Lupul și cei șapte iezi

Lupul și cei șapte iezi

de Frații Grimm

             A fost odată o capră bătrână și capra asta avea șapte iezi, pe care-i iubea așa cum mamă își iubește copiii. Într-o zi, trebuind să plece în pădure ca să le aducă de-ale gurii, capra strânse în jurul ei pe cei șapte iezi și le grăi astfel:

            — Dragii mei copilași, eu trebuie să plec în pădure. În lipsa mea, căutați de fiți cuminți și, mai cu seamă, feriți-vă de lup. Că de-ar izbuti să intre pacostea asta de fiară în casă, pe toți v-ar înghiți și n-ar mai rămâne nici măcar un oscior din voi!... Diavolul ăsta de lup știe să se arate adesea sub chipul unei alte vietăți, dar pe voi n-o să vă-nșele, sunt sigură, fiindcă o să-l puteți dibăci de-ndată după glasul cel dogit și gros și după labele cele negre.

            Iezii luară aminte la cele spuse de capră și-i răspunseră:

            — Poți pleca fără grijă, măicuță dragă, c-om ști noi să ne păzim de lup!

            Capra behăi a mulțumire și o porni liniștită la drum. Nu trecu multă vreme, și numai ce bătu cineva la ușă, strigând:

            — Dragi copilași, deschideți ușa, că sunt eu, mama voastră. Și-am adus pentru fiecare câte ceva bun.

            Dar iezii îl recunoscură pe lup, după glasul lui gros și dogit, și răspunseră:

           — Nu deschidem, că tu nu ești mama noastră! Glasul măicuței e subțire și blând, pe când al tău e gros și dogit. Nu ne poți înșela:

Tu ești lupul!

            Auzind el acestea, o întinse spre dugheana unui neguțător și cumpără de-acolo o bucată mare de cretă. Făcu hap!, o înghiți și glasul i se subție, pasămite, chiar pe loc. Apoi grăbi să se reîntoarcă la căsuța caprei și, cioc, cioc, bătu din nou la ușă.

            Și c-un glas subțirel, strigă;

            — Dragi copilași, deschideți ușa, că sunt eu, mama voastră. Și-am adus pentru fiecare câte ceva bun.

            Iezii era cât pe-aci să deschidă, dar vezi că lupul se dădu repede de gol... Cum nu mai avea răbdare, se proptise cu labele de pervazul ferestrei, căutând să privească înăuntru. Și de cum îi zăriră labele cele negre, iezii răspunseră-n cor:

            — Nu deschidem, că mama noastră nu are labe negre ca ale tale. Nu ne poți înșela: tu ești lupul!

            Văzând el și de data asta că nu-i poate amăgi, pe dată alergă la brutar și-i spuse :

            — M-am înțepat la piciorul ăsta și te-aș ruga să mi-l ungi cu puțină cocă.

            Și după ce brutarul îi unse laba cu cocă, lupul alergă într-un suflet la morar și-l rugă și pe el:

            — Ți-aș rămâne îndatorat dac-ai presăra nițică făină albă peste piciorul asta!

            Morarul mirosi că jupânul lup vrea să umble cu șoalda, că se pregătește să întindă vreo cursa cuiva, și se împotrivi cât putu.

            Dar cumătrul lup își rânji colții și se răsti la el:

            — Dacă nu-mi faci pe voie, să știi ca te sfâșii! Și morarul, ca un om fricos ce era, se grăbi să-i presare laba cu făină, numai să-și scape pielea. Că vezi, așa sunt unii oameni... Blestematul de lup își luă picioarele la spinare și se înființă a treia oară la căsuța caprei. Bătu la ușă, cioc, cioc, și strigă subțirel:

            — Dragi copilași, deschideți ușa, că sunt eu, mama voastră! Și-am adus pentru fiecare câte ceva bun. Dar iezii se grăbiră să-i răspundă:

            — Arată-ne mai întâi laba ca să vedem de ești într-adevăr măicuța noastră și apoi ți-om deschide.

            Hoțomanul de lup ridică laba până la fereastră și când văzură iezii că-i albă, nu se mai îndoi nici unul și, tranc, traseră ivărul de la ușă. Și ce să vezi, în prag își rânjea colții lupul!

            Iezii încremeniră de spaimă și dădură să se ascundă care încotro. Unul sări, țușt, sub masă, al doilea se tupilă în pat, al treilea se vârî în vatră, al patrulea se furișă în bucătărie, al cincilea intră în dulap, al șaselea se piti sub lighean și al șaptelea se adăposti tocmai în cutia pendulei.

            Lupul îi dibăci însă care pe unde se ascunsese și cum n-avea vreme de pierdut, îi înșfăcă pe rând. Și așa se făcu de apucară cu toții drumul gâtlejului... Numai pe iedul cel mic, care se ascunsese în cutia pendulei, nu fu chip să-l găsească. După ce-și umflă burdihanul, lupul ieși alene din casă, se întinse pe covorul de iarbă verde, la umbra unui copac, și adormi buștean.

            Trecu ce trecu, dar nu prea mult, și mama capră se întoarse din pădure. Și mai-mai să-și iasă din minți de ce-i văzură ochii... Ușa se hâțâna dată în lături și toată casa era vraiște. Scaunele, băncile, masa zăceau răsturnate; pernele și plapuma fuseseră smulse de pe pat, iar din lighean nu mai aveai ce alege. Cât despre iezi, nici urmă. Strigă capra pe fiecare, pe nume, dar nimeni nu răspunse. Când dădu să-l strige și pe prâslea, desluși de undeva un glas înăbușit:

            — Măicuță dragă, eu sunt aici, în cutia pendulei!

            Capra îl scoase de acolo pe iedul cel mic și el prinse a-i povesti cum i-a înșelat lupul și cum i-a înșfăcat apoi pe cei șase frățiori mai mari și le-a dat drumul pe gâtlej... Acu’ nu mai trebuie să vă spun eu cât i-a plâns biata capră, că vă închipuiți singuri!...

            Ca să-și mai ogoiască durerea, capra ieși din casă și iedul cel mic, ca umbra, după ea. Și ducându-se ei spre grădină, îl zăriră pe lup sub un copac, dormind și sforăind de tremurau crengile.

            Capra căta la el, cercetându-l din toate părțile, și rămase ca năucă... Pasămite, băgase de seamă că-n burduhanul lui cel umflat se mișca și se zvârcolea ceva.

            „Doamne, Dumnezeule, gândi capra, oare n-or mai fi trăind bieții mei copilași, pe care i-a înghițit tâlharul de lup?“

            Îl trimise pe prâslea fuguța acasă, să aducă foarfecă, ac și ață, și, fââșș!, tăie burdihanul lupului! N-apucase bine să facă o tăietură, că un ied și scoase capul afară. Și-n timp ce tăia mai departe, iezii începură să sară afară, unul după altul.

            Și erau vii și nevătămați toți șase; în lăcomia ei, dihania îi înghițise așa întregi cum erau, fără a-i mai mesteca. Și țin-te bucurie ! Prinseră a o îmbrățișa pe măicuța lor dragă, săltând într-un picior ca un croitoraș când e ginerică. Dar bătrâna îi potoli, îndemnându-i să vadă de-un lucru ce nu suferea amânare:

            — Mai bine v-ați grăbi să aduceți niște bolovani, ca să umplem cu ei burdihanul nelegiuitului ăsta de lup, cât mai zace toropit de somn!

            Iezii începură a căra la repezeală bolovani și îndesară în burdihanul dihaniei cât de mulți încăpură. Apoi bătrâna îi cusu repede burta la loc și mișca acul cu atâta iscusință, că lupul nici măcar nu apucă să simtă ceva.

            După ce se sătură el bine de somn, se ridică anevoie în picioare și cum bolovanii din burtă îi pricinuiau o sete grozavă, porni către o fântână, cu gândul să-și potolească setea.

            Dar cum începu să umble, zdronca-zdronca, prinseră a se izbi și bolovanii în burdihan. Și parcă presimțind că la mijloc nu-i lucru curat, începu să strige:

Ce tot sare-ncolo-ncoace,

Prin stomac, și nu-mi dă pace?

Iezii sar. Asta așa e!

Sau, cumva, or fi pietroaie?!...

            Și când ajunse la fântână și se plecă să bea apă, bolovanii cei grei îl traseră la fund. Cei șapte iezi văzuseră de departe toată întâmplarea și, venind tot într-o goană, strigau cât îi lua gura:

Lupul a crăpat! Lupul a crăpat!

            Și de bucurie, începură a juca împrejurul fântânii, împreună cu maica lor, capra cea bătrână.