Frummoasa adormită
de Frații Grimm

Și iată
că-ntr-un sfârșit, pe când împărăteasa se scălda în apa unui râu, o broască
sări din unde pe prundișul malului și-i grăi astfel:
— Află,
Măria ta, că-ți va fi îndeplinită dorința; căci până a nu trece anul, vei aduce
pe lume o fetiță.
Și se
împlini întocmai ceea ce spusese broasca; împărăteasa născu o fetiță, și atâta
era de frumoasă fetița, că împăratul nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Cum
voia să se împărtășească și alții din bucuria lui, Măria sa dădu o mare
petrecere, la care pofti nu numai rudele, prietenii și cunoscuții, ci și
ursitoarele, ca să le câștige toată bunăvoința și grija față de soarta copilei.
În toată
țara aceea erau treisprezece ursitoare, dar pentru că împăratul nu avea decât
douăsprezece talere de aur în care să le servească bucatele, una din ele nu fu
poftită la ospăț. Petrecerea se prăznui cu mare strălucire și, când fu să se
încheie, ursitoarele înzestrară copila cu cele mai alese daruri: una îi hărăzi
să se bucure de virtute, a doua, de frumusețe, a treia, de bogăție și așa, pe
rând, ursitoarele îi dăruiră tot ce-și poate dori omul pe lumea asta. În clipa
când cea de-a unsprezecea ursitoare tocmai își sfârșea urarea, numai ce intră
valvârtej cea de-a treisprezecea. Pasămite, venise să se răzbune pentru că nu
fusese poftită și ea la serbare. Și, fără ca măcar să arunce cuiva vreo
privire, rosti cu un glas tunător:
— Când
va împlini fata cincisprezece ani, să se-nțepe c-un fus și să moară!
Apoi nu
mai spuse nici un cuvânt și, întorcând spatele la cei de față, părăsi sala
tronului. Toți încremeniseră de spaimă, dar cea de-a douăsprezecea ursitoare,
care nu-i rostise încă urarea, se apropie de leagăn și, fiindcă nu-i sta în
putință să ridice blestemul, ci doar să-l mai îndulcească, glăsui așa:
— Dar să
nu fie moartă, ci să cadă într-un somn adânc, care să țină o sută de ani!
Împăratul,
care dorea din tot sufletul s-o ferească pe iubita sa copilă de năpasta
blestemului, dădu poruncă să se pună pe foc toate fusele din împărăție.
În ăst
timp, fetița creștea și darurile cu care o înzestraseră ursitoarele își arătau
roadele cu prisosință: era atât de frumoasă, de cuminte, de prietenoasă și de
înțeleaptă, că oricine o vedea o îndrăgea pe dată.
Se
întâmplă însă ca tocmai în ziua în care domnița împlinea cincisprezece ani
împăratul și împărăteasa să fie duși de-acasă și fata să rămână singură în
palat. Ca să-i treacă de urât, luă la rând încăperile; zăbovi ea prin tot felul
de săli și odăi și colindă așa, după pofta inimii, ceasuri întregi, până ce
ajunse și la un turn vechi. Urcă scara îngustă și întortocheată ce ducea sus și
se pomeni în dreptul unei uși micuțe. În broască era vârâtă o cheie ruginită și
când o răsuci, ușa sări în lături și fetei îi fu dat să vadă într-o cămăruță o
femeie bătrână, bătrână, care sta și torcea cu sârguință un fuior de in.
— Bună
ziua, bătrânico, spuse domnița, da’ ce faci aici ?
— Iaca,
torc și eu!, răspunse bătrâna, dând din cap.
— Da’ ce
naiba-i aia de se răsucește așa de repede?, întrebă fata și, luând fusul în
mână, încercă și ea să toarcă.
Dar
de-abia-l atinse, că se și împlini blestemul ursitoarei și domnița se înțepă la
un deget.
În clipa
în care simți înțepătura, fata căzu pe patul care se afla acolo și se cufundă
într-un somn adînc. Și somnul ăsta cuprinse întreg palatul: împăratul și
împărăteasa, care tocmai atunci se întorseseră acasă și intraseră în sala
tronului, adormiră pe loc și o dată cu ei adormi întreaga curte. Adormiră și
caii în grajd, și câinii prin cotloanele curții, și hulubii pe acoperiș, și
muștele pe pereți; ba chiar și focul care ardea în vatră își potoli văpaia și
se stinse cu totul. Friptura încetă de-a mai sfârâi, iar bucătarul, care tocmai
se pregătea să-și apuce de chică ucenicul, fiindcă făcuse o boroboață, îi dădu
drumul și adormi și el. Chiar și vântul își opri suflarea și nici o frunzuliță
nu se mai mișcă în copacii din preajma palatului.
Și ce să
vezi: de jur-împrejurul palatului începu să crească un tufiș de mărăcini, ca un
gard viu! An de an, mărăcinișul se înălța tot mai mult și, în cele din urmă,
cuprinse toți pereții, până la căpriori, ba se mai întinse și pe deasupra, de
nu mai puteai vedea palatul defel, nici chiar steagul de pe acoperiș.
A mers
vestea-n lume despre frumoasa adormită, căci așa o numeau toți pe tânăra
domniță; și la câte-un răstimp se găsea câte-un fiu de crai care încerca să
străbată prin tufișul de mărăcini și să pătrundă până la palat.
Dar de
răzbit n-a răzbit nici unul, din pricină că mărăcinii se prindeau laolaltă ca
și când ar fi avut niște mâini ghimpoase și nu-i lăsau să înainteze măcar un
pas.
După
amar de ani, prin acele meleaguri iată că mai veni un fecior de împărat. Și
întâlnindu-se el cu un bătrân, acesta-i povesti despre gardul de mărăcini care
împrejmuia palatul de amar de ani... Și-i mai zise că-n palat o fiică de crai,
frumoasă cum nu se mai află alta pe lume, dormea somn adânc, de vreo sută de ani.
Și că tot de atunci dorm și împăratul și împărăteasa și toți curtenii... Și mai
știa bătrânul, de la bunicu-său, că se perindaseră pe-acolo mulți feciori de
împărat care încercaseră să răzbească la palat prin tufărișul de mărăcini, dar
că toți s-au pierdut fără urmă, agățați printre spini, murind de-o moarte
cumplită.
Atunci
tânărul îi vorbi cu semeție:
— Mie nu
mi-e teamă defel și află c-am să mă duc s-o văd pe frumoasa adormită, chiar
de-ar fi să-mi pierd viața!
Și
oricât încercă bătrânul cel omenos să-l abată pe flăcău de la acest gând, nu
izbuti, căci acesta era neînduplecat în hotărârea lui.
Se
nimeri însă că tocmai atunci se împlineau cei o sută de ani și sosise ziua în
care frumoasa adormită trebuia să se deștepte din somnul ei lung. Când feciorul
de împărat se apropie de tufărișul de mărăcini, mai-mai nu-i veni să-și creadă
ochilor, căci mărăcinii se prefăcuseră pe dată în puzderie de flori mari și
frumoase, ce se dădeau la o parte din fața lui, lăsându-1 să treacă nevătămat.
Și după ce trecea el, cărarea se strângea din nou și florile se preschimbau
iarăși într-un zid ghimpos, de nestrăbătut. În curtea palatului văzu o mulțime
de cai și niște ogari care dormeau pe lespezile de piatră. Pe acoperiș, hulubii
dormeau cu căpșoarele vârâte sub aripi... De-ndată
ce intră în palat, văzu același lucru: muștele dormeau pe pereți, iar în
bucătărie bucătarul ținea mâna întinsă, ca și cum ar fi vrut să apuce de chică
pe ajutorul său, în timp ce o slujnică ședea pe-un scăunel, având în față o
găină neagră, pe care abia apucase s-o jumulească de câteva pene, cu o sută de
ani în urmă.
Și
feciorul de crai merse mai departe, până ce ajunse în sala tronului. Aici îi
găsi pe toți curtenii dormind un somn ca de plumb iar mai în fund, sus, pe
tron, dormeau împăratul și împărăteasa. Colindă el mereu alte și alte încăperi,
fără să se oprească măcar o clipă. Și tot palatul era cufundat într-o tăcere
așa de adâncă, că-ți puteai auzi răsuflarea. În cele din urmă, flăcăul ajunse
în turn și deschise ușa cămăruței în care dormea tânăra domniță. Și era atât de
frumoasă în somnul ei, că feciorul de împărat nu-și mai putu lua ochii de la ea
și, aplecându-se, o sărută.
Dar de
îndată ce-o atinse cu buzele, frumoasa adormită clipi din gene, deschise ochii
și-l privi cu drag. Coborâră apoi amândoi din turn și, ca la un semn, împăratul
și împărăteasa se treziră și ei și tot atunci se treziră toți curtenii. Se
priveau unii pe alții, mirați, și mai-mai că nu le venea să-și creadă ochilor.
Caii din curte se ridicară și începură să-și scuture coama; ogarii săriră
sprinten în sus, dând vesel din coadă și gudurându-se; hulubii de pe acoperiș
scoaseră căpșoarele de sub aripi și, rotindu-și privirile în zare, își luară
zborul spre câmpie; muștele începură să se miște pe pereți bâzâind întruna;
focul din bucătărie se dezmorți și-și înteți vâlvătaia; mâncarea de pe plită
porni să clocotească; friptura prinse iar să sfârâie; bucătarul trase o palmă
zdravănă ucenicului său, care prinse să țipe ca din gură de șarpe; iar slujnica
se apucă de jumulit găina și n-o mai lăsă din mână până nu-i smulse toate
penele...

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu