Micul Muck

Micul Muck

de Wilhelm Hauff

            Trăia odată, în oraşul meu de baştină Niceea, un om căruia toată lumea îi zicea Micul Muck. Eram băieţel pe vremea aceea, dar îl ţin minte, mai ales că tata mi-a tras odată o chelfăneală zdravănă din pricina lui. Micul Muck era pe atunci foarte bătrân, dar rămăsese şi la bătrâneţe prizărit şi mic de stat, ca un prichindel. Te umfla râsul când stăteai să te uiţi la trupuşorul cela al lui, sfrijit şi mititel, pe care se înălţa un cap mare, mult mai mare decât ar fi fost să aibă orice alt om.

            Trăia Micul Muck singur-cuc, într-o casă mare şi veche. Până şi bucatele tot singur şi le gătea. Şi de n-ar fi fost vălătucii cei groşi de fum, ca se înălţau totdeauna la amiază de asupra casei lui, nici n-ar mai fi ştiut vecinii de mai trăieşte ori nu piticul. De ieşit ieşea pe stradă doar o singură dată pe lună, pe data de întâi. dar oamenii îl vedeau adesea plimbându-se seara pe acoperişul neted al casei sale, şi de jos părea că numai căpăţâna lui cea mare se mişcă de colo până colo pe acoperiş.

            Eu şi tovarăşii mei de joacă eram cu toţii nişte ştrengari răutăcioşi şi ne plăcea să zădărâm trecătorii, aşa că zilele când ieşea din casă Micul Muck erau pentru noi o adevărată petrecere. La fiecare întâi a lunii ne aduman cu toţii în faţa casei lui, aşteptându-l să iasă. De la o vreme se crăpă încetişor uşa şi se iţea căpăţâna cea mare, înfăşurată într-un turban cât toate zilele. În urmă i se arătă şi trupuşorul, înveşmântat într-un halat ieşit de soare şi în nişte şalvari largi. La brâu îi spânzura un pumnal şi era aşa de lung pumnalul, de n-ai fi ştiut să spui, pumnalul se ţinea de brâul lui Muck ori Muck se ţinea agăţat de pumnal.

            După ce ieşea Muck pe uşă şi cobora în uliţă, ne îmbulzeam cu toţii în jurul lui, salutându-l cu strigăte de bucurie, şi porneam să dănţuim ca zăluzii în preajmă-i. Micul Muck dădea cu gravitate din cap şi pornea încetişor pe uliţă, clempănind asurzitor din papuci, căci avea şi nişte papuci uriaşi, cum nu mai văzuse nimenea vreodată.

            Când îl vedeam pornit, porneam şi noi, ţinându-ne scai de el şi strigând: “Micul Muck! Micul Muck!” Îi făcusem chiar şi un cântec:

Micul Muck, Micul Muck,

Noi de haine te-om întinde,

Iar tu ia-ne şi ne prinde

Cât mai iute, Micul Muck!

            Desori ne făceam noi astfel râs de sărmanul pitic şi trebuie să vă spun cu toată ruşinea că eu îl necăjeam mai dihai ca toţi ceilalţi. Mereu căutam să-l înşfac de poala halatului, ba odată i-am pus chiar o piedică de-a căzut sărmanul rău de tot. Nu mai puteam de râs, văzându-l pe Micul Muck cum se munceşte să se scoale de jos, dar mi-a pierit îndată tot cheful când l-am văzut mai apoi pornind drept spre casa noastră. Lungă vreme n-a ieşit el din casă, iar eu mă ascunsesem după uşă, aşteptând cu sufletul la gură ce are să mai fie.

            În sfârşit, uşa s-a deschis şi piticul a ieşit. Tata l-a petrecut cu mare respect până-n prag şi i s-a închinat adânc. Nu mă prea simţeam în apele mele şi multă vreme nu m-am putut hotărâ să intru în casă. Până la urmă m-a răzbit foamea şi m-am strecurat sfios în casă cu ochii în pământ.

            — Ee, după câte aud, te-ai apucat să-l chinuieşti pe Micul Muck, aşa-i! mi-a spus cu asprime tata. Ia stai colea şi ascultă prin ce păţanii a trecut, ca să nu mai cutezi niciodată să-ţi faci de râs de sărmanul pititc. Dar mai întâi primeşte ce ţi se cuvine.

            Ce alta era să mi se cuvină decât o bătăiţă ca aceea!

            După ce mi-a numărat scatoalcele cuvenite, tata mi-a spus:

            — Acum ia aminte şi ascultă ce ţi-oi spune!

            Şi mi-a spus povestea Micului Muck.

            Tatăl lui Muck (pe care la drept vorbind nu-l chema Muck, ci Muckrah fusese de loc din Niceea şi se bucurase de multă cinste în târgul nostru, deşi nu-l cunoscuse nimeni de om bogat. Ca şi Muck îşi petrecea şi el mai toată vremea închis în casă şi rar când se arăta pe uliţă. Pe Muck nu-l iubea defel, pentru că rămăsese pitic, şi nici nu-l dăduse la învăţăură.

            — Ai crescut cogemite coblizan, de nici nu te mai încap papucii, îi spunea el piticului, dar tot un zbânţuit şi un netrebnic ai rămas!

            Odată nu mai ştiu cum s-a întâmplat, că tatăl lui Muck a căzut pe uliţă şi din căzătura aceea curând a murit. Muck a rămas orfan, fără nimenea pe lume şi fără nici un ban. Rubedeniile tatălui său l-au izgonit din casa părintească cu vorbele:

            — Pleacă în lume, poate că-ţi găseşti pe undeva norocul.

            Muck s-a rugat de rubedenii să-i dea barem şalvarii şi burnuzul cel vechi, adică tot ce mai rămăsese de pe urma lui tătâne-său. Nu-i vorbă, bătrânul fusese un om înalt şi zdravăn, dar piticul a scutat cum a putut burnuzul şi şalvarii şi, de bine de rău, le-a potrivit pe el. Îi veneau cam largi straiele, ce-i drept, dar n-avea de unde alege. Şi-a înfăşurat în jurul frunţii un ştergar în loc de turban, şi-a agăţat la brâu pumnalul, a luat un toiag în mână şi s-a pornit încotro l-au dus ochii.

            Curând a ieşit din oraş şi două zile a tot ţinut calea pe şleahul cel mare. Rupt de osteneală şi flămând, căci nu-şi luase cu el nici un fel de merinde şi se hrănea doar cu rădăcinile amare ce le găsea pe câmp, iar de dormit, dormea pe pământul gol.

            A treia zi dimineaţă a văzut de pe culmea unui deal un oraş mare şi frumos, aşternându-i-se la picioare. Pe turnuri fluturau în bătaia vântului flamuri şi prapore.

            Micul Muck şi-a adunat ultimele puteri şi s-a pornit târâş-grăpiş spre oraş.

            “Poate acolo să-mi găsesc şi eu norocul”, şi-a spus el cu nădejde.

            Deşi de pe culme oraşul îi păruse a fi doar la o azvârlitură de băţ, Muck a tot mers aşa o dimineaţă întreagă şi doar spre amiază a ajuns la porţile oraşului. Curând s-a pomenit lângă nişte uliţe largi, pline de lume şi mărginite ce case frumoase ca-n poveşti, dar, flămând cum era, Micul Muck nici nu mai vedea lumea cu ochii. Nimeni însă nu-i deschidea uşa şi nu-l poftea să intre, să-l sature şi să-l adăpostească.

            Aşa a rătăcit el multă vreme pe uliţe, abia târându-şi picioarele şi tocmai când trecea pe lângă o casă înaltă şi frumoasă s-a deschis deodată o fereastră şi o băbuţă s-a iţit la geam strigând:

Veniţi în grabă mare,

Că v-am gătit mâncare!

Veniţi la bucate,

Mâncaţi pe săturate.

Hai veniţi la mine,

Vecini şi vecine!

            Îndată s-au deschis larg uşile casei şi, de unde s-or fi luat, de unde nu, au dat buzna de-a valma o mulţime de câini şi de pisici, suind sus pe scări. Muck s-a gândit cât s-a gândit şi a intrat şi el după doi motănaşi, hotărându-se să se ţină de ei, căci jivinele ştiau prea bine calea până la bucătărie.

            În capul scărilor Muck a văzut-o pe băbuţa care strigase la fereastră.

            — Ce pofteşti? l-a întrebat supărată băbuţa.

            — Te-am auzit chemând lumea la mâncare, i-a răspuns Muck, şi am venit şi eu, că tare-s flămând.

            Băbuţa a râs cu poftă şi l-a întrebat iar:

            — Dar de unde te-ai mai luat şi tu, băiete, de nu ştii ce ştie toată lumea din oraş! Eu gătesc bucate doar pentru pisicuţele mele cele dragi. Şi ca să nu le fie urât, le mai poftesc şi pe cele din vecini.

            — Hrăneşte-mă şi pe mine din ce le dai lor, s-a rugat Muck.

            Apoi i-a povestit băbuţei cât de greu îi vine de când i-a murit tatăl, şi băbuţei i s-a făcut milă de el. I-a dat să mănânce pe săturate, şi când Micul Muck şi-a mai venit în fire, i-a spus:

            — Ştii una, Muck dragă? Rămâii în casa mea să mă slujeşti. N-ai să ai cine ştie ce muncă grea şi ai s-o duci bine pe lângă mine.

            Lui Muck îi plăcuse bucatele pisicilor şi s-a învoit cu dragă inimă să rămână. Cucoana cea bătrână, pe care o chemaAhavzi, avea doi motani şi patru pisici. În fiece dimineaţă Muck pieptăna cu grijă lighioanele şi le da blăniţă cu unsori scumpe. La prânz le hrănea, iar seara le aşternea pe perne moi şi le învelea cu scoarţe de catifea.

            Pe lângă pisici mai trăiau în casă şi patru câini. Erau şi ei tot în grija piticului, dar cu câinii avea sărmanul mult mai puţină bătaie de cap decât cu pisicile, căci cucoana ţinea la ele şi le iubea ca pe nişte copii ai săi.

            Micul Muck simţea că i-i tot mai urât în casa bătrânei. Pe cât de urât îi fusese în casa părintească, pe atât îi era acum şi aici, căci afară de câini şi pisici nu mai vedea pe nimenea.

            La început n-avusese de ce fi prea nemulţumit. Aproape că n-avea nimic de făcut, de mâncat mânca pe săturate, iar bătrâna se purta bine cu dânsul. Dar de la o vreme pisicile se răsfăţară fără seamă. Cum ieşea bătrâna pe uşă, odată le vedeai pornindu-se ca turbate prin odaie, şi făceau un prăpăd de-ţi puneai mâinile-n cap, mai ales când dădeau iama prin tacâmurile cele scumpe. Şi să vezi afurisitele: cum auzeau pe scări paşii stăpânei, ţâşti! iar pe perne cu codiţa-ntre picioare şi sforrrr, de parcă nici gând n-ar fi avut să se scoale. Cucoana se uita la prăpădul din odaie şi pe cine să-şi verse necazul dacă nu pe Micul muck! Oricât s-ar fi dezvinovăţit sărmanul, tot mai multă crezare aveau la ea pisicile decât sluga. Doar se vedea îndată, după cum torceau liniştite, că nu-s vinovate cu nimic, drăguţele de ele!

            Iar Micul Muck îşi mânca inima şi nu ştia cum să facă să-şi lase slujba şi să plece. Dar tot zăbovea în nădejdea să-i plătească cucoana simbria câştigată.

            “Să mă văd cu simbria la chimir, cugeta Micul Muck în sinea lui, şi pe aici mi-i drumul. De-aş dibui eu cam pe unde-şi ţine ascunşi banii, ştiu că mi-aş lua singur ce mi se cuvine”.

            În casa bătrânei era o odăiţă care nu se descuia niciodată. Tare ar fi vrut să ştie Muck ce-o fi ascunzând cucoana în odăiţa ceea. Şi de când îi trecuse odată prin minte că tocmai acolo s-ar putea să-şi ţină ascuns bănetul, îl îmboldea şi mai avan dorinţa să intre în odăiţă.

            Într-o dimineaţă, pe când Ahavzi era dusă de acasă, a venit fuga la Muck unul din căţeluşi şi l-a înhăţat cu dinţii de poala halatului. (Cucoanei nu-i era drag de fel căţelul acesta, dar Muck, dimpotrivă, îl îndrăgise şi-l mângâia adesea.) Tot scheunând încetişor şi trăgându-l pe pitic de poala halatului, căţeluşul l-a dus până-n odaia de dormit a cucoanei, oprindu-se în faţa unei uşiţe, pe care Muck n-o mai văzuse până atunci.

            Căţelul a împins uşa şi a intrat într-o odăiţă. A intrat şi Muck în urma lui şi a rămas pironit locului de uimire: se pomenise tocmai în odaia pe care demult visa el s-o vadă.

            Toată cămăruţa era plină de straie scumpe şi fel de fel de tacâmuri şi mai scumpe. Mai cu seamă i-a plăcut un vas înalt de cleştar cu înflorituri de aur. Dar când l-a luat în mână, să-l privească mai în de aproape, căpăcelul, nici nu văzuse Muck că vasul are şi căpăcel, a căzut şi s-a făcut zob pe duşumele.

           S-a speriat sărmanul nu şagă. Acum nu mai avea ce mai sta pe gânduri: trebuia să-şi ia tălpăşiţa cât mai repede, până a nu se întarce cucoana să vadă ce ispravă a făcut. Că de-l prinde cu stricăciunea, are să-l bată măr.

            Mai făcându-şi odată ochii roată prin cămăruţă, Muck a văzut într-un colţ nişte papuci. Erau mari cât toate zilele şi urâţi, dar papucii lui se hrentuiseră de tot, şi apoi când va încălţa el nişte papuci aşa de mari, cugeta piticul, n-are să-l mai ia nimeni drept copil.

            Muck n-a stat să se codească prea multă vreme, şi-a lepădat papucii din picioare şi i-a încălţat pe ceilalţi. alături în colţ a mai văzut un beţigaş subţirel, cu un cap de leu în chip de măciulie.

            “Iaca şi beţigaşul stă tot faăr nici o trebuinţă, s-a gândit Muck în sinea sa. Să-l iau şi pe el”.

            A luat beţiaşul şi într-un suflet a dat fuga în odăiţa sa. Cât ai clipi din ochi şi-a pus în spate mantaua, şi-a legat turbanul în jurul frunţii, şi-a prins în brâu pumnalul şi a coborât în fugă scările, tot grăbind să nu dea ochii cu bătrâna.

            Ieşind din casă, a rupt-o de fugă cât îl ţineau picioarele şi a tot fugit aşa până s-a pomenit afară din oraş, în câmp.

            Când s-a văzut scăpat, piticul nostru a hotărât să poposească, ca să-i mai vină inima la loc. Dar, opreşte-te dacă poţi! Picioarele îl duceau singure şi nici gând să le poată opri. Cât n-a încercat el! A dat să se întoarcă în loc, să cadă, n-ajuta nimica. Până la urmă a înţeles sărmanul că toată pricina sunt papucii lui cei noi. De răul lor nu se mai putea opri: aveau ei un mecherez de-l tot putau înainte fără preget.

            Rupt de oboseală, Muck nici nu ştia ce să mai facă. De la o vreme însă, ce-i trece lui prin minte? că prinde să dea din mâinişi să strige ca surugiii:

            — Ptru! Ptru! Staţi bre!

