Cenușăreasa

Cenușăreasa

de Frații Grimm

            A fost odată un om putred de bogat și omului ăstuia s-a întâmplat să-i cadă nevasta greu bolnavă și când a simțit că i s-apropie sfârșitul, femeia și-a chemat la căpătâi singurul ei copil, o fetiță, și i-a spus:

            — Draga mamei, orice ți s-ar întâmpla, cată să fii întotdeauna bună și cu sufletul neîntinat.

            Acestea zicând, femeia își mai privi o dată copila și închise ochii pentru vecie. Fetița se ducea în fiecare zi la cimitir și plângea amar la mormântul maică-sii. Când veni iarna, zăpada se așternu ca o maramă albă peste mormânt, iar în primăvară, când razele soarelui o topiră, omul își luă altă nevastă.

            Femeia asta de-a doua își aduse în casă cele două fete pe care le avea. Fetele, nu-i vorbă, erau frumoase, dar pe cât de luminos le era chipul, pe atât de întunecat și plin de răutate le era sufletul. Pentru fata cea vitregă începură a curge, de-aci înainte, zile pline de amărăciune.

            — Ce, proasta asta se cade să stea cu noi în odaie? O bruftuluiră fetele. Cine vrea să mănânce n-are decât să muncească! La bucătărie cu ea, că acolo i-e locul!...

            Îi luară straiele ei cele frumoase și-o îmbrăcară c-o vechitură de rochie cenușie și o încălțară cu niște papuci de lemn.

            — Ia priviți la domnița asta mândră, ce gătită e! Strigară fetele stăpânei, luând-o în râs.

            Și-o duseră în bucătărie, într-un alai de batjocuri.

            Aici o puseră să robotească din greu de dimineață și până cădea noaptea: să se scoale până-n ziuă, să care apă, să aprindă focul, să facă de mâncare și să spele rufele. și ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, câte și mai câte nu mai puneau la cale cele două surori haine ca să-și bată joc de ea și s-o necăjească întruna. Iar când nu mai prididea de câtă treabă avea de făcut, ele zvârleau lintea și mazărea în cenușă, de trebuia apoi s-o aleagă bob cu bob.

            Seara, fata cădea frântă de oboseală, că muncea de se spetea toată ziulica. Dar cum n-avea un pat unde să-și întindă oasele trudite, se cuibărea în cenușă lângă vatră și până și somnul îi era numai chin și amar și fiindcă din această pricină era totdeauna plină de cenușă și murdară, îi ziseră în râs Cenușăreasa.

            Într-o zi, tatăl fetelor se pregătea să plece la un iarmaroc și mai înainte de a-și lua rămas bun, apucă să le întrebe pe cele două fete vitrege ce daruri voiau să le aducă de acolo.

            — Rochii frumoase, răspunse una.

            — Ba mărgăritare și nestemate, zise a doua.

            — Da’ ție, Cenușăreaso, ce-ți dorește inima să-ți aduc? întrebă taică-său, într-un sfârșit.

            — Cea dintâi rămurică ce s-o anina de pălăria dumitale, la întoarcerea acasă, pe aia s-o rupi, dragă tată, și să mi-o aduci.

            La iarmaroc, omul avu grijă să cumpere pentru fetele vitrege rochii frumoase, mărgăritare și nestemate. În drum spre casă, când îi fu să treacă printr-un desiș, îl atinse o creangă de alun și-i dădu jos pălăria de pe cap. Atunci își aminti de rugămintea Cenușăresei, rupse creanga și-o luă cu sine. După ce ajunse acasă, dărui fetelor vitrege ceea ce dorise fiecare, iar Cenușăresei, creanga de alun. Fata îi mulțumi din suflet și, către seară, se duse la mormântul maică-sii, răsădi crenguța în pământ și începu să plângă atât de amarnic că lacrimile picurară pe ramură și-o udară. și crenguța crescu mare și se făcu o mândrețe de copac. De trei ori pe zi se ducea Cenușăreasa la mormântul maică-sii și de fiecare dată zărea o păsărică albă lăsându-se din zbor pe câte-o creangă a alunului și ori de câte ori avea fata vreo dorință, păsărica i-o împlinea și-i arunca din pom ce-i poftea inima.

            Și s-a întâmplat ca o dată împăratul să pună la cale o mare petrecere care trebuia să țină trei zile încheiate și a poftit la ospăț pe toate fetele frumoase din împărăția lui. Pasămite, împăratul gândea că-n chipul ăsta fecioru-său o să aibă de unde să-și aleagă mireasa... Când aflară că fuseseră și ele poftite la petrecere, cele două surori nu-și mai încăpură în piele de bucurie și, chemând-o pe Cenușăreasă, îi porunciră:

            — Vin’ de ne piaptănă, auzi? și treci de lustruiește-ne și condurii! Ba încheie-ne și catarămile, că ne ducem la petrecerea de la palatul împăratului!

            Fata făcu precum i se poruncise, dar plânse cu lacrimi amare, din pricină c-ar fi dorit și ea să se ducă la petrecere. Și fiindcă-i plăcea tare mult să dănțuiască, se rugă de maică-sa vitregă să se îndure și s-o lase și pe ea.

            — Ce-mi aud urechile, Cenușăreaso? se prefăcu a fi uimită  stăpâna. Ești toată plină de praf și murdărie și-ncă mai năzuiești a te duce la petrecere!... Poftim: n-ai nici o rochie mai ca lumea pe tine și nici încălțări în picioare n-ai și-ai vrea să dănțuiești?!...

            Dar cum fata stărui cu lacrimi în ochi în rugămintea ei,  stăpâna păru să se-nduplece și-n cele din urmă zise:

            — Ia uite ici: am răsturnat o strachină de linte în cenușă și de ești în stare ca-n două ceasuri să-mi alegi toată lintea, atunci o să te îngădui să mergi la petrecere!

            Cenușăreasa ieși în grădină pe ușa din dos și prinse a striga:

            — Blânde porumbițe și voi turturele și voi păsări ale cerului, veniți cu toatele de-mi ajutați s-alegem lintea:

„Bobul bun, ici, în ulcică,

Iar cel rău în gușulică...“

            N-apucă să sfârșească bine vorbele astea și numai ce sosiră-n zbor două porumbițe albe și intrară pe fereastră în bucătărie. După aceea se iviră două turturele și apoi, într-un lung alai, veniră toate zburătoarele cerului, lopătând ușurel din aripi. Și se așezară cu toatele în jurul vetrei, făcându-și loc în cenușă. Porumbițele clătinară din căpșor și începură să ciugule ele întâi pic, pic, pic, apoi toate celelalte începură să ciugule și ele pic, pic, pic, până ce aleseră boabele cele bune și umplură strachina cu vârf cu ele. Nu trecuse nici un ceas de când păsărelele se apucaseră de ales lintea și acum mântuiseră treaba și-și luară zborul pe fereastră afară. Fata îi duse mamei vitrege strachina și se bucura în gândul ei, crezând c-o vor lua și pe ea la petrecere. Dar  stăpâna i-o tăie scurt:

            — Nu, fată, degeaba te ții scai de mine, nu te pot lua cu noi, că n-ai nici straie frumoase și nici să dănțuiești nu știi și tare mi-e teamă c-ai să fii numai de râsul lumii...

            Cenușăreasa se porni atunci pe plâns și dacă văzu asta maică-sa vitregă îi zise:

            — Ei, hai, dacă până-ntr-un ceas ești în stare să-mi alegi din cenușă două străchini de linte, să știi că te iau și pe tine!...

            Dar în gândul ei  stăpâna își zicea: „Las’ că n-o să poată să facă una ca asta, nici în ruptul capului!“

            După ce mama vitregă răsturnă două străchini de linte în cenușă, fata se duse în grădină, pe ușa din dos, și strigă:

            — Blânde porumbițe și voi turturele și voi păsări ale cerului, veniți cu toatele de-mi ajutați s-aleg lintea:

„Bobul bun, ici, în ulcică,

Iar cel rău în gușulică...“

            N-apucă să sfârșească bine vorbele astea și numai ce sosiră-n zbor două porumbițe albe și intrară pe fereastră în bucătărie. După aceea se iviră două turturele și apoi, într-un alai, veniră toate zburătoarele cerului, lopătând ușurel din aripi. și se așezară cu toatele în jurul vetrei, făcându-și loc în cenușă. Porumbițele clătinară din căpșor și începură să ciugule ele întâi: pic, pic, pic, apoi toate celelalte începură să ciugule și ele pic, pic, pic, până ce aleseră boabele cele bune și umplură strachina vârf cu ele. Nu trecuse jumătate de ceas și păsărelele isprăviră de ales lintea și zburară iar pe fereastră afară.

