Curcubeul magic

Curcubeul magic

de Sjirley Barber

            A fost odată ca niciodată o doamnă bătrână, bătrână, care se numea Bunica Tibbet. Ea locuia într-o casă veche, veche, de la marginea unei păduri, împreună cu nepoata ei, Annie Tibbet, și cu Cățelușul Bozo.

            În jurul casei Bunicii Tibbet era o frumoasă grădină de trandafiri, iar dincolo de grăgina de treandafiri era o pajiște cu iarbă deasă care ducea drept la marginea unei adânci Păduri de Ferigi.

            Dimineața devreme, cerbii și căprioarele care-i însoțeau ieșeau din pădure și veneau să pască iarba de pe pajiște. Uneori Annie putea să ajungă foarte aproape de câte o căprioară, dar Cățelușul Bozo alerga și lătra la cerbul cel mare.

            ― Într-o zi, ele nu vor mai fugi, îl dojeni Annie. Și atunci o să-ți pară rău că le-ai speriat.

            Dar Cățelușul Bozo râdea și râdea.

            Când vremea se răci, genunchii Bunicii Tibbet se înțepeniră, iar coatele ei scârțâiau, și ror ce putea să doară începuse să o doară. În astfel de clipe, Bunica suspina și spunea tristă:

            ― Am îmbătrânit, și sunt împăcată, și sunt gata să-mi primesc răsplata cerească. Dar cine va avea grijă de voi când eu nu voi mai fi?

            Însă Annie și Cățelușul Bozo nu erau deloc îngrijorați, deoarece credeau că Bunica nu va muri niciodată și că era veșnică. Ei construiau case din frunze uscate de ferigă, tot din frunze făceau bărci care pluteau pe apa liniștită a bălții din preajmă. Aici își ducea traiul un pește mare, iar atunci când cei doi stăteau nemișcați, el se ridica din apă și se uita la ei. Dar Bozo lătra de fiecare dată, și peștele, cu un plescăit, se făcea nevăzut pe dată.

            În zilele în care ploua, Annie vedea uneori un curcubeu atât de aproape de ea, încât a chemat-o pe Bunica și a întrebat-o:

            ― Să alerg să văd dacă găsesc oala cu aur a spiridușului de la capătul curcubeului?

            Dar Bunica spunea:

            ― Ferește-te de curcubeie, Annie. Ele sunt lucruri ciudate, Poți fi prinsă sub curcubeu, și nu te mai întorci niciodată acasă.

            Într-o zi, când Annie și Cățelușul Bozo se jucau în Pădurea de Ferigi, începu să plouă. Ei se strecură în scorbura unui copac. Curând soarele străluci din nou, și dintr-o dată răsări un curcubeu mare și frumos care se arcuia din cer până pe pământul cu mușchi din fața lor. Îl priveau neclintiți și plini de uimire. Exact sub curcubeu se afla o oală de lut plină cu aur.

            ― Oh! strigă Annie, ce cadou drăguț am să-i fac Bunicii!

            Ea uitase cu totul de avertizarea Bunicii Tibbet, și împreună cu Cățelușul Bozo alergă să ridice oala de lut cu aur. dar în momentul în care au ajuns amândoi sub curcubeu, se întâmplă ceva foarte straniu. Ei începură să devină tot mai mici, și mai mici, până când se transformară în... două micuțe ființe din lumea spiridușilor!

            Atât Annie cât și Cățelușul Bozo aveau acum aripioare și erau așa de mici încât firele de iarbă erau cât ei de înalte ca și cum ar fi fost copaci.

            ― Ah, Bozo! strigă Annie, cum o să mai găsim drumul înapoi spre casă și să-i spunem Bunicii ce ni s-a întâmplat?

            Ea se așeză sub o ciupercă uriasă și începu să plângă.

            Cățelușul Bozo încercă să zboare cu noile sale aripi, dar în loc să se ridice căzu cu capul pe lăbuțe într-un pat de violete. Annie nu se putea abține să nu râdă.

            ― Nu o să fim în stare să zburăm până acasă dacă nu învățăm cum să zburăm, spuse ea. vino cu mine, Bozo, avem de mers.

            Oala cu aur care părea atât de mare sub curcubeu, acum era mică. Așa că Annie o puse în gentuța ei pentru gustare și porniră la drum.

            Au mers și au mers până când au întâlnit o familie de cerbi. În coparație cu cei doi spiriduși, cerbii erau mari cât niște munți, cu siguranță cei mai mari cerbi din toată lumea. Cea mai mică căprioasă îl sperie atât de tare pe Bozo încât se ascunse în spatele fetiței.

            ― Trebuie să ajungem acasă pe alt drum, spuse ea.

            Au mers ei cârt au mers până când au dat de o baltă adâncă și întunecată în care înota un pește uriaș.

            ― E cumva peștele la care obișnuiam să ne uităm? șopti Annie către Bozo. Pare destul de mare ca să ne mănânce pe amadoi. Cum o să treversăm?

            Tocmai atunci ieși o broască de sub casa ei acoperită cu mușchi, aflată la țărm, și care se oferi să-i trasporte peste apă.

            ― Ce barcă drăguță! spuse Annie lui Bozo. Îmi amintește de ceva. Eu cred că e una dintre bărcile pe care le făceam noi când ne jucam aici! Acum știm ce s-a întâmplat cu ele, le-au luat broaștele!

            Când cei doi au ajuns la malul celălat, fetița i-a mulțumit broaștei și i-a dat un biscuit din gentuța ei în care își ținea gustarea.

            Soarele apuse, și pădurea se umplea de umbre. Fetiței și Cățelușului Bozo începu să li se facă frică. La un moment dat, o familie de șoareci veni î grabă de-a lungul potecii, speriindu-l pe Bozo. Dar șoarecii erau prietenoși și îi avertizară pe cei doi noi spiriduși că marea pisică sălbatecă a ieșit la vânat.

            ― Să ne grăbim, vine, spuseră ei. Urmați-ne.

            Astfel că Annie și Bozo merseră cu șoriceii la casa lor să cineze împreună. ei au avut a masă plăcintă de greiere și musculițe rumenite, iar Annie a rupt câțiva biscuiți să-i dea celui mai mic șoricel. Apoi toți s-au dus la culcare, într-un pat moale și călduros din puf de ciulin. când luna a răsărit, șoarecii au ieșit să danseze la lumina lunii, dar Annie și Cățelușul Bozo nu s-au trezit decât la răsăritul soarelui.

            În dimineața următoare, cei doi noi spiriduși au pornit pe lungul drum către casă. Dar nu după mult timp, și-au dat seama că s-au tătăcit cu totul.

            Soarele devenea din ce în ce mai fierbinte, iar pământul din ce în ce mai umed. Annie admira minunatele flori de jur-împrejurul ei, iar Cățelușul Bozo plescăia și se zbeguia prin băltoace când deodată țipă:

            ― Ajutor! Ajutor! Ajutor!

            El fusese prins fără veste într-o frunză lipicioasă de roua-cerului, și pur și simplu nu mai putea să se elibereze. Spre norocul lui, pe drum venea duduind și fornăind domnul Arici. Annie era foarte speriată, dar domnul Arici își coborî privirea spre bietul Bozo și râse:

            ― Humm, humm!

            Apoi îl smulse de acolo cu nasul lui lung și își văzu mai departe de drum fronăind și râzând înfundat.

            ― Sunt atât de multe pericole când ești mic, suspină Annie. Dacă am ști să zburăm!

            O pasărea albastră veni din zbor lângă ei, iar Annie o întrebă:

            ― Te rugăm, ai putea să ne arăți aum am putea să zburăm spre casă?

            Pasărea le-a spus că nu știe cum să-i învețe pe spiriduși să zboare, dar le-a mai spus că pot veni să-și petreacă noaptea alături de familia sa.

            Astfel Annie și Cățelușul Bozo s-au dus acasă la pasărea albastră, la cuibul ei, și au băut un ceai.

            Ei au fost serviți cu prăjituri de molie și pișcoturi de furnici, iar ceaiu l-au băut din cupe de flori. Annie și-a oferit ultimul biscuit celui mai mic pui de pasăre. Apoi toți au stat pe o creangă de trandafir și au cântat până când s-a făcut timpul de culcare.

            A doua zi, pasărea albastră le-a spus că va trebui să-l găsească pe bătrânul înțelept, domul Picioare-Lungi, care știe aproape totul despre orice. Pasărea i-a condus pe Annie și pe Boso la domnul Picioare-Lungi, care s-a uitat la ei gânditor când le-a auzit povestea.

            ― Cred că cel mai bine ar fi să vă întâlniți cu Regele și Regina Spiridușilor și cu tiți ceilalți spiriduși, spuse el. Ființele micuțe așa cum sunteți voi trăiesc în Poiane Ferigii, lângă cascadă, puțin mai jos de această potecă.

            Annie și Bozo s-au simțit nespus de fericit aflând că mai există și alți oameni ca ei! Cei doi i-au mulțumit păsării albastre și bătrânei păsări înțelepte și au alergat spre cascada care se zărea scânteind printre copaci. Dar deodată, acea bestemată de pisică sălbatecă se năpusti asupra micuțului Bozo, și era cât pe ce să îl înfulece când...

            ― Oprește-te imediat, porunci o voce. Pune jos cea persoană înaripată!

            Era Regele Spiridușilor. Pisica îl puse jos mâhnită pe Bozo care fugi ca din praștie. Apoi Regele Spiridușilor îi conduse pe cei doi la Curtea Spiridușilor. În Poiana de Ferigi se strânseseră toți acei care fuseseră luați de curcubeu într-o împrejurare sau alta. Regele explică lui Annie și lui Bozo că, deoarece nu au ascultat de averizarea Bunicii Tibbet, ei vor face parte acum din lumea spiridușilor pentru vecie.

            Le-a mai spus că ei trebuie să învețe să fie buni locuitori a acestei lumi, să fie, deci, asemenea celorlalți de aici. Apoi, toate zânele, elfii, știmele și alte „ființe ciudate” veniră spre ei să le ureze bun-venit.

            Un pitic bătrân, bătrân le-a arătat nou-veniților cum se construiește o casă într-un copac, iar Annie și Bozo și-au construit curând o minunată căsuță. Nostima Ființă Gândac nu izbuti să treacă testul de construire a propriei case, căci aceasta căzu. Așa că Annie și Cățelușul Bozo se oferiră să împartă cu el casa lor, pentru că lor le părea tare rău pentru el.

            În cele din urmă, Annie îl rugă pe Regele Spiridușilor dacă ea, cu Bozo și cu spiridușii ar putea să o viziteze pe Bunica Tibbet.

            Regele și Regina Spiridușilor au fost curioși să vadă cum arată grădina de trandafiri a Bunicii Tibbet, astfel că întreaga Curte și-a întins aripile și au plecat spre Pădurea de ferigi ajungând în final la casa cea veche, veche a Bunicii Tibbet.

            Bunica stătea în amurg și era foarte tristă. Ea își pierduse orice spreranță de a-i mai vedea vreodată pe Annie și pe Cățelușul Bozo. Deodată ea se uită mai atent și văzu o Annie mititică de tot și ceva ce părea a fi Cățelușul Bozo care coborâseră pe balustrada verandei sale. În spatele lor fremăta o mulțime de spiriduși ce își fluturau aripile coborând la un picnic în grădina ei de trandafiri.

            ― Uite, Bunico! strigă Annie, suntem teferi după ce am trecut prin atâtea, dar noi va trebui să fim spiriduși în vecii vecilor. Suntem bine și fericiți, și ți-am adus un cadou, o oală de lut plină cu aur pe care noi am găsit-o sub curcubeu.

            Astfel Annie și Cățelușul Bozo împreună cu prietenul lor Nostima Ființă Gândac, au rămas să trăiască pentru totdeauna în lumea spiridușilor, dar obișnuiau să vină uneori să stea de vorbă cu Bunica în timp ce Curta Spiridușilor petrecea la picnicul din grădina ei de trendafiri. Bunica a încetat să se mai îngrijoreze gândindu-se la cine va avea grijă de Annie și de Cățelușul Bozo, după ce ea „nu va mai fi”, deoarece acum știa că ei își vor putea purta singuri de grijă.

            Annie și Bozo au luat lecții de zbor de la un nou prieten, Nostima Ființă Gândac. Doamna Iepure i-a învățat ce este bun de mâncat și ce nu este, precum și o mulțime de alte lucruri folositoare, cum ar fi cum să găsească miere sau cum să facă prăjiturele din semințe de flori.

            Dar ce s-a întâmplat cu oala de lut plină de aur? Bineînțeles, că era doar o oală cu aur pe măsura spridușilor, așa că Bunica a așezat-o pe polița șeimineului într-o cutie micuță de sticlă, doar ca să dovedească faptul că lumea spiridușilor a trăit cu adevărat în Pădurea de Ferigi și că într-adevăr a existat o oală de lut cu aur ce a fost găsit odată sub curcubeu.

Curcubeul magic - În căutarea aurului fermecat

Editura Flamingo GD, București - 2007.