Pisica sălbatică și tigrul
de Grigore Alexandrescu
Un cotoi sau o pisică,
Din două nu știu care,
Nici mare nici prea mică,
Dar foarte mâncătoare,
Și din soiul acela ce-n păduri locuiește,
Și pe copaci trăește,
Văzu un tigru mare
Trecând pe o cărare.
De sus, de pe ghindarul[1] unde era urcată,
Pisica socoti
Că poate a-l îngrozi;
Și făr-a pierde vreme se adresă îndată
La tigrul ce trecea,
Fără a o vedea:
― „Ia stăi, mă rog, puțin, jupâne de pe jos,
Cre te socotești
Că nu știu cine ești.
Mândria ce arăți cu noi e de prisos:
Știi dein ce neam mă trag și că strămoșii mei
Sunr dii de dumnezei?
Nemuritorii toți, din cer când au fugit,
Subt nume de pisici în lume au trăit.
Preoții eghipteni în templuri îi slăvesc,
Și niște tigri mici cu noi se potrivesc!”
― „Dacă strămoșii tăi cu tine seamănă,
Negreșit erau proști câți lor se închina,”
Răspunse tigrul meu: „Iar dacă au avut
Vr-un merit cunoscut,
Ceva dumnezeiesc,
Atunci eu te căesc,
Și pentru starea ta de milă sunt pătruns,
Că d-or fi câte spui, zău, prea rău ai ajuns.”
Deși mulți au zis-o, eu tot o mai zic:
Slava strămoșească pe strămoși cinstește;
În zadar nepotul cu ea se fălește,
Când e, cum se-ntâmplă, un om de nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu