La putere foarte prost,
Însă învățat în școală,
Logica știind de rost,
Făcu plan ca să vorbească
Și să predice-n pustii;
Se silea să dovedească
C-un stil dulce, vorbe mii.
Că cu o simplitate
Și cu traiul cel cinstit,
Cu năravuri lăudate,
E oricine fericit;
C-astă lume desfrânată
Totdeauna ne amăgește,
Fără a ne da vr-odată
Câte ne făgăduiește.
Dar la buna-i predicare
Nimeni nu da ascultare.
Câțiva șoricei, cerbi de munte
Veneau rar să o asculte;
Însă ei în depărtare,
Neavând nici de cum stare.
Fără cinste sau favor,
Nu puteau da-ncredințare,
Slavă ăstui orator.
Așa el schimbă vorbirea:
Defăimă năpăstuiurea,
Pe urși, tigrii, lei, pardoși[1]
Arătând a lor turbare
Și a sângelui vărsare,
Și că sunt nesățioși.
Atunci cerbi, ciutele[2] toate,
Ascultau întru mirare,
Și cu lăcrimi cufundate
Plecau dela adunare.
Vulpea-și făcu mare nume.
Un leu foarte cu credință,
Domn p-acea parte de lume,
Să o văz-avu dorință:
Deci și ea cu bucurie
La palat grăbi să vie,
Unde ajungând vorbește.
Tonul ei înmărmurește
P-ai pădurii tirani:
Cu putere ea descrie
Slaba nevinovăție,
Jetfa acestor dușmani,
Cufundată în putere,
Cerând la-nalta putere
Asupră-le ajutor.
Curtezanii, în mirare,
Ascultau cu supărare,
Căci așa vrea prințul lor,
Care plin de bucurie,
La palat pofti să vie
Vilpea în acel minut.
„Ce-ai vorbit, îi zise, îmi place,
Căci prin tine mi se face
Adevărul cunoscut;
Însă, pentru osteneală,
Spune fără sfială
Oratorul zise ’ndată:
„Prințul, în loc de plată
Aș pofti câțiva curcani.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu