Pâcală

Pâcală

de Ion Creangă

            Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

            — De unde eşti, măi creştine?

            — Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.

            — Din care sat de la voi?

            — Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.

            — Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.

            — Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.

            — Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?

            — Doamne! da’ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

            Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!… aista-i chiar Pâcală.

            — Dar cum te cheamă pe tine?

            — Iaca!… ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

            Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

            — Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?

            — Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

            Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

            — Dar ce bucate se fac acolo la voi?

            — Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.

            — Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.

            — D-apoi de care bucate mă-ntrebi?

            — Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.

            — Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.

            — Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.

            — Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.

            — Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.

            — De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.

            — Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?

            — Bre!… Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.

            — Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!

            — Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.

            — Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?

            — Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

            Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

            — Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

            — U! hu!… este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.

            — Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?

            — Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.

            — Bre!… proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.

            — Dar cum? zise Pâcală.

            — Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?

            — I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.

            — Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.

            — Ei, cum?

            — Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.

            — Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.

            — Mă!… da’! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?

            — Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.

            — Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?

            — Avem.

            — Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

            Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

Popa Duhu şi alte povestiri,

Editura Română, Bucureşti - 1991.