            Fata îi duse mamei vitrege străchinile cu linte și se bucura în gândul ei, crezând că de astă dată o vor lua și pe ea la petrecere. Dar  stăpâna se împotrivi și acum:

            — Degeaba te omori cu firea, că tot n-o să te iau cu noi! Nu vezi: n-ai nici straie frumoase și nici să dănțuiești nu te pricepi... Ce vrei, să ne fie rușine cu tine?

            Îi întoarse apoi spatele și plecă la petrecere cu fetele ei cele fudule.

            După ce rămase singură-singurică în toată casa, Cenușăreasa se duse la mormântul mamei sale și, așezându-se sub alun, grăi:

Alunaș drag, alunaș,

Scutură-te, rogu-te-aș,

Și mă-mbracă-n strai de-argint

Numai aur și argint!

            Pasărea cea albă, care se afla în alun, numai ce-i zvârli de sus o rochie țesută toată în aur și argint și-o pereche de conduri cu țesături de mătase și argint.

            Cenușăreasa se îmbrăcă în grabă și se duse la petrecere. Dar  stăpâna și cu fetele ei n-avură cum s-o recunoască, zicându-și că era pesemne vreo fată de împărat de pe alte plaiuri, atât arăta de frumoasă în rochia ei țesută din fire de aur și argint. La Cenușăreasa nu se gândiră nici o clipă, căci o credeau acasă, lângă vatră, alegând lintea din cenușă.

            De cum o zări pe fată, feciorul împăratului îi ieși înainte, o prinse de braț și-o pofti la joc. Și nici că mai vru să dănțuiască cu altă fată. O ținea mereu de mână și când s-apropia cineva s-o poftească la danț, îi zicea de la obraz:

            — Nu se poate, că dănțuiește numai cu mine!

            Dănțuiră împreună și, pe la ceasul când se îngânau noaptea cu zorile, fata vru să se ducă acasă.

            — Merg și eu cu tine, că vreau să-ți țin de urât cât o dura drumul, îi zise feciorul împăratului.

            Dar, de drept, el dorea să afle cât mai degrabă a cui era mândrețea asta de fată... Fata-i scăpă însă printre degete ca prâsnelul și, ajungând acasă tot într-o fugă, se ascunse în porumbar. Feciorul de împărat așteptă până de veni tatăl fetei și-i spuse că fata cea străină, cu care dănțuise el toată vremea, se pitulase în porumbar. Moșneagului numai ce-i trecu un gând prin minte: „Ei, drăcia dracului! Nu cumva o fi Cenușăreasa?!“, dar degeaba se grăbi să deschidă ușa porumbarului, că nu zări pe nimeni înăuntru. Când intrară cu toții în casă, o găsiră pe Cenușăreasă stând în cenușă, îmbrăcată în aceleași straie rufoase dintotdeauna. Și numai lumina slabă de opaiț care pâlpâia pe cămin lumina încăperea.

            Pasămite, Cenușăreasa se furișase cu dibăcie afară din porumbar, alergase într-un suflet la alun, se dezbrăcase în pripă de straiele cele frumoase și le pusese pe mormânt, iar pasărea cea albă le luase de-acolo, de nu se mai putea desluși nimic. Apoi fata se îmbrăcase iar în zdrențele ei rufoase și se așeză în cenușă, lângă vatră.

            A doua zi, petrecerea se porni din nou la palatul împărătesc; și, după ce părinții și surorile ei vitrege plecară într-acolo, Cenușăreasa se grăbi să se ducă la alun și zise:

Alunaș drag, alunaș,

Scutură-te, rogu-te-aș,

și mă-mbracă-n strai de-argint

Numa-n aur și argint!

            Atunci păsărica îi aruncă o rochie și mai frumoasă decât cea din ajun. Și când veni fata la petrecere, îmbrăcată în mândrețea aceea de rochie, se minunară toți de frumusețea ei nemaivăzută. Pasămite feciorul de împărat stătuse până atunci ca pe ghimpi și-o tot așteptase să vină... Când o văzu apărând, i se luă parcă o greutate de pe inimă și, ieșindu-i în întâmpinare, o pofti de îndată la joc. și ținând-o de mână, parcă să n-o piardă, dănțui toată vremea numai cu ea. Iar de venea s-o poftească cineva la joc, el îi zicea:

            — Nu se poate, că dănțuiește numai cu mine!

            Când se lăsară negurile nopții, fata vru iar să i se piardă urma, dar tânărul crai luă seamă din vreme și se furișă după ea, ca să vadă unde se duce. Vezi însă că fata făcu ce făcu și-i scăpă de sub ochi, strecurându-se în grădina din dosul casei, unde crescuse de ani și ani un păr mare și frumos, încărcat cu pere minunate.

            Fata se cățără printre crăci, sprintenă ca o veveriță, și feciorul de împărat îi pierdu urma. Așteptă el din nou, până ce veni tatăl fetei și-i zise:

            — Fata cea străină și frumoasă mi-a scăpat iar și, după câte îmi dau cu presupusul, s-a ascuns în rămurișul părului ăstuia.

            Și moșneagului îi trecu din nou prin gând: „Ei, drăcia naibii! Măre, n-o fi cumva Cenușăreasa?!...“

            Luă o scară, o priponi de copac și urcă până-n vârf, cercetând de-a rândul crăcile, dar de găsit nu găsi pe nimeni tupilat în frunziș.

           Când părinții și surorile vitrege se reîntoarseră acasă și intrară în bucătărie, o găsiră pe Cenușăreasă lângă vatră, stând în cenușă, ca întotdeauna. Vezi bine că și de data asta o luase înaintea lui taică-său și, furișându-se până la alunul cel fermecat, lăsase acolo mândrețea de straie și se îmbrăcase cu zdrențele-i ponosite și rufoase.

            A treia zi, Cenușăreasa așteptă până ce plecară din nou părinții și surorile vitrege și-apoi se duse iar la mormântul maică-sii și-i grăi pomului:

Alunaș drag, alunaș,

Scutură-te, rogu-te-aș,

și mă-mbracă-n strai de argint

Numa-n aur și argint!

            De data asta, păsărica îi aruncă o rochie atât de frumoasă și de strălucitoare, cum nu s-a mai văzut alta pe lume, iar condurii erau cu totul și cu totul din fir de aur. Când se ivi la petrecere îmbrăcată cu rochia aceea, oaspeții nu mai știură ce să mai zică, uimiți de atâta frumusețe nepământeană.

            Feciorul de împărat dănțui iarăși numai cu dânsa, și de venea vreunul și căuta s-o poftească la joc, numai ce-i zicea aceluia, drept în față:

            — Nu se poate, că dănțuiește numai cu mine!

            Când să se ivească zorile, Cenușăreasa dădu iar să plece pe nesimțite, dar feciorul de împărat se luă numaidecât după dânsa. și se întâmplă ca zgâtia de fată să se strecoare cu atâta dibăcie, că tânărul crai îi pierdu și de astă dată urma...

            Vezi însă că el pusese la cale un vicleșug, poruncind să se ungă din vreme treptele cu smoală. și când Cenușăreasa coborî câteva trepte, condurul din piciorul stâng îi rămase agățat în smoală. Feciorul de împărat îl ridică și-n palma lui stătea acum un condur mic și drăgălaș, împletit cu totul și cu totul din fir de aur. A doua zi se grăbi la tatăl fetelor și, arătându-i condurul, îi zise:

            — Fata pe-al cărei picior se va potrivi condurul acesta, numai aceea îmi va fi nevastă juruită și de nici o alta, în afară de ea, n-am nevoie!

            Când auziră spusele tânărului crai, cele două fete ale mașterei se bucurară grozav, fiindcă și ele aveau piciorul micuț. Cea mai mare se duse cu pantoful în iatac și, de față cu mamă-sa, dădu să-l încalțe. Dar pas de-l încalță dacă poți! Degetul cel mare nu încăpea defel, că tare mic mai era condurul!... Dacă văzu asta  stăpâna, se întunecă la față, dar nu pregetă să-i pună-n mână un cuțit, zicându-i:

            — Ce mai aștepți? Taie-ți degetul de la picior, că o să fii curând împărăteasă și n-o să mai trebuie să umbli pe jos!

            Fata își reteză degetul și cu chiu cu vai încălță condurul. Apoi, abia putând să-și stăpânească durerea, se înfățișă înaintea tânărului crai și acesta, urcând-o pe cal, lângă el, porni cu ea către casă, socotind-o aleasa inimii lui. Dar vezi că drumul de înapoiere ducea pe dinaintea mormântului și când fură să treacă pe acolo, numai ce auziră pe cele două porumbițe strigând dintre crăcile alunului:

Vai, conduru-i tare mic:

Parcă-n clește-așa strânge!

și-năuntru-i plin de sânge,

Că tot curge pic cu pic...

Nu-i mireasa-adevărată!

Ea-i pe-aproape și te-așteaptă...

            Atunci feciorul de împărat cătă mai cu luare-aminte la piciorul fetei și băgă de seamă că sângele curgea din el, fără contenire. Pe loc întoarse calul și, ducând fata acasă, le zise părinților că aceasta nu-i mireasa cea adevărată. Apoi mai adăugă c-ar dori să încerce și cealaltă fată condurul. Fata de-a doua se duse în iatac și când dădu să încerce condurul, ce să vezi! Vârful piciorului i se potrivea ca turnat, dar călcâiul era prea mare și rămăsese afară, oricât se strădui ea. Dacă văzu  stăpâna asta, se îngălbeni de ciudă, dar nu stătu mult la gânduri și, punându-i un cuțit în mână, o îmboldi:

            — Ce te mai canonești degeaba! Nu vezi că așa nu-i chip să-l încalți?... Taie-ți din călcâi și gata! Că o să fii în curând împărăteasă și n-o să mai trebuie să umbli pe jos!

            Fata reteză din călcâi și, cu chiu, cu vai, abia de putu să încalțe condurul. Apoi, stăpânindu-și cu greu durerea, se înfățișă înaintea fiului de împărat. Acesta o aburcă pe cal, lângă sine, și plecă spre casă. Dar când trecură prin dreptul alunului, porumbițele prinseră din nou să dea zvon:

Vai, conduru-i tare mic:

Parcă-n clește-așa o strânge!

și-năuntru-i numai sânge,

Că tot curge pic cu pic...

Nu-i mireasa-adevărată!

Ea-i pe-aproape și te-așteaptă...

            Feciorul de împărat se uită cu mai multă luare-aminte la piciorul fetei și băgă de seamă cum podidea sângele din el, de-i umpluse ciorapul alb, până sus.

            Întoarse calul și, ducând-o pe mireasa cea mincinoasă acasă, o lăsă plocon părinților ei:

            — Nici asta nu-i cea adevărată! grăi el cu mânie-n glas. Au nu mai aveți altă fată și nu vă îndurați s-o dați de la voi?

            — Nu, nu mai avem alta! răspunse tatăl fetelor. Da’, cum să vă spun... de la nevasta dintâi mai am una, o biată Cenușăreasă, da’ nici vorbă, nu poate fi ea mireasa!...

            Feciorul de împărat ceru să-i fie adusă înainte, dar  stăpâna sări cu gura, de parc-ar fi fost mușcată de șarpe:

            — Nu, nu se poate, înălțimea ta, că e prea rufoasă! Nu se cuvine să se arate în lume în halul în care e!

            Dar tânărul crai ținu morțiș s-o vadă și stărui într-atât că până la urmă trebuiră s-o cheme vrând-nevrând. Vezi însă că fata avusese grijă să se spele din vreme pe mâini și pe obraz și când se înfățișă feciorului de împărat se înclină înainte-i, iar el îi întinse pantoful de aur. Fata se așeză pe un scăunel, scoase din picior papucul de lemn ce trăgea câteva ocale și încălță condurul care-i veni ca turnat. și când se ridică fata și tânărul crai îi privi chipul, o recunoscu pe dată, că doar ea era domnița cu care dănțuise și care-l robise cu frumusețea-i fără pereche. și nu-și putu stăpâni strigătul:

            — Asta-i mireasa cea adevărată!

            Stăpâna și cele două fete ale ei încremeniră de spaimă auzindu-l ce zice și ciuda le învenină într-atât, că se traseră la față și se făcură galbene ca șofranul. Dar feciorul de împărat nu le învrednici nici măcar c-o căutătură și, luând-o pe Cenușăreasa pe cal, lângă sine, porni cu ea către casă. În clipa când trecură prin dreptul alunului, cele două porumbițe albe ca neaua prinseră a ciripi, dând zvoană bucuroase:

Vezi, conduru-i tare mic,

Dar de strâns, defel n-o strânge,

și-năuntru nu e sânge,

Că n-a curs măcar un pic!...

Ea-i mireasa-adevărată,

Mult dorită și visată!...

            După ce strigară vorbele astea își luară amândouă zborul și, rotindu-se, se așezară ușurel pe umerii fetei, una la dreapta și alta la stânga. și au rămas așa, pe umerii Cenușăresei, tot timpul cât s-a prăznuit nunta împărătească.