Muzicanții din Bremen

Muzicanții din Bremen

            A fost odată un câine pe nume Fidel, care, după cum arăta și numele, îi fusese întotdeauna credincios stăpânului său.

            Cu mirosul lui fin, el îi dibuia pe iepuri în ascunzișuri, iar cu labele sale iuți, îi prindea din urmă, pentru ca apoi să îi așeze cu grijă la picioarele stăpânului.

            O dată cu trecerea anilor, puterile sale se împuținau, iar stăpânul lui, în loc să îi îngăduie să se odihnească în tihnă, drept răsplată pentru anii în care îl slujise, îl părăsi în adâncul pădurii.

            Tocmai când își pierduse orice speranță, Fidel se întâlni cu un măgar, care era și el tare necăjit. Acesta fusese nevoit să fugă de la moara unde trăia, pentru că stăpânul său îl bătea rău cu bățul. Tot plângându-și soarta, nu știu de unde, le veni în gând că s-ar putea face muzicanți. Fidel dorea să bată la tobă, iar măgarul să cânte din flaut. Și, astfel, au pornit la drum înspre orașul Bremen, cu gândul să intre în orchestra acestuia.

            Fără să mai piardă timpul, porniră spre Bremen, Pe drum, într-o poiană, se întâlniră cu Fercheș, un motan care nici el nu avusese încotro și fugise de acasă, pentru că stăpâna lui se purta urât cu el. Aflând ce planuri au, motanul, care cânta foarte bine din trompetă, se hotărâ să se alăture alaiului.

           Pe când mergeau istorisindu-și necazurile, trecând prin apropierea unei ferme, au văzut un cocoș foarte speriat. Acesta le povesti că stăpânii fermei vruseseră să îl taie ca să îl mănânce la cină.

            — Cum ai un glas frumos ai putea cânta cu noi, îi spuse măgarul.

            La căderea nopții, hotărâră să se adăpostească într-o casă care se zărea în depărtare. Însă, când se apropiară de ea, își dădură seama că acolo sălășluia o ceată de tâlhari. Cei patru urziră un plan ca să îi pună pe tâlhari pe fugă și să rămână ei în casă.

            Câinele se cățără în spinarea măgarului, pisica se urcă în spatele câinelui, iar cocoșul sări deasupra pisicii, alcătuind o arătare nemaivăzută.

            Astfel orânduiți, începură să zbiere ca apucații, fiecare în graiul său. Tâlharii, crezând că niscaiva stafii au năvălit în casă, fugiră înfricoșați în pădure. În zăpăceala iscată, cei patru prieteni i-au bătut pe tâlhari atât de rău, încât aceștia n-au ai cutezat vreodată să se apropie de casă.

            Și, iată-i pe prietenii noștrii rămași stăpâni peste casă. Restul nopții dormiră liniștiți, iar a doua zi dimineață se ospătară în lege, căci în cămară se găseau merinde din belșug.

            Cum nu se mai îndurau să plece, se gândiră să amâne cu o zi călătoria. Același lucru se petrecu și a doua zi, și în zilele următoare. Azi așa, mâine așa, până la urmă au hotătât că aici aveau tot ce le putea pofti inima, astfel că și-au înjghebat propria lor orchestră, fără a mai pleca le Bremen.

 

Muzicanții din Bremen,

Editura Iri, București 2000.