petale viorii.

            ― Ai mai văzut vreodată o părăluță cu petale viorii? întrebă iarba.

            Nu, nimeni n-a văzut. Dar tu?

            ― Poate că e un trandafir, scârțâii ramul uscat și se ridică puțin ca să vadă mai bine. Se spune că trandafirii sunt foarte frumoși. Apoi întreabă: Are ghimpi? vederea i-a slăbit puțin.

            ― Ce vă tot certați acolo, spuse stejarul cu glas răgușit. E un toporaș.

            ― Un toporaș? Vai șoptește părăluța. Îmi plac tiporașii. Nu cunosc o floare mai minunată decât toporașul, Ce drag mi-ar fi să stau de vorbă cu el!

            Auzind aceste civinte, toporașul se face vilet de emoție.

            ― Iată dovada! strigă iarba.

            Iarba și florile își îndreptară privirile de prietenie spre toporaș, cât de gingașă și de frumoasă poate fi această floare!

            Dar cine vine în zbor deasupra poieniței? O buburuză.

            Se lăsă jos pe un fir de iarbă. Mai întinde o dată aripile, apoi și le împreunează pe spate.

            ― Bună dimineața, fir de iarbă! zice buburuza, gâfâind după zborul grăbit.

            ― Bună dimineața, gărgăriță. Ți-ai mâncat purecii la micul dejun?

            ― Da, îți mulțumesc.

            Și vorbesc despre soare și ploaie.

           ― Te rog, dragă gărgăriță, zice apoi firul de iarbă, fii atât de bună și du toporașul de acolo, de sub tufa de soc, câteva picături de rouă de la mine, e atât de gingaș și aș dori să înflorească cât mai curând.

            ― Aveți un toporaș aici? întrebă gărgărița. Un toporaș mic? Fac orice pentru toporași.

           Își mai trage puțin sufletul. Apoi apucă o picătură de rouă și ținând-o strâns cu piciorușele zboară spre toporaș, se duce, se întoarce și tot așa...

            Dar acum, cine sosește în zbor peste luminiș? ...Un fluture. Se leagănă deasupra poieniței și se așează ăe ciuboțica cucului..

            ― Bună dimineața, ciuboțică.

            ― Bună dimineața, fluture. Ți-ai băut nectarul de dimineață?

            Fluturele nu băuse încă. Se aplecă și bea pe săturate. Și cei doi vorbesc despre soare și ploaie.

            Într-un târziu ciuboțica-cucului spune:

            ― Te rog, fluture, du-i și de la mine toporașului acela de sub tufa de soc puțină rouă, ca să aibă destul de băut și să înflorească repede.

            ― Un toporaș? Dar bineînțeles că îi duc.

            Cum ar putea să refuze o asemenea rugăminte? Și fără multă vorbă se apucă de treabă. Mai apoi veni o muscă și se așeză pe floarea de păpădie și un greiere care sare pe părăluță și un cărăbuș ce se agață sub o frunză de-a stejarului.

            De la toți toporașul capătă rouă, pentru că este atât de gingaș șu pentru că trebuie să înflorească și el cât mai repede.

            Acum toporașul are apă din belșug. Își scoate rădăcina la iveală, se îndreaptă spre apa primită și soarbe și soarbe...

            Deodată înflorește.

            ― Vă mulțumesc vouă, flori și gâze, spuse toporașul înclinându-se sfios în fața lor.

            ― Cât de frumos poate să fie! exclamă toți.

            Da, e frumos. Și de aceea toți în poieniță sunt mândri de micul lor toporaș.

            Dar iată că dintre copaci sosește, zumzăind, un bondar. Rătăcește întâi în cerc peste poieniță, apoi aterizează pe floarea de păpădie, mai-mai să-i rupă tulpina.

            ― Hei, mai cu grijă, ursule! strigă păpădia, speriată dar grijulie să-și ascundă teama. Și adăugă repede, cu lăudăroșenie: Ia, măi, soarbe cât vrei, cațără-te pe mine, dar să lași în pace toporașul nostru de acolo de sub tufa de soc.

            ― Crește aici un toporaș? se miră bondarul. Toporaș ai spus? îmi place să mă așez pe toporași

            Sfârâind din aripi pornește cu zumzet spre toporaș.

            ― Nu! Nu! strigă într-un glas păpădia, părăluța și iarba.

            Necioplitul îsta! Ce bine ar fi dacî ar putea să fugă toți la toporaș, să-l ocrotescă.

            Bondaul se apropie de toporaș. Zbură deasupra lui și de jur împrejur. Apoi mormăie dezamăgit.

            ― Dar nu are nici un miros, și țâșnește mai departe.

            În primul moment florile și animalele răsuflă ușurate. Mai cu seamă toporașul. Apoi fluturele exclamă:

            ― Ce-a mormăit acolo pocitania aia? Toporașul nostru n-are miros? Ce calomnie!

            Zboară până-ntr-acolo și miroase. Dar, cu toate că de obicei poate să detecteze aroma florilor la o distanță de sute de metri, de data aceasta nu simte nici cel mai slab miros. Neîncrezător, mai încearcă și cărăbușu. la fel și greierele. Nu, toporașul nu are miros. Păpădia exclamă:

            ― Cine știe pe unde ați umblat azi noapte, precis că ați răcit.

            ― Tu să taci, se supără ciuboțica cucului. Din cauza ta era cât pe-ac ca toporașul să fie frânt.

            Și e adevărat. Dar melcul întrerupe cearta.

            ― Eu nu sunt răcit, am stat toată noaptea în casă. Mă duc să verific.

            Durează o veșnicie până ajunge la toporaș. Dar și el confirmă... toporașul nu are miros. În aceste clipe toporașul ar dori mai mult ca orice să poată dispărea în pământ.

            ― Nu miroase! Nu miroase Cum e cu putință? se miră florile și animalele.

            Sunt puțin supărate pe toporaș. S-au îngrijit atât de mult de micuța floare și uite, ea n-are miros. Atunci musca vine cu o idee.

            ― Ce-ar fi dacă am aduna aroma tuturor florilor din pădure și din toate grădinile și serele orașului și am deșerta-o asupra toporașului?

            ― Hm, replică greierele, fără tragere de inimă.

            Dar tufa se soc de deasupra toporașului, care până acum se preocupase doar de florile sale albe, strigă brusc:

            ― Da, asta-i o idee minunată.

            Izbucnirea e atât de entuziasmată încât animalele și florile îi cântă în strună. Acum putem să dovedim cât de buni suntem cu adevărat, gândesc toți.

            Și de îndată gărgărița, greierele, fluturele, cărăbușul, musca și chiar melcul se aștern la drum. De pretutindeni ei culeg arome: de lăcărmioare, de zambile de pădure, de mărgăritărel, de flămânzică, de lalele, de clopoței, de piciorul-cocoșului, de garoafe și chiar de trandafir din seră. Se întorc și fâlfâie din aripi, scuturându-și-le deasupra toporașului. Apoi îl miros, îl adulmecă atent...

            ― Da, micuțul nostru toporaș, exclamă ei, dintre toate florile din pădure și din oraș tu miroși acum cel mai frumos.

            Toți sunt nespus de mândri. Toporașul se bucură și el puțin, dar parfumul nu-i aparține. Tot îi mai vine să se ascundă în pământ.

            O viespe se apripie în zbor peste crestele copacilor. Se lasă în jos și se așează pe părăluță.

            ― Te rog, ai grijă, nu mă înțepa, spuse părăluța, temătoare.

            ― Nu înțep niciodată florile, răspunde viespea.

            Părăluța știe asta, dar totuși...

            După ce vietatea se mișcă puțin încoace și încolo pe petalele ei, părăluța se mai liniștește și își aduce aminte de toporaș

            ― De ce ai venit la mine? întrebă ea, și nu te-ai dus la toporașul nostru parfumat de acolo de sub tufa de soc?

            ― Înflorește un toporaș aici? Aici în poieniță? Toporașii sunt pe gustul meu.

            Și viespea zboară glonț spre tufa de soc. Înconjoară toporașul în zbor de trei ori, de patru ori, apoi strigă revoltată:

            ― Păi, nu miroase deloc!

            Și zbârnâie mai departe.

            ― Nu miroase? Cum nu miroase? strigă toți în cor.

            Cărăbușul și musca și melcul se conving pe rând că veispea a spus adevărul. Într-adevăr, parfumul s-a risipit. Toți sunt cuprinși de nedumerire. Și de supărare. În cele din urmă, greiele zice:

            ― Cred că toporașul ăsta de la noi din poieniță este neobișnuit de leneș.

            ― Bine dar..., obiectează părăluța.

            ― Și eu sunt de aceeași părere, zuruie ciuboțica-cucului.

            ― I-am dat rouă și i-am dat parfumul nostru. Am avut grijă de tulpina lui subțire. Și uite cum ne mulțumește.

            ― E o floare parazit, strigă păpădia. Sunt sigură că mai și râde de bunătatea noastră.

            Dar toporașului nu-i arde de râs. Îi e rușine și se simte foarte abătut. Nu poate înțelege de ce i se poartă deodată atâta ură. Cum să se împace cu ura? Ar vrea să intre cu totul în pământul tare și rece. Își înfige rădăcinile în jos, cât mai adânc.

           Animalele și florile nu-i dau nici o atenție. E trist. Ele vorbesc despre soare și ploaie, ocărăsc aerul plin de praf. Bătrânul ram se dojenește însă în gând:

            ― Și dacă suntem noi de vină că toporașul nu are parfum? Dar nu spune cu voce tare.

            Deodată, zburând peste cărarea pădurii, se apropie o albină zumzăind. Zboară deasupra ierbii, caută, apoi se duce direct spre toporaș. Se agață de potirul florii și soarbe și soarbe. Scoate tot nectaru și încarcă polenul în săculețele de la piciorușele ei.

            În primul moment toporașul e speriat. Ce pripit forfotește albina pe petalele lui! Dar ce bine se simte apoi!

            ― Îți mulțumesc, toporașule, zice albina.

            Și zboară de câteva ori în jurul lui.

            ― Ce frumos miroși, îi spune.

            ― Să nu-ți bți joc de mine, o imploră toporașul

            ― Cum adică? răspuse albina. Ăsta-i adevărul. Miroși frumos.

            ― Miroase? exclamă părăluța.

            ― Cum, are parfum? strigă fluturele. Neîncrezător, se apropie legănându-se în zbor.

            ― Într-adevăr, anunță el.

            ― Imposibil, strigă musca.

            Dar și ea trebui să recunoască adevărul.

            Da, toporașul are parfum. miroase atât de frumos cum numai un toporaș poate să miroasă. Căci de rușine și-a împlântat rădăcinele tot mai adânc în pământul tare și a găsit acolo hrană care-l face să aibă parfum.

            Se conving și cărăbușul și buburuza și greierele, care se îndoia cel mai tare. Toporașul are parfum.

            Ce fericire l-a curins! Se ridică atât cât poate de mult. ce frumoasă îi apare poienița acum! Și toporașul ar vrea să uite tot ce a fost urât și ar vrea să fie prieten cu oți, chiar și cu greierele și cu păpădia.

            Dar cei mai mulți se jenează de această întâmplare și se fac că nu observă toporașul, abia dacă vorbesc cu el.

            Numai părăluța, fluturele și ramul uscat devin prietenii toporașului.

            Să ai însă trei priteni într-o poieniță atât de  mică nu e puțin lucru!

Povestea Toporașului,

Editura Ion Creangă, București-1986.