Cântăreţul vrăjitor

Cântăreţul vrăjitor

de Joseph Jacobs

            Newton, sau Franchville, cum i se spunea cândva, este un orăşel adormit, după cum probabil că bine ştiţi, pe malul canalului Solent, dintre Anglia şi insula Wight. Deşi azi este parcă lipsit de viaţă, a fost în tinereţea lui un cătun zgomotos, dar ştiţi din ce cauză? A şobolanilor?

            Locul fusese atât de plin de aceste rozătoare, că nici nu mai avea rost să mai încerci să trăieşti acolo. Nu exista hambar sau depozit de porumb, cămară sau dulap în care să nu îşi fi aflat ei ascunziş. Nu era bucată de brânză negăurită, nici butoi cu zahăr neatins de dinţii lor. Dacă vă puteţi imagina aşa ceva, nici măcar miedul şi berea din butoiaşe nu mai erau în siguranţă. Lighioanele făceau o gaură sus, în poloboc, după care, uşor-uşurel, unul din şobolanii şefi îşi cobora coada prin gaură, apoi se adunau cu toţii în jurul lui şi îi sugeau rând pe rând coada.

            Şi, dacă totul s-ar fi oprit aici, poate că lumea ar mai fi suportat cât de cât. Dar era un chiţăit şi-un săsăit, in du-te vino continuu, încât nici nu te mai puteai auzi vorbind şi nici nu mai puteai lipi geană de geană noaptea! Ca să nu mai vorbim de sărmanele mame, nevoite să se trezească din somn şi să păzească pătuţul pruncului adormit, ca nu cumva să îi treacă peste feţişoară vreun animal greţos, care să fie şi cine ştie ce altceva, Doamne-păzeşte!

            Oare oamenii acestui oraş nu mai aveau pisici? Ei bine, aveau, şi acestea se luptau din răsputeri, însă, în cele din urmă, şobolanii erau mult prea numeroşi, în vreme ce mâţele erau încontinuu scoase din luptă. Otravă spuneţi? Păi puseseră atâta otravă, că erau cât pe ce să pornească o molimă. Vânătorii de şobolani? ce să vă mai spun, nu exista casă din capul oraşului până la cea din urmă cocioabă din care să nu fi venit câte un vânzător de şobolani să îşi încerce norocul. Cu toate acestea, în ciuda pisicilor, otrăvilor, câinilor-vânători de şobolani sau a curselor, se părea că invadatorii erau din ce în ce mai numeroşi, căci în fiecare zi îşi mai arătau codiţa şi îşi vânturau mustăţile câte o serie de pui abia fătaţi.

            Primarul şi consilierul oraşului ajunseră la capătul puterilor. Cum stăteau ei într-o bună zi în clădirea primăriei, storcându-şi creierii şi plângându-şi soarta, iată că pătrunse în încăpere chiar paracliserul bisericii.

            — Înălţimile voastre, vorbi el, tocmai a venit în oraş un flăcău tare ciudat. Nu ştiu prea bine ce să îi spun.

            — Pofteşte-l înăuntru, spuse primarul, şi băiatul intră.

            Era, cu adevărat, un flăcău ciudat. Era înalt şi subţire, avea ochi pătrunzători, şi nu exista culoare a curcubeului pe care să nu o găseşti în câte-un locşor pe straiele sale.

            — Mi se spune Flautistul, începu el. Spune-ţi, rogu-vă, cât aţi fi dispuşi să îmi plătiţi, dacă vă voi scăpa de fiecare şobolan din Franchville?

            Însă oamenilor, deşi se temeau de şobolani, şi mai mult le era frică să se despartă de bani, aşa că, bucuroşi, voiră să se târguiască. Dar Flautistul nu avea timp de stat la taclale şi, drept urmare, î se promiseră cincizeci de lire (şi erau o mulţime de bani în acele timpuri) ca răsplată pentru izgonirea tuturor şobolanilor care chiţăiau în oraşul Franchville.

            Cântăreţul din flaut ieşi afară, şi duse instrumentul la gură şi străzile fură străbătute de un sunet ascuţit, ce pătrundea în case. Cu fiecare notă muzicală ce despica aerul, se petrecea un lucru straniu. Şobolanii alergau rostogolindu-se din fiecare gaură. . De era bătrân sau tânăr, mare sau mititel, fiecare şobolan dădea buzna la picioarele Flautistului şi se ţineau după el, în vreme ce acesta colinda agale străzile oraşului. Din când în când, grijuliu, cântăreţul se oprea şi cânta cu şi mai mare foc, pentru a da timp şi celor mai mici şobolani să îi ajungă din urmă pe ceilalţi.

            Şi tot aşa marse flăcăul pe strada Argintului, apoi pe cea a Aurului, la capătul căreia se găsea portul şi, în spatele lui, tăcutul râu Solent. În timp ce Flautistul înainta încet şi serios, locuitorii oraşului se strângeau grupuri-grupuri în dreptul uşilor şi ferestrelor, mulţi dintre ei binecuvântându-l.

            Dar nici unul nu ar fi îndrăznit să se apropie de el, căci era înconjurat de mult prea mulţi şobolani. Ajuns la marginea apei, flăcăul se urcă într-o barcă, lăsându-i deoparte pe şobolani şi începu să vâslească, fără să se oprească din cântat. Unul câte unul, animalele îl urmară, scuturându-şi şi plescăindu-şi cozile, aflati în culmea fericirii. Iar Flautistul continuă să cânte până ce toţi şobolanii se lăsară atraşi în noroiul rămas în urma retragerii apelor şi muriră sufocaţi.

            Nu după mult timp, apele reveniră, o dată cu fluxul, iar Flautistul păşi teafăr pe ţărm, fără să aibă în urma sa picior de şobolan. Vă daţi seama ce fericiţi se simţeau oamenii: îşi zvârleau pălăriile în înaltul cerului, ţipau de bucurie, astupau găurile făcute de şobolani şi trăgeau clopotele bisericii. Şi uite aşa flăcăul se reîntoarse după ce îşi făcuse datoria, căci oraşul nu mai auzea nici un chiţăit; dar primarul şi cu cei din consiliu, ca, de altdel, toţi locuitorii, în general, începură a da din colţ în colţ când veni vremea plăţii.

            Seiful cu bani al oraşului era, din nefericire, gol, şi de unde oare să facă rost locuitorii de cincizeci de lire? Mai ales că Flautistul făcuse un lucru mult prea simplu pentru aceşti bani! Se urcase într-o barcă şi cântase din flaut, atâta tot! Păi, până şi primarul ar fi putut face asta, dacă i-ar fi trecut prin minte!

            Se tot eschivară ei de la subiect, până ce, într-un târziu, primarul vorbi:

            — Haide, că eşti om de treabă, spuse el, vezi şi tu ce oameni sărmani suntem, cum să îţi putem da cincizeci de lire? Nu vrei să ne înţelegem pentru douăzeci? Acum, că ai făcut tot ce trebuia, eu zic că ajung pentru osteneala dată.

            — Ne-am înţeles pentru cincizeci de lire! răspunse scurt Flautistul. Dac-aş fi în locul tău, aş plăti de îndată. Căci pot cânta din flaut multe melodii, pe care nu toţi oamenii ştiu să le aprecieze.

            — Pe noi ne ameninţi, vagabond sărman ce eşti? se răsti primarul şi făcu cu ochiul înspre consiliu. După care murmură: Oricum, şobolanii sunt morţi şi înecaţi, mai zise şi se răsuci pe călcâie, întorcându-i spatele.

            — Prea bine, acceptă Flautistul şi zâmbi tăcut.

            Acestea fiind spuse, îşi duse flautul la buze, dar nu mai răsunară notele ascuţite care porniră chiţăiala şi sâsâitul şobolanilor. De astă dată, melodia era voioasă şi puternică, plină de râsete vesele şi de jocuri fericite în aer liber. Cântăreţul plecă agale să colinde străzile oraşului, iar oamenii în vârstă îl luară în râs. Când, ce să vezi, din şcoli şi grădiniţe, din creşe şi magazine, toţi copiii ieşiră afară pe străzi, urmărind fericiţi chemarea Flautistului. Ceata cea veselă se deplasa în hohote de râs, în ţopăituri de picioare, dansând şi râzând, pe strada Aurului, apoi coborâ pe strada Argintului. Iar după strada Argintului se afla pădurea verde şi răcoroasă de stejari bătrâni, de lângă plajele întinse ale ţărmului. Din când în când, oamenii mai zăreau câte un colţ din straiele vi colorate ale Flautistului, ascunse printre stejari. Se mai auzeau, la răstimpuri, râsetele copiilor, până ce amuţiră şi se afundară din ce în ce mai mult în pădurea cea verde. Străinul plecase şi luase cu sine copiii.

            Şi în tot acest timp, părinţii priviră şi aşteptară. Într-un târziu, văzură că nu mai au de ce să râdă batjocoritor. Oricât au străpuns cu privirile pădurea şi oricât au aşteptat, nu au mai revăzut niciodată haina cea viu colorată a cântăreţului din flaut. Nicicând nu le-au mai fost inimile înveselite de cântecul şi dansul copiilor lor, pierdute în pădurea de stejari bătrâni.

Cântăreţul vrăjitor şi alte basme englezeşti,

Editura Corint, Bucureşti - 1998.