joi, 2 iulie 2015

Mierla și bufnița

Mierla și bufnița
de Grigore Alexandrescu

Într-o pădure deasă, de cetăți depărtată,
Mierla sentâlnea cu bufnița umflată.
„Prietenă,” îi zise, „ți-aș face o-ntrebare,
Dacă a mea-ndrăzneală n-aduce supărare:
Spune-mi, mă rog, lumina de ce nu ți-e plăcută,
De ce stai toată ziua ascunsă, nevăzută:
Nu cunoști, cum se vede, razele dimineții,
Dulceața primăverii, plăcerile vieții.
Poate ești rușinoasă și crezi că nu cânți bine?
Dar eu și alte păsări, mai vrednici decât mine,
Îți vom da-nvățătură și vom pune silință,
Să=ți mai subțiem glasul cât va fi prin putință.
Vino mâine la mine să mergem la plimbare,
Ca să faci cunoștință cu o privighetoare.”
Bufnița îi răspunse: „Îți mulțumesc, iubită,
Eu cu soarele vostru nu sunt obișnuită;
Îmi supără vederea. Lumea o să mă vază,
Însă, când m-oi deprinde cu a luminii rază.”
Mulți zic, că neamul nostru nu este încă-n stare,
Ca altele, să facă cercetări de-naintare;
Că-nvățătură-adâncă, idei, filosofie,
Sunt prea vătămătoare l-a lui copilărie.
Declarația-aceasta, pompoasă, îngâmfată,
De vreți, poate să fie despoților iertată:
Numai lor le e bună a unui neam orbire,
Căci nu-l lasă să-și vază a sa nenorocire.
Dar în gura acelor ce-o zic pe dinafară,
Sau e o nerozie, sau este o ocară.
Noi le-am putea răspunde puținele cuvinte
Bufniței adresate de mierla cea cuminte:
„Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecină,
Dacă măcar cercare tu nu faci vreodată
Să scoți cel puțin capul din noapte-ntunecată,
Apoi cum te-i deprinde cu soare, cu lumină?”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu