Prietenul la nevoie se cunoaște

Prietenul la nevoie se cunoaște

de Walt Disney

            Slurp! O gâdilă Fifi pe Minnie cu limba pe la nas ca să o trezească.

           — Bună dimineața, Fifi! Spuse Minnie. Astăzi o să iau cu mine la școală colierul pe care mi l-am făcut singură. Vreau să îl arăt colegilor. O să fie o zi grozav, sunt sigură!

            Dar când se dădu jos din pat, minnie se lovi la degetele de la picioare.

            — Auu! Făcu ea. Ah, ce mă doare!

            — Dacă o să-mi pun fundița mea roz, o să mă simt pe dată mai bine, murmură Minnie.

            Dar, ca un făcut, findița roz nu era de găsit! Tristă, Minnie se duse să- își ia micul dejun.

            Ding-Dong!

            Ah! Se gândi Minnie. Trebuie să fie Daisy, Din cauză că mi-am pierdut atâta timp cu căutatul fundiței, nu mai am timp să îmi iau micul dejun.

            — Salut! Strigă Dausy. Ești gata?

            — Nu chiar! Spuse Minnie. Dar vom ajunge la timp la școală.

            Totuși, la jumătatea drumului, Minnie se opri:

            — O, nu! Mi-am uitat colierul! Acum trebuia să alerge înapoi acasă.

            Biata Minnie... Necazurile ei nu se sfârșiseră! La ora de desen, răsturnă culoarea verde exact pe rochița lui Penny.

            — Lasă, nu-i nimic! Spuse Penny. Se mai întâmplă.

            — Ești o prietenă adevărată, spuse Minnie.

            Apoi Minnie le arătă colierul.

            — Mărgelele, inimioarele și firul de așă le-am cumpărat de la Magazinul Micilor Meșteșugari, le explică Minnie. Apoi am înșiruit două mărgele și o inimioară între ele. Și tot așa până când a fost gata colierul!

            — Și aici am făcut un nod, spuse Minnie.

            Ea dori să le arate și închizătoarea colierului, dar șiragul se agăță într-unul din nasturii rochiței ei...

            Cling-Clang! Făcu colierul. Mărgelele și inimioarele se rostogoliră prin toată clasa!

            — O, nu! Strigă Minnie.

            Ea încercă să adune biluțele și inimioarele, dar câteva rămaseră ascunse.

            În pauză, Minnie nu vru să se joace cu Daisy și Penny.

            — Nu vreau să vă mai supăr și pe voi cu necazul meu, zise ea tristă.

            — Hai, nu te mai prosti! Spuse Daisy. Tu ești prietena nostră cea mai bună. Putem sta doar de vorbă, dacă, n-ai chef de joacă!

            În acea seară, Minnie se duse devreme la culcare. Era atât de obosită după atâtea întâmplări nefericite, încât adormi imediat și avu un vis cât se poate de ciudat și înspăimântător. Visă că era un dinozaur uriaș, neajutorat, care făcea numai boacăne și avea o fundiță roz, drept în vârful capului!

            Dinozaurul Minnie alerga prin oraș și culca la pământ tot ceea ce întâlnea în cale.

            — Fugiți, feriți-vă! Strigau toți. Vine Minnie, dinozaurul care aduce numai ghinion!

            — Stați! Strigă Minnie în visul ei. Eu sunt, Minnie! Nu sunt un dinozaur!

            Slurp! Și Minnie se trezi pentru că Fifi o gâdila la nas cu limba! Când Minnie își dădu seama că totul fusese numai un vis, răsuflă ușurată.

            Știu că azi va fi o zi minunată! Își spuse ea.

            Minnie termină micul dejun și se hotărâ să meargă să patineze cu patinele cu rotile. Imediat le sună și pe bunele ei prietene, Daisy și Penny, și le întrebă dacă vor să vină și ele. Amândouă fură încântate de idee.

            Dar chiar de la primii pași, Daisy se împiedică și căzu.

            — Să sperăm că azi nu este ziua mea cu ghinion, spuse Daisy speriată.

            — Și chiar dacă ar fi așa, noi suntem cu tine, zise Minnie.

            Și împreună cu Penny o ajutară pe Daisy să se ridice din nou în picioare. Apoi cele trei prietene patinară mai departe, râzând fericite.

 

Prietenul la nevoie se cunoaște,

Editura Egmont România, București-1999.