Uleul și găinile

Uleul[1] și găinile

 de Grigore Alexandrescu

Ion prinse un uleu și, ducându-l acasă,

Îl legă cu o sfoară,

Lângă coteț afară.

De o vecinătate așa prietenoasă,

Găini, cocoși și gâște întâi se îngroziră,

Dae cu-ncetul, cu-ncetul se mai obișnuiră.

Începură să vie cât colea să-l privească,

Încă și să-i vorbească.

Uleul cu bândețe le primi pe toate;

Le spuse că se crede din suflet norocit,

Pentru vizit-aceasta cu care l-au cinstit.

Dar îi pare rău foarte, că el însuși nu poate

La dumnealor să vie,

Vizita să le-ntoarcă dup-a sa datorie.

Mai adăugă însă că, dacă dumnealor

Îi vor da ajutor

Ca să poată scăpa,

El le făgăduiește

— Și Dumnezeu cunoaște cum vorba și-o păzește

Că la orice primejdie va ști a le-ajuta;

Încă din Înălțime el le va da de știre,

Când asupră-le vulpea va face năvălire.

Astă făgăduială

Nu mai lasă-ndoială!

Și găinile proaste, ce doreau să găsească

Pe cineva destoinic să va să le păzească.

S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,

Și cu ciocuri, cu unghii abia îl deslegară.

Uleu-și luă zborul. Dar se întoarse-ndată

Și răpi o găină, pe urmă două, trei,

Pe urmă câte vrei.

— „Ce pază esre asta?” strigară una cu jale,

„Vorba măriei tale

Era să ne păzești,

Iar nu să ne jetfești.”

— „O! Eu știu foarte bine cuvântul ce v-am dat

Și ce fel m-am jurat.

Dar, când mă juram astfel, eram legat, supus,

Acum însă sunt slobod și vă vorbesc de sus.”

Eu, de-aș fi fost găină, nu l-aș fi slobozit!

Dumnealor au făcut-o și văd că s-au căit.

E o greșeală mare pe hoți să ajutăm,

Până să nu cunoaștem cu cine ne-ncurcăm.

Ei abia se văd slobozi și-adio jurământ!

La Fontaine la aceasta vorbește ca un sfânt:

Uleii sunt cinstiți

Când sunt nenorociți.

---

[1] Uleul – Uliu (autorul folosește forma neobișnuită a cuvântului).