Șoarecele și pisica
de Grigore Alexandrescu
Un șoarece de neam, și anume Rotan,
Ce fusese crescut sub pat la pension,
Și care, în sfârșit, după un nobil plan,
Petrecea retirat[1] într-un vechi parmezan,
Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum că domnul Rotan îndată s-a gătit
Să o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îți fac rău? Nu cumva te gonesc?
Binele șoricesc cât de mult îl doresc,
Și cât îmi ești de scump, o știe Dumnezeu!
Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei,
Și că aveți cuvânt să vă plângeți de ei;
Dar eu nu sunt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreți un ajutor.
Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,
De va vrea
Dumnezeu, să mă călugăresc.”
La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat,
Văzând că Dumnezeu de martor e luat,
Își ceru iertăciune, și-l pofti a veni,
Cu neamul șoricesc a se-mprieteni.
Îl duse pe la toți și îl înfățișă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri și veselii!
Căci șoarecii cred mult în fizionomii[2],
Și a acestui străin atât de cinstit
Nu le înfățișa nimic de bănuit.
Dar într-o zi când toți îi deteră un bal,
După ce refuză și limbi de cașcaval,
Zicând că e în post și nu poate mânca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrățișa.
Ce fel de îmbrățișeri! Ce fel de sărutări!
Pe câți gura punea,
Îndată îi jertfea,
Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.
Eu prin cotoiul acesta să vă arăt, m-am silit.
Icoana adevărată a omului ipocrit.
Câți ni se înfățișează sub un chip prietenesc,
Și apoi cu orice mijloc să ne piarză se silesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu