Frumoasa adormită

Frummoasa adormită

de Frații Grimm

            A fost odată, în vremurile de demult, a fost un împărat și-o împărăteasă, și cum nu se îndurase soarta în care să nu se tânguie amândoi: „Cât de goală ne e casa și ce fericiți am fi de-am avea și noi un copil!“ Dar coconul cel mult dorit se lăsa așteptat de multă vreme...

            Și iată că-ntr-un sfârșit, pe când împărăteasa se scălda în apa unui râu, o broască sări din unde pe prundișul malului și-i grăi astfel:

            — Află, Măria ta, că-ți va fi îndeplinită dorința; căci până a nu trece anul, vei aduce pe lume o fetiță.

            Și se împlini întocmai ceea ce spusese broasca; împărăteasa născu o fetiță, și atâta era de frumoasă fetița, că împăratul nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Cum voia să se împărtășească și alții din bucuria lui, Măria sa dădu o mare petrecere, la care pofti nu numai rudele, prietenii și cunoscuții, ci și ursitoarele, ca să le câștige toată bunăvoința și grija față de soarta copilei.

            În toată țara aceea erau treisprezece ursitoare, dar pentru că împăratul nu avea decât douăsprezece talere de aur în care să le servească bucatele, una din ele nu fu poftită la ospăț. Petrecerea se prăznui cu mare strălucire și, când fu să se încheie, ursitoarele înzestrară copila cu cele mai alese daruri: una îi hărăzi să se bucure de virtute, a doua, de frumusețe, a treia, de bogăție și așa, pe rând, ursitoarele îi dăruiră tot ce-și poate dori omul pe lumea asta. În clipa când cea de-a unsprezecea ursitoare tocmai își sfârșea urarea, numai ce intră valvârtej cea de-a treisprezecea. Pasămite, venise să se răzbune pentru că nu fusese poftită și ea la serbare. Și, fără ca măcar să arunce cuiva vreo privire, rosti cu un glas tunător:

            — Când va împlini fata cincisprezece ani, să se-nțepe c-un fus și să moară!

            Apoi nu mai spuse nici un cuvânt și, întorcând spatele la cei de față, părăsi sala tronului. Toți încremeniseră de spaimă, dar cea de-a douăsprezecea ursitoare, care nu-i rostise încă urarea, se apropie de leagăn și, fiindcă nu-i sta în putință să ridice blestemul, ci doar să-l mai îndulcească, glăsui așa:

            — Dar să nu fie moartă, ci să cadă într-un somn adânc, care să țină o sută de ani!

            Împăratul, care dorea din tot sufletul s-o ferească pe iubita sa copilă de năpasta blestemului, dădu poruncă să se pună pe foc toate fusele din împărăție.

            În ăst timp, fetița creștea și darurile cu care o înzestraseră ursitoarele își arătau roadele cu prisosință: era atât de frumoasă, de cuminte, de prietenoasă și de înțeleaptă, că oricine o vedea o îndrăgea pe dată.

            Se întâmplă însă ca tocmai în ziua în care domnița împlinea cincisprezece ani împăratul și împărăteasa să fie duși de-acasă și fata să rămână singură în palat. Ca să-i treacă de urât, luă la rând încăperile; zăbovi ea prin tot felul de săli și odăi și colindă așa, după pofta inimii, ceasuri întregi, până ce ajunse și la un turn vechi. Urcă scara îngustă și întortocheată ce ducea sus și se pomeni în dreptul unei uși micuțe. În broască era vârâtă o cheie ruginită și când o răsuci, ușa sări în lături și fetei îi fu dat să vadă într-o cămăruță o femeie bătrână, bătrână, care sta și torcea cu sârguință un fuior de in.

            — Bună ziua, bătrânico, spuse domnița, da’ ce faci aici ?

            — Iaca, torc și eu!, răspunse bătrâna, dând din cap.

            — Da’ ce naiba-i aia de se răsucește așa de repede?, întrebă fata și, luând fusul în mână, încercă și ea să toarcă.

            Dar de-abia-l atinse, că se și împlini blestemul ursitoarei și domnița se înțepă la un deget.

            În clipa în care simți înțepătura, fata căzu pe patul care se afla acolo și se cufundă într-un somn adînc. Și somnul ăsta cuprinse întreg palatul: împăratul și împărăteasa, care tocmai atunci se întorseseră acasă și intraseră în sala tronului, adormiră pe loc și o dată cu ei adormi întreaga curte. Adormiră și caii în grajd, și câinii prin cotloanele curții, și hulubii pe acoperiș, și muștele pe pereți; ba chiar și focul care ardea în vatră își potoli văpaia și se stinse cu totul. Friptura încetă de-a mai sfârâi, iar bucătarul, care tocmai se pregătea să-și apuce de chică ucenicul, fiindcă făcuse o boroboață, îi dădu drumul și adormi și el. Chiar și vântul își opri suflarea și nici o frunzuliță nu se mai mișcă în copacii din preajma palatului.

            Și ce să vezi: de jur-împrejurul palatului începu să crească un tufiș de mărăcini, ca un gard viu! An de an, mărăcinișul se înălța tot mai mult și, în cele din urmă, cuprinse toți pereții, până la căpriori, ba se mai întinse și pe deasupra, de nu mai puteai vedea palatul defel, nici chiar steagul de pe acoperiș.

            A mers vestea-n lume despre frumoasa adormită, căci așa o numeau toți pe tânăra domniță; și la câte-un răstimp se găsea câte-un fiu de crai care încerca să străbată prin tufișul de mărăcini și să pătrundă până la palat.

            Dar de răzbit n-a răzbit nici unul, din pricină că mărăcinii se prindeau laolaltă ca și când ar fi avut niște mâini ghimpoase și nu-i lăsau să înainteze măcar un pas.

            După amar de ani, prin acele meleaguri iată că mai veni un fecior de împărat. Și întâlnindu-se el cu un bătrân, acesta-i povesti despre gardul de mărăcini care împrejmuia palatul de amar de ani... Și-i mai zise că-n palat o fiică de crai, frumoasă cum nu se mai află alta pe lume, dormea somn adânc, de vreo sută de ani. Și că tot de atunci dorm și împăratul și împărăteasa și toți curtenii... Și mai știa bătrânul, de la bunicu-său, că se perindaseră pe-acolo mulți feciori de împărat care încercaseră să răzbească la palat prin tufărișul de mărăcini, dar că toți s-au pierdut fără urmă, agățați printre spini, murind de-o moarte cumplită.

            Atunci tânărul îi vorbi cu semeție:

            — Mie nu mi-e teamă defel și află c-am să mă duc s-o văd pe frumoasa adormită, chiar de-ar fi să-mi pierd viața!

            Și oricât încercă bătrânul cel omenos să-l abată pe flăcău de la acest gând, nu izbuti, căci acesta era neînduplecat în hotărârea lui.

            Se nimeri însă că tocmai atunci se împlineau cei o sută de ani și sosise ziua în care frumoasa adormită trebuia să se deștepte din somnul ei lung. Când feciorul de împărat se apropie de tufărișul de mărăcini, mai-mai nu-i veni să-și creadă ochilor, căci mărăcinii se prefăcuseră pe dată în puzderie de flori mari și frumoase, ce se dădeau la o parte din fața lui, lăsându-1 să treacă nevătămat. Și după ce trecea el, cărarea se strângea din nou și florile se preschimbau iarăși într-un zid ghimpos, de nestrăbătut. În curtea palatului văzu o mulțime de cai și niște ogari care dormeau pe lespezile de piatră. Pe acoperiș, hulubii dormeau cu căpșoarele vârâte sub aripi...     De-ndată ce intră în palat, văzu același lucru: muștele dormeau pe pereți, iar în bucătărie bucătarul ținea mâna întinsă, ca și cum ar fi vrut să apuce de chică pe ajutorul său, în timp ce o slujnică ședea pe-un scăunel, având în față o găină neagră, pe care abia apucase s-o jumulească de câteva pene, cu o sută de ani în urmă.

            Și feciorul de crai merse mai departe, până ce ajunse în sala tronului. Aici îi găsi pe toți curtenii dormind un somn ca de plumb iar mai în fund, sus, pe tron, dormeau împăratul și împărăteasa. Colindă el mereu alte și alte încăperi, fără să se oprească măcar o clipă. Și tot palatul era cufundat într-o tăcere așa de adâncă, că-ți puteai auzi răsuflarea. În cele din urmă, flăcăul ajunse în turn și deschise ușa cămăruței în care dormea tânăra domniță. Și era atât de frumoasă în somnul ei, că feciorul de împărat nu-și mai putu lua ochii de la ea și, aplecându-se, o sărută.

            Dar de îndată ce-o atinse cu buzele, frumoasa adormită clipi din gene, deschise ochii și-l privi cu drag. Coborâră apoi amândoi din turn și, ca la un semn, împăratul și împărăteasa se treziră și ei și tot atunci se treziră toți curtenii. Se priveau unii pe alții, mirați, și mai-mai că nu le venea să-și creadă ochilor. Caii din curte se ridicară și începură să-și scuture coama; ogarii săriră sprinten în sus, dând vesel din coadă și gudurându-se; hulubii de pe acoperiș scoaseră căpșoarele de sub aripi și, rotindu-și privirile în zare, își luară zborul spre câmpie; muștele începură să se miște pe pereți bâzâind întruna; focul din bucătărie se dezmorți și-și înteți vâlvătaia; mâncarea de pe plită porni să clocotească; friptura prinse iar să sfârâie; bucătarul trase o palmă zdravănă ucenicului său, care prinse să țipe ca din gură de șarpe; iar slujnica se apucă de jumulit găina și n-o mai lăsă din mână până nu-i smulse toate penele...

            Apoi se prăznui cu mare strălucire și alai nunta feciorului de împărat cu frumoasa adormită și amândoi trăiră fericiți până la sfârșitul zilelor.