Câinele și cățelul

Câinele și cățelul

de Grigore Alexandrescu

― „Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,

Cum lupii, urșii, lei și alte câteva,

Care cred despre sine că prețuesc ceva!

De se trag din neam mare,

Asta e o-ntâmplare:

Și eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.

Oamenii spun adese că-n civilizate

Este egalitate.

Toate iau schimbare și lumea se cioplește,

Numai pe noi mândria nu ne mai părăsește.

Cât pentru mine unul, fieștecine știe,

C-o am de bucurie

Când toată lighioana, măcar și cea mai proastă,

Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”

Așa vorbea deunăzi cu un bou oarecare,

Samson, dulăul de curte, ce lătra foarte tare.

Cățelul Samurache, ce ședea la o parte

Ca simplu privitor,

Auzind vorba lor,

Și că nu au mândrie, nici capriții deșarte,

S-apropie îndată

Să-și arate iubirea ce are pentru ei:

― „Gândirea voastră,” zise, „îmi pare minunată,

Și sentimentul îl cinstesc, frații mei.”

― „ Noi, frații tăi? Răspunse Samson plin de mânie,

Noi frații tăi, potaie?

O să-ți dau o bătaie

Care s-o pomenești.

Cunoști tu cine suntem și ți se cade ție,

Lichea nerușinată, astfel să ne vorbești?”

― „Dar ziceați...” ― „Și ce-ți pasă? Te-ntrebeu ce ziceam?

Adevărat, vorbeam

Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei,

Că voi egaliate, dar nu pentru căței.”

 

Aceasta între noi adese o vedem

Și numai cu cei mare egalitate vrem.