            Şi ce să vezi. Papucii s-au oprit într-o clipă, de-a venit sărmanul de-a berbeleacul. Era aşa de sleit de puteri că a adormit pe dată. A adormit şi a visat un vis de-a minune. Se făcea că a venit la el căţelul cel de-l dusese în cămăruţa tăinuită a cucoanei şi i-a zis:

            — Ehe, Muck dragă, nici nu ştii tu ce papuci fermecaţi ai. N-ai decât să te învârteşti de trei ori într-un călcâi şi te duc papucii unde ţi-a fi voia. Iar beţişorul are să-ţi ajute să găseşti comori ascunse. Unde-i îngropat aur, el bate de trei ori în pământ iar unde-i argint, bate de două ori.

            Cum s-a trezit Muck din somn, s-a şi grăbit să încerce spusele căţelului: a ridicat piciorul stâng, cercând să se întoarcă în călcâiul drept, dar a căzut cât era de lung, stâlcindu-şi nasul. A mai încercat o dată şi iar o dată, până s-a învăţat în sfârşit să se răsuciască într-un picior fără să cadă. Şi când a văzut că nu mai cade, şi-a strâns mai bine brâul, s-a răsucit de trei ori într-un picior şi a strigat către papuci:

            — Duceţi-mă cuşica în târgul vecin.

            Într-o clipă papucii l-au înălţat în văzduh, printre nori, putându-l ca vântul. Şi n-a apucat Micul Muck să ia seama bine, că s-a şi pomenit în târg.

            S-a aşezat pe prisma unei dughene şi a prins să chibzuiască cum să facă, cum să dreagă ca să dobândească barem câţiva bănuţi de mâncare. Avea el beţişorul fermecat, nu-i vorbă, dar de unde să ştie în ce loc s-o fi aflând ascuns aur sau argint, ca să meargă să-l găsească! La urma urmelor ar fi putut el, pitic cum era, să se apuce de făcut giumbuşlucuri în faţa lumii şi să se căpătuiască astfel de pe la cei gură-cască cu un gologan-doi, dar Muck era prea mândru pentru aşa ceva. Cum sta aşa necăjit, şi-a amintit deodată cât de repede ştie el acum să alerge şi pe loc l-a luminat un gând.

            “Poate papucii mei să mi-aducă vreun câştig. Ia să încerc să mă năimesc olăcar[1] la curtea regelui”.

            A întrebat un dughenar cum să ajungă la palat şi în câteva clipe s-a şi înfăţişat la poartă. Străjerul l-a întrebat ce pofteşte şi, auzindu-l că vrea să intre în slujba regelui, l-a sus la mai marele peste robii curţii. Muck s-a închinat adânc în faţa lui, zicând:

           — Luminate stăpâne, află că ştiu a alerga mai iute decât orice om pe lumea asta. Ia-mă, rofu-te, olăcar la curte.

            Mai marele peste robi a cătat cu dispreţ la pitic şi a râs cu hohote.

            — Cu picioruşele astea ale tale ca beţele, vrei să te primesc olăcar la curtea regelui?! Cară-te cât îi cu binele. Că nu-s eu mai mare pus aici peste robi ca să râdă o pocitanie de mine!

            — Ei, cum să cutez să râd de domnia ta l-a luat cu vorba Micul Muck. Fac prinsoare pe ce pofteşti că am să-l întrec pe cel mai ager de picior olăcar al regelui.

            Mai marele peste robi a râs şi mai cu poftă. Aşa de plin de haz i s-a părut piticul, încât nu s-a îndurat să-l izgonească, hotărând să-i povestească şi regelui păţania asta.

            — Ei bine, i-a zis el, fie pe voia ta: am să te pun la încercare. Până atunci pas la bucătărie şi pregăteşte-te de încercare. Vezi de mănâncă şi bea bine să prinzi putere.

            Apoi mai marele peste robi s-a dus la rege şi i-a povestit despre piticul cel năstruşnic. Regele, bucuros să mai petreacă, l-a lăudat că nu l-a izgonit pe Micul Muck şi i-a poruncit să cheme toţi seara pe islaz, lângă palat, să vadă întrecerea dintre piticul cel năzdrăvan şi olăcatul său cel mai iute de picior.

            Prinţii şi prinţesele, auzind ce veselă petrecere are să fie, le-au spus şi slugilor, iar slugile au dus vestea prin tot palatul. Aşa că vestea toată lumea câtă fusese dăruită cu picioare bune de umblat s-a strâns buluc pe islaz, să vadă cum o să se întreacă gonaşul cu piticul cel lăudăros.

            Când i-a văzut pe rege şi pe regină aşezaţi la locurile lor. Micul Muck a ieşit la mijlocul izlazului li le-a făcut o plecăciune până la pământ. S-a pornit pe râs toată adunarea, aşa era de năstruşnic piticul în şalvarii lui lungi şi în papucii peste seamă de lungi. Dar Micul Muck nu s-a trecut deloc cu firea. Şi-a sprijinit fundul în băţ, şi-a pus o mână în şold şi a rămas să-şi aştepte protivnicul.

            În sfârşit, s-a arătat şi gonaşul regelui. Mai marele peste robi îl alesese pe cel mai iute de picior, după cum îi fusese înţelegerea cu Micul Muck.

            Când a văzut gonaşul cu cine are a se întrece, s-a uitat cu dispreţ la Muck şi s-a protit lângă el, aşteptând numai semnul de pornire.

            — Un, doi, trei! a strigat prinţesa Amarza, fiica cea mare a regelui, şi a făcut semn cu băsmăluţa.

            Amândoi protivnicii s-au repezit săgeată. La început gonaşul regelui l-a lăsat o ţâră în urmă pe pitic, dar curând Muck l-a ajuns şi l-a întrecut. Şi nu numai că l-a întrecut, dar ajunsese demult la ţintă şi se oprise făcându-şi vânt cu capătul turbanului, pe când gonaşul regelui mai alerga încă cu sufletul la gură. În sfârşit, a ajuns şi el la capăt şi a căzut ca mort la pământ. Regele şi regina au prins a bate din palme şi toţi curetnii au strigat într-un glas:

            — Trăiască biruitorul, trăiască Micul Muck!

            Adus în faţa regelui, piticul s-a închinat adânc şi a cuvântat:

            — O, puternice stăpâne! Ceea ce-am arătat eu acum e numai o mică parte din câte ştiu să fac. Ia-mă în slujba ta.

            — Bine, i-a spus regele. Te iau să-mi fii ocălar. Să stai pe lângă mine şi unde te-oi trimite, acolo să te duci.

            Micul Muck s-a bucurat foarte: în sfârşit a dat norocul peste el! De acuma şi-a luat de o grijă.

            Regele îl preţuia şi se arăta cât se poate de milos faţă de Muck, căci, când îl trimitea cu vreo poruncă, nimeni nu ştia s-o aducă la îndeplinire mai bine ca el. Dar celelalte slugi erau tare nemulţumite. Le mânca inima pizma că i-a intrat iaca pe sub piele regelui un pârlit de pitic, care doar la fugă se pricepe. Căutau mereu să vâre zâzanie între ei şi rege, dar gerele nu sta să le asculte. Tot mai multă crezare şi milă avea din partea lui Muck, care curând ajunsese să fie mai mare peste toţi olăcarii curţii.

            Toate ar fi fost cum ar fi fost, dacă nu s-ar fi simţit Micul Muck aşa de amărât din pricina zavistii ce-o stârnea printre curteni. Multă vreme s-a muncit să afle el un mijloc ca să-l îndrăgească oamenii curţii, şi, în sfârşit, şi-a adus aminte de beţişorul lui cel fermecat.

            “Dacă izbândesc a găsi vreo comoară, chibzuia el, să ştii că toţi curtenii aceştia mândri o să mă îndrăgească. Se spune că regele cel bătrân, tatăl celui de acum, şi-a îngropat în grădină avutul când au dat odată năvală duşmanii să cotropească oraşul. Dar pare-se că aşa a şi murit, fără a mai apuca a spune unde şi-a îngropat comorile”.

            Zile întregi se purta cu gândul acesta Micul Muck, tot umbând prin grădină cu beţişorul în mână să caute aurul regelui cel bătrân.

            Şi odată, cum umbla aşa într-un colţ de grădină, a simţit cum se cutremură beţişorul în mâna lui lovind de trei ori în pământ. De tulburare Micul Muck a prins şi el să tremure. A dat fuga la grădinar, i-a cerut o cazma, apoi s-a întors în palat şi s-a pus să aştepte până s-a întunecat. Cum s-a lăsat seara, piticul s-a dus iar în grădină şi a început să sape în locul unde lovise beţişorul. Cazmaua însă s-a dovedit a fi prea grea pentru mânuţele piticului şi într-un ceas de vreme a scurmat doar de-o palmă pământul.

            Lungă vreme s-a trudit astfel Micul Muck, până a dat în sfârşit cu cazmaua de ceva tare. Când s-a aplecat deasupra gropii, răscolind în întuneric pământul cu mâinile, a găsit un capac de fier. L-a ridicat şi a rămas ca o stană de piatră. La lumina lunii, care se arătase, a văzut scăpărând un morman de galbeni într-un ceaun mare.

            Micul muck a vrut să scoată ceaunul din groapă, dar nu l-au ajutat puterile. Când a văzut aşa, şi-a vârât prin buzunare şi sân câţi galbeni au încăput şi s-a întors în palat. A ascuns banii sub căpătâi şi s-a culcat mulţumit şi fericit.

            A doua zi dimineaţă s-a trezit cu gândul: “Acum s-or schimba toate şi m-or iubi şi duşmanii mei”.

            În nădejdea asta Micul Muck a început să împartă la dreapta şi la stânga bănetul, dar curtenii, în loc să se blânzească, au prins să-l urmărească şi mai avan. Mai marele peste bucătari, Ahuli, şoptea cu răutate:

            — Ia uitaţi-vă, Muck a început să facă banii falşi.

            Ahmed, mai marele peste robi, spunea:

            — Ba i-o fi ţigănit de la măria-sa.

            Iar vistiernicul Arhaz, cel mai crunt duşman al piticului şi care demult îşi scăpase mâna până-n coate în haznaua regească, striga să-l audă tot palatul:

            — Să ştiţi că piticul a furat galbenii din haznaua regelui!

            Arzând de dorinţa să afle de unde are Muck banii, duşmanii lui s-au vorbit şi au chibzuit cu toţii un plan iscusit.

            Avea regele o slugă, pe nume Korhuz, la care ţinea mult. Numai din mâna lui primea mâncare şi tot el îi turna vinul în cupă, şi iată odată vine Korhuz la rege posomorât şi trist. Regele a luat îndată seama şi-l întrebă.

            — Ce-i cu tine azi, Korhuz? Ce ai de eşti aşa de trist?

            — Sunt trist pentru că m-ai lipsit de mila ta, stăpâne, i-a răspuns Korhuz.

            — Ce tot spui, bunul meu Korhuz! s-a minunat regele. De când te-am lipsit de mila mea?

            — De când ai luat în slujbă pe mai marele olăcarilor, măria ta, s-a căinat Korhuz. Pe el îl poleieşte cu aur, pe când nouă, slugi vechi şi de credinţă, nu ne dai nimic.

            Şi Korhuz i-a povestit regelui cum că Micul Muck are de la o vreme o mulţime de galbeni şi-i împarte cu nemiluita printre toţi curtenii. Regele s-a minunat foarte şi a poruncit să i se înfăţişeze de îndată Arhaz, vistiernicul şi Ahmed, mai marele peste robii curţii. Aceia au întărit şi ei că Korhuz spune adevărul adevărat. Atunci a poruncit regele iscoadelor sale să ia urma piticului şi să-l afle de unde are atâta bănet.

            Tocmai în ziua aceea făcuse năpasta că Micul Muck sfârşise tot aurul şi hotărâse să se ducă iar la locul cu comoara. Seara a luat cazmaua şi s-a pornit în grădină. Iscoadele s-au luat furiş după el în grădină. Iscoadele s-au luat furiş după el. Korhuz şi Arhaz aşijderea. Şi chiar în clipa când Micul Muck îşi umpluse buzunarele cu galbeni şi vroia să se întoarcă la palat, au dat cu toţii năvală peste el, l-au cetluit bine şi l-au adus în faţa regelui.

            Regele, căruia tare nu-i plăcea să se trezească în toi de noapte, a cătat cu mare mânie la căpetenia olăcărească şi a zis către iscoade:

            — Unde l-aţi prins pe mişelul acesta de pitic?

            — L-am prins chiar pe când îngropa aurul în pământ, măria-ta, răspunse Arhaz.

            — E adevărat ce spune? îl întrebă regele pe pitic. De unde ai atâţia bani?

            — Milostive stăpâne, a răspuns cu inima curată piticul, nu m-am făcut vinovat cu nimic. Când m-au prins oamenii aceştia şi mi-au legat mâinile, eu nu îngropam, ci dezgropam aurul.

            Încredinţat că Micul Muck urmează să mintă, regele s-a mâniat şi mai cumplit.

            — Ah, mişelule! strigă el. Vasăzică mai întâi mă furi, pe urmă vrei să mă mai înşeli cu asemenea năţângă minciună? Vistiernicule! Adevărat e oare că aţi găsit la el tocmai aurul ce-mi lipseşte din hazna?

            — Ba lipseşte cu mult mai mult, milostive stăpâne. Pot să jur că nu-l la cel dintâi furtişag.

            Să-l turnaţi în fiare pe pitic şi să mi-l închideţi în turn! strigă regele. Iar tu, vistiernicule, du-te în grădină, ia tot aurul ce-l vei găsi în groapă şi pune-l la loc în hazna.

            Vietiernicul a îndeplinit porunca regelui şi a dus în camera de taină ceaunul cu galbeni. Acolo a tot numărat galbeni, turnându-i în saci, până când n-a mai rămas nimic în ceaun. dar când s-a mai uitat o dată la fundul ceaunului a văzut o hârtiuţă, pe care sta scris:

            “Duşmanii au trecut hotarele. În locul acesta mi-am acuns o parte din comori. Să ştie cel ce va găsi aurul, că dacă nu-l va da îndată fiului meu, se va lipsi pe totdeauna de mila regească.

            Regele Sadi”

            Vicleanul  vistiernic rupse bucăţi hârtia, hotărât să nu spună nimănui cele aflate.

            Iar Micul Muck sta închis în turnul cel înalt al palatului şi tot chibzuia cum să facă să scape. Ştia el că pentru furt de bani regeşti are a îndura pedeapsa cu moartea, dar nu voia să-i povestească regelui de beţişorul fermecat, căci se gândea că dacă i-a povesti, regele are să i-l ia şi oadtă cu el are să-i ia şi papucii. Ce-i drept, papucii îi mai avea în picioare, dar ce folos? Era legat de stâlp cu un lanţ scurt şi nu se putea nicicum răsuci într-un călcâi.

            Dimineaţă a venit călăul şi i-a poruncit piticului să se gătească de moarte. Micul Muck a văzut că nu mai are încotro şi trebuie să-şi mărturisească taina. De bine, de rău, dar tot mai cuminte e să trăieşti fără beţişor fermecat şi chiar fără de papucii năzdrăvani, decât să-ţi pui capul pe trunchi.

            S-a rugat deci de rege să-l asculte în patru ochi şi i-a povestit totul de-a fir-a-păr. Regele n-a vrut să-i deie la început crezare, cugetând că piticul umblă să-l tragă pe sfoară.

            — Făgăduieşte-mi că-mi laşi viaţa, măria-ta, îi spuse atunci Micul Muck, şi am să-ţi arăt că-ţi spun adevărul adevărat.

            Regele, curios să ştie de-l amăgeşte ori nu Muck, a poruncit slugile să îngroape în grădină câţiva galbeni şi l-a pus pe Muck să-i caute. Piticul n-a trebuit să-i caute prea multă vreme. Cum a ajuns în locul unde era îngropat aurul, beţişorul a şi lovit de trei ori în pământ. Când a văzut aşa, regele a înţeles că vistiernicul l-a minţit şi a dat poruncă să-i taie lui capul în locul lui Muck. iar pe pitic l-a chemat la sine şi i-a spus:

            — Am făgăduit să-ţi dăruiesc viaţa şi mă ţin de cuvânt. Dar pe semne că nu mi-ai mărturisit toate tainele tale. Să ştii că ai să stai închis în turn până n-ai să-mi spui cum se face că alergi aşa de sprinten.

            Sărmanul pitic tare nu voia să se întoarcă în turnul cel întunecos şi rece. Şi i-a povestit regelui de papucii săi cei năzdrăvani. Dar ce era mai de seamă, cum să-i opreşti din goană, nu i-a spus. Regele a hotărât să încerce el însuşi papucii. I-a încălţat, a ieşit în grădină şi s-a pornit turbat pe cărăruie. De la o vreme a vrut să se oprească, dar opreşte-te dacă poţi! Geaba se apuca el de toţi copacii din cale, papucii îl purtau mereu în goană. Iar piticul stătea şi se prăpădea de râs. Rare-i părea bine să-şi săreze astfel inima pentru cele îndurate de pe urma regelui hain.

            Până la urmă s-a sleit de tot de puteri regele şi a căzut la pământ mai mult mort decât viu. Apoi, venindu-şi în fire, turbat de mânie s-a năpustit la pitic.

            — Aşa te porţi tu cu regele tăi! răcni el. Ai noroc că ţi-am făgăduit viaţa şi drum slobod dar dacă până în douăsprezece ceasuri n-ai să-mi treci hotarul. să ştii că nu te mai cruţ. Iar papucii şi beţişorul mi le opresc mie.

            Sărmanul pitic n-avea nimic mai bun de făcut decât să-şi ia tălpăşiţa cât mai repede. Pleca tot atât de sărac şi necăjit cum venise şi-şi blestema amar soarta.

            Spre norocul lui, ţararegelui acestuia nu era cine ştie ce mare, aşa că în vreme de opt ceasuri piticul a ajuns la hotar. Scăpând de primejdie, a hotărât să poposească. a lăsat şleahul şi a intrat într-o păsure deasă, şi-a găsit sub un copac umbros un locuşor mai ferit, pe malul unui lac, şi s-a întins pe iarbă.

            Aşa era de ostenit Micul Muck, încât a adormit pe dată. A dormit somn lung şi când s-a trezit a simţit că nu mai poate de foame. Drept de asupra capului a văzut atârnând de crengi nişte smochine mari, cărnoase şi coapte. Bucuros nevoie mare, piticul s-a căţărat în pom, a rupt câteva smochine şi le-a mâncat cu poftă. După asta simţindu-se însetat s-a apropiat de lac, s-a aplecat deasupra apei şi a înlemnit: din luciul apei îl privea o căpăţână uriaşă, cu nişte urechi de măgar şi cu un năsoi lung de te prindea groaza.

            Năucit de spaimă, Micul Muck şi-a dus mâinile la urechi, pipăindu-şi-le, şi a văzut că sunt într-adevăr ca de măgar.

            — Aşa-mi trebuie! a strigat bietul Muck, Mi-am ţinut în mână norocul şi l-am scăpat ca un măgar.

            Lungă vreme a umblat el pe sub copaci, tot pipăindu-şi urechile, până i s-a făcut iar foame. Şi iar a rupt nişte smochine, căci altceva n-avea la îndemână.

            Săturându-se, Micul Muck şi-a dus după noua sa deprindere mâinile la urechi şi a scos un ţipăt de bucurie: în locul urechilor de măgar de mai adineaori a văzut că are iar urechile dintotdeauna. A dat fuga îndată la lac şi când s-a uitat în unde, a văzut că nasul i s-a făcut iar la loc precum era.

            “Oare ce să se fi întâmplat?” s-a minunat piticul. Şi s-a dumirit pe loc: smochinele cele dintâi fuseseră înveninate şi-i lungiseră urechile, cele dintr-al doilea pom îl tămăduiseră.

            Într-o clipă a înţeles Micul Muck ce noroc a dat iar peste dânsul. a rupt din amândoi pomii câte  smochine putea duce şi s-a pornit îndărăt spre ţara regelui celui hain.

            Vremea era spre primăvară şi toate frunctele erau la preţ bun.

           Întorcându-se în cetatea de scaun a regelui, Micul Muck şi-a schimbat straiele, ca să nu-l mai cunoască nimeni, şi.a umplut un coş cu smochine din pomul cel dintâi şi s-a pornit la curte. Era dimineaţă şi în faţa porţilor palatului se îmbulzeau o mulţime de neguţători cu de ale gurii. Şi-a făcut şi Muck loc printre ei şi curând a văzut ieşind din palat pe mai marele peste bucătari, care umbla să facă cumpărături pentru masa regească. Ajungând la Micul Muck şi văzând smochinele, bucătarul s-a bucurat foarte:

            — Aha, spuse el, uite o trufanda bună pentru masa măriei-sale! Cât ceri pe tot coşul?

            Micul Muck n-a stat să se târguiască prea mult şi mai marele peste bucătari a luat coşul cu smochine şi s-a dus. Nici n-apucase el bine să pună pe un talger smochinele, că regele a şi cerut să i se aducă gustarea de dimineaţă. A mâncat cu mare poftă, tot lăudându-şi mereu bucătarul. Iar bucătarul râdea în barbă, repetând:

            — Mai aşteaptă, măria ta, că la urmă vine tot ce-i mai gustos.

            Toată lumea de la masă, curtenii, prinţii şi prinţesele, se străduiau zadarnic să ghicească ce trufandale le-a pregătit astăzi mai marele peste bucătari. Şi când le-a adus el într-un vas de cleştar smochinele, toţi într-un glas au strigat: Ah! şi au bătut din palme de plăcere.

            Regele, lacom cum era, s-a apucat să împartă el smochinele. a dat prinţilor şi prinţeselor câte două smochine, curtenilor le-a dat câte una, iar pe toate celelalte şi le-a oprit sieşi, căci, cum am spus, tare mai era lacom şi-i plăceau dulciurile.

            Turnându-şi smochinele în farfurie, regele s-a apucat să înfulece de zor.

            — Tată, tată, strigă de odată prinţesa Amaraza, ce-i cu urechile tale?

            Regele îşi duse mâna la urechi şi scoase un ţipăt de groază. Îi crescuseră nişte urechi lungi ca de măgar. Nasul i se lungise şi el până la barbă. Prinţii, prinţesele şi curtenii n-arătau nici ei mai bine: aceeaşi podoabă îi înfrumuseţe pe toţi!

            — Un doctor, chemaţi un doctor! răcni regele.

            Îndată s-a trimis după un doctor şi n-a venit numai unul, ci o gloată întreagă. S-au apucat ei de scris leacuri după leacuri, dar leacurile lor nu ajutau la nimic. Unuia din prinţi i-au făcut chiar o operaţie, tăindu-i urechile, dar i-au crescut îndată iar la loc.

            Micul Muck, care stătuse până atunci ascuns a hotărât, după trecere de două zile, că i-a venit vremea să se înfăţişeze iar la palat. Cu banii primiţi pe smochine şi-a cumpărat o manta mare neagră şi o scufie înaltă. Şi-a prins de bărbie si o barbă lungă, ca să nu-l mai recunoască nimeni, şi, luând cu el un coş de smochine din pomul al doilea, a venit la palat, spunând că el poate să-l tămăduiască pe rege. La început n-a vrut să-l creadă nimeni. Atunci Muck i-a dat unuia din prinţi să guste din leacul său. Prinţul a mâncat câteva smochine şi pe loc i-au pierit masul cel lung şi urechile de măgar. Atunci curtenii s-au repezit buluc la doctorul cel năzdrăvan. dar regele le-a luat-o înainte tuturor. Prinzându-l pe pitic de mână, l-a dus în camera de taină, unde-şi ţinea comorile şi i-a spus:

            — Uite tot avutul meu. Ia cât vrei, numai tămădueşte-mă de boala asta ruşinoasă.

            Micul Muck a zărit beţişorul său cel fermecat şi papucii năzdrăvani. Cum i-a văzut, a pornit să umble de colo până colo, de parcă cerceta comorile, şi pe nebăgate de seamă s-a apropiat de papuci. Într-o clipă i-a încălţat, a pus mâna pe beţişor şi şi-a smuls. Regele era să cadă de uimire când a văzut faţa cea prea bine cunoscută a mai marelui peste olăcarii săi.

            Rege hain! a strigat Micul Muck. Aşa mi-ai plătit tu pentru slujba mea plină de credinţă? Uite, rămâi acum pe toată viaţa pocit cum eşti şi ţine-l minte pe Micul Muck!      

           S-a întors repede de trei ori într-un picior, şi până a apucat regele să spună un cuvânt, Micul Muck era departe.

            De atunci trăieşte Micul Muck în târgul nostru. Vezi acum câte a îndurat sărmanul? Trebuie să-i porţi tot respectul, oricât ar părea de caraghios la înfăţişare.

            Asta-i istoria ce mi-a povestit-o tata. Am povestit-o şi eu la rândul meu băieţilor şi nici unul din noi nu şi-a mai făcut niciodată râs de pitic. Dimpotrivă, îl respectăm cu toţii, ne închinăm atât de adânc în faţa lui pe uliţă, de parcă Micul Muck al nostru ar fi fost căpetenia târgului sau însuşi marele cadiu[2].

 

Basme fermecate

Editura Hyperion, Chişinău - 1991.

---

[1] Olăcar - ștafetă, curier

[2] Cadiu - judecător