Elefantul
de Grigore Alexandrescu
În vremea de demult, dobitoacele toate,
De împăratul leu sătule, desgustate,
Își aleseră lor
Un alt stăpânitor,
Pe domnul elefant, cu nasul învârtit,
Puternic îndestul, dar însă neciopliț,
Și de cap tare gros, cât vreți să socotiți.
Însă, ca să puteți să vi-l închipuiți,
Mă grăbesc să vă spui
O judecat-a lui
Noul stăpânitor,
Cât s-a orânduit,
Puse-n slujbă pe boi,
Iar lupul mâncător
Se făcu favorit
Și ministru la oi.
Vă las să judecați,
Câți miei fură mâncați
Și câte oi sluțite
De fiarele cumplite!
În zadar fac strigare
Oile-npovărate,
Chip nu e de scăpare,
Și plângeri necurmate
Ce vin de pe la turme,
Răul nu pot să-l curme.
Lupul dar își urmează
A sa nelegiuire,
Căci de ce se lucrează
Craiul n-are știre;
Ba câte lupul spune
Le ia toate de bune
A! Când o să ne vie,
O zi de bucurie,
Zi foarte așteptată,
Și scumpă în nevoi,
Ca să vedem odată
Pe lupi mâncați de oi!
„O, asta nu se poate!”
Zic unii, alții-n lume:
Domnii mei, se pot toate,
Deși le spui drept glume,
Apoi, știți dumneavoastră
Că oaia este proastă
Și că nădăjduiește
Aceea ce dorește.
Eu cu încredințare
Am auzit odată,
La o turmă cam mare,
O vorbă-așa ciudată.
Dar cum poți ști ce spune
Oile între ele?
Pentru astă minune
Am cuvintele mele
Acum, să vemin iar la vorba începută.
Văzând bietele oi că toate o să piară,
După lungi chibzuiri s-aleseră o sută
Și merseră la prinț izbăvire să ceară.
Prințul sta ocolit d-o unmeroasă curte;
Cerbii cu coarne lungi, urșii cu coade scurte,
Alcătuiau un ștab[1] vrednic a fi privit.
Un berbece-nvățat ce știa să citească,
Se-nfățișă smerit, și-ncepu să vorbească:
„Ne rugăm să ne-ascultați, rege prea slăvit!
Și să întorci spre noi mila mărie tae.
Starea-n care ne-aflăm o rednică de jale,
Pentru că domnul lup, ministrul ce ne-ai dat,
În loc a ne păzi, de tot ne-a-mpuținat.”
Domul lup, întrebat,
Răspunse cu glas mare:
„Stăpâne luminat,
Niciun cuvânt nu are!
Când le-am năpăstuit?
Când am scos biruri grele?
Eu iau obișnuit
De oaie căte-o piele.
Dar prostimea ciudată
Așa e învățată,
Și făr-a ști ce cere,
Va ne-ncetat să sbiere.”
Mărețul Elefant, după ce se gândește,
Dă de trei ori din cap și lupului vorbește:
„Ascultă, zice, și ia aminte
La ale noastre domnești cuvinte:
Cât pentr-o piele treacă și meargă,
Fiindcă singur spui c-ai dreptate,
Dar pentru c-astăzi oaia aleargă
La mila noastră care mult poate,
O iert: de dajdii[2] fie scutită;
Ale ei plângeri voi să le-ascult,
Și decât pielea obișnuită
Să nu poți cere un păr mai mult.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu