Dreptatea leului
de Grigore Alexandrescu
Leul, de multă vreme, ridicase oștire,
Să se bată cu craiul ce se numea Pardos[1];
Căci era între dânșii o veche prigonire
Și gâlcevire mare, pentru un mic folos.
Vreau, adică, să știe,
Cui mai mult se cuvine
Să ție pentru sine
Un petec de câmpie
Și un colț de pădure, de tot ne-nsemnător,
Ce despărțea ținutul și staturile lor.
Acum sânge mult curse, și multe luni trecură,
Făr-a se putea ști
Cine va birui.
Elefantul năsos,
Și bivolul coadă-lungă,
Multe ibânzi făcură.
Fieșicare tulpină era plină de sânge.
Ici se vedea un taur jumătate mâncat;
Lângă el un tovarăș ce sbiară și îl plânge;
Colo, un porc sălbatic fără două picioare;
Și mai la vale, vulpea se tăvălește, moare,
Oftând după curcani ce încă i-au scăpat;
Iar mai vrednic de jale era vitezul urs,
De două coarne groase în inimă străpuns.
Leul, văzând că lupta nu se mai isprăvește,
Trimise la maimuță, vestită vrăjitoare,
Ce spun că știa multe și că proorocea
Întâmplările toate, după ce trecea;
Trimise, zic, la dânsa, să-i facă întrebare,
Cum poate să ajungă sfârștul ce dorește.
Ea se puse pe gânduri, tuși, apoi răspunse,
Rozând cu mulțumire darurile aduse:
„Ca să poată-mpăratul lesne să biruiască,
Trebuie să jertfească
Pe acel ce în oaste e decât toți mai tare,
Mai vestit în războaie, mai vrednic și mai mare.”
Auzind astea, leul strânse a sa oștire:
„Lighioanelor,” zise, „viu să vp dau de știre.
Că astăzi, din noi unul trebue să murim:
Așa va proorocul. Rămâne-acum să știm
Cine este mai tare.
Cât pentru mine unul, cum vreți.. dar mi se pare
Că nu prea sunt puternic, căci pătimesc de tuse.”
Vulpea era aproape: „Ce-are aface!” răspunse,
„Înălțimea ta ești
Ori cât de slab poftești.
Dar și puterea noastră
E îndestul de proastă.”
Strigară tigrii, urșii, și cu un cuvânt toate
Lighioanele-acelea ce erau mai colțate.
― „Nu rămâne-ndoială”, le răspunse-mpăratul.
Iepurele, sărmanul, cred că-l trăgea păcatul,
Sau păcate mai multe
De moșii lui făcute.
Veni să-și dea părerea. Dar toți, cât îl zăriră,
Asupră-i năvăliră.
„Ia vedeți-l!” strigară, „Cu bună-ncredințare
El este cel mai tare!
S-ascundea urecheatul și nu-i plăcea să moară,
Ca să ne facă nouă biruința ușoară!
Pe el, copii! Luați-l: el are să-mplinească
Ce ne-a zis proorocul di porunca cerească!”
Câinii atunci săriră
Și-n grab ți-l jupuiră.
Se află vreo țară, unde l-așa-ntâmplare
Să se jertfească leul? Nicuna, mi se pare.
Nu știu cum se urmează, nu pricep cum se poate,
Dar văd că cei puternici ori unde au dreptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu