Complotul Moș Crăciunilor

Complotul Moș Crăciunilor

Ute Krause

Fusese vina heringului...

Căci vinerea, la Polul Nord, este zi de pește la Moș Crăciuni, așa că bucătarul Moș Crăciunilor se duse la piață pentru a cumpăra un hering frumos.

Ca întotdeauna, vânzătoarea de pește îi împachetă produsul într-un ziar vechi, iar bucătarul porni spre casă cu el sub braț.

Dar, când despachetă acasă peștele, privirea îi căzu pe un titlu de ziar.

— Vai de mine! Nu poate fi adevărat! Strigă el și se năpusti în sufragerie.

Acolo, Moș Crăciunii tocmai își beau ceaiul de dimineață. Bucătarul le flutură ziarul pe sub nas.

— Ia priviți, mă rog frumos!

Moș Crăciunii se ținură dezgustați de nas.

— Bleah, ce pute!

Dar când citiră titlul din ziar uitară de mirosul respingător.

Acolo scria: Nu există Moș Crăciuni!

— Auzi colo, chipurile noi n-am exista! Zise unul dintre ei, șocat.

— Bine, dar nu poate fi decât o glumă, strigă un altul. Nimeni nu poate crede o asemenea nerozie! Cel mai bine e să nu ne mai gândim deloc la asta!

Dar vestea se răspândi în lume ca focul. Vina o purta un jurnalist, care aflase informația de la un domn Kleinschmidt.

— Ce? Ai văzut cum punea altcineva cadouri sub pom? Strigase jurnalistul.

Domnul Kleinschmidt dăduse din cap.

— Chiar așa. Nu încape îndoială! Și pentru că nu existau alte știri interesante, jurnalistul publică informația. Vestea apăru curând în toate ziarele: Nu există Moș Crăciun!

Copiii erau îngoziți.

— Și acum noi cui o să trimitem scrisoarea noastră cu dorințe de Crăciun? Întreabă un copil.

— Și cine ne aduce cadourile? Vru să știe un altul.

— Nu poate fi adevărat! Exclamă un al treilea copil. Pe acesta din urmă îl chema Rupert și aștepta Crăciunul cu mare înfrigurare.

Dar Moș Crăciunii nu primiră nici o scrisoare cu listă de dorințe deși Crăciunul ea atât de aproape!

— Ce să facem acum? Întrebă unul dintre ei. Trebuie să facem ceva!

— Într-adevăr, de ce?

— Habar n-am! Da trebuie să se întâmple ceva.

Moș Crăciunii nu știau ce hotărâre să ia. Se gândiră mult și bine, până când începură să le fumege mințile. În cele din urmă, unul strigă:

— Știu! Ei spun că noi nu existăm. Păi atunci să vadă cum e fără noi! Plecăm în concediu!

Acasă, Rupret era foarte trist.

— Ce-o fi cu băiatul? Se întrebă tatăl lui. Cel mai bine ar fi să-l iau mâine cu mine la serviciu. Asta-l va înveseli precis.

Tatăl lui Rupert lucra la poștă. De obicei lui Rupert îi plăcea tare mult să meargă cu el la serviciu. Dar astăzi era atât de supărat că nici măcar nu observă când un sac cu scrisori se răstrurnă în spatele lui și scrisorile se revărsară pe jos.

— Fii atent! Îi spuse tata.

— Îmi pare rău, mormăi Rupret și începu să îndese scrisorile la loc în sac.

Îi sări însă în ochi o vedere care avea un timbru foarte frumos. Și, curios din fire, citi ce scria pe ea: „Stimate coleg, în Mările Sudului e foarte fumos. O să rămânem aici pentru totdeauna. Să te întorci curând, Ai tăi Moș Crăciuni.”

„Prin urmare, Moș Crăciunii tot există, gândi Rupert fericit. Nu doar unul, ci chiar mai mulți. Dar ce fac ei cu atât de puțin timp înainte de Crăciun în Mările Sudului?”

Trebuia să îi aducă înapoi imediat!

Rupet se duce acasă, își goli pușculița, își împachetă câteva lucruri și le lăsă părinților săi un bilet: „Am plecat să-i aduc înapoi pe Moș Crăciuni. Mă întorc repede, Rupert.”

Apoi se duse în port.

— Trebuie să ajung urgent în Mările Sudului, le strigă el marinarilor. Dar aceștia îl luară peste picior.

— Ai măcar bani de drum?

— Am unsprezece lei și cincizeci de bani, zise Rupert.

La asta, marinarii se distrară și mai abitir.

— Du-te acasă, puștiule! Cu banii ăștia, nu poți să-ți cumperi nici măcar bilet în picioare.

Ce să facă, ce să facă? Rupert era atât de adâncit în gânduri, că nu îl observă pe bucătarul carre se apropia iute de el. TROSC!

 Amândoi se ciocniră și cartofii zburară în toate direcțiile în timp ce bucătarul suduia:

— Mii de heringi împuțiți! Mai întâi îmi pierd musul și acum îmi mai zboară și cartofii pe după urechi. Trebuie să pregătesc mâncarea pentru douăzeci de mateloți flămânzi. Așa nu mai ajungem niciodată în Mările Sudului!

— În Mările Sudului? Strigă Rupert. Luați-mă pe mine mus!

— De acord, zise bucătarul și porniră la drum.

Musul Rupert curăță munți întregi de cartofi, gâdilă rechini primejdioși sub bărbie, freacă puntea...

... și ajută nava să treacă cu bine peste furtuni puternice.

Era o zi caldă de vară când Rupert coborâ de pe navă.

Își luă rămas-bun de la bucătar și de a marinari și porni în căutarea Moș Crăciunilor.

Afară se făcea din ce în ce mai cald și el căuta zadarnic de ore întregi. Obosit, se așeză sub un palmier și adormi.

Se trezi la auzul unor voci profunde. Somnoros, pivi în jur și, doi palmieri mai încolo, zări...

... Moș Crăciunii!

Toți în costume de baie, se plimbau pe plajă ținând colace cu capete de rață.

— Aici sunteți! Strigă Rupert. V-am căutat peste tot!

Moș Crăciunii îl priviră surprinși.

— Îl cunoaștem pe ăsta micu? Întrebă unul dintre ei.

— Bineînțeles, răspunde altul. E Rupert. Etajul cinci, fără lift. Așa e?

Rupert încuviință din cap că da.

— Ce noroc pe mine că nu trebuie să urc până acolo și anul ăsta, zise un Moș Crăciun.

— O, ba da, zise Rupert. Am făcut înconjurul lumii ca să vă găsesc.

— Dar copiii nu mai cred în noi, zise un alt Moș Crăciun.

Rupert scutură energic din cap.

— Trebuie să veniți! Toți copiii vă așteptă.

— Într-adevăr?

— Pe cuvântul meu de onoare!

Moș Crăciunii tăcură. Se simțeau încă un pic jigniți.

— Dar e foarte plicticos să stai toată ziulica pe plajă, le mai zise Rupert.

— Băiatul chiar are dreptate, zise un Moș Crăciun.

— Iar renii au nevoie de mișcare, adăugă un coleg.

— Haideți atunci, strigă Rupert nerăbdător. Sunteți deja în întârziere.

Moș Crăciunii își periară nisipul din bărbi și cumpărară cadourile direct din Mările Sudului, căci anul acesta nu primiseră scrisori de la copii.

Acasă, își scoaseră costumele de la naftalină ți înhămară renii la sănii.

Rupert îl ajută pe Moș Crăciunul său. Lipiră pe fiecare cadou un bilețel pe carre scria: „De unde vin cadourile, dacă eu nu exist? Vă salută Moș Crăciun.”

Când terminară cu lucrul, se întoarseră la Polul Nord. Bucătarul le pregătise o masă de sărbătoare și pomul era împodobit și avea lumânări aprinse. Petrecură până târziu în noapte.

Lui Rupert aproape că i se închideau ochii de oboseală, când Moș Crăciunii îl îmbrățișară de rămas-bun, iar Moșul său îl duse acasă.

Îl puse în pat și îl acoperi. Rupert șopti:

— Pot să mă fac și eu Moș Căciun când o să fiu mare?

— Bineînțeles, îi răspunse Moșul. Și, până atunci, poți exersa în fiecare an.

Apoi se strecură din cameră în vârful picioarelor, căci Rupert adormise.

„Ce mai Crăciun!” se gândi el. Primele raze de soare luminau deja sania, zurgălăii renilor sunau vesel...

... când se înălță în zbor pe cerul dimineții.

 

Complotul Moș Căciunilor,

Editura Rao, București - 2016.

Expresul Polar

Expresul Polar

de Chris Van Allsburg

În ajunul Crăciunului, cu mulți ani în urmă, stăteam cuminte în pat. Nu mă foiam în așternut. Respiram încet în tăcere. Pândeam un sunet, un sunet pe care un prieten îmi spusese că nu aveam să-l aud niciodată: cel al zurgălăilor de la sania lui Moș Crăciun.

- Nu există nici un Moș îmi tot spunea prietenul meu.

Dar știam că se înșeală.

Mai târziu, în cursul serii, am tot auzit niște sunete, chiar dacă nu erau ale zurgălăilor. De afară mi-au ajuns la urechi un șuierat de motor cu abur și un scrâșnet metalic. M-am uitat pe geam și am văzut un tren care încremenise în fața casei mele.

Era înfășurat într-un văl de aburi. Fulgii de zăpadă cădeau în jurul lui. Un conductor stătea în ușa deschisă a unui vagon. A scos ditamai ceasul din buzunarul vestei, după care și-a ridicat privirile spre fereastra mea. Mi-am pus papucii și halatul. Am coborât scările tiptil și m-am furișat pe ușă afară.

- Poftiți în vagoane! A strigat conductorul.

M-am apropiat de el în goană.

- Hai, ce faci, vii sau nu? m-a întrebat.

- Unde? L-am întrebat la rândul meu.

- La Polul Nord, normal, s-a auzit răspunsul lui. Ăsta este Expresul Polar.

L-am prins de mâna întinsă și m-a tras în vagon.

Trenul era plin de copii, cu toții în pijamale și halate. Am cântat colinde și am mâncat bomboane umplute cu nuga albă ca zăpada. Am băut cacao caldă și densă ca bucățile de ciocolată topită.

Afără, luminile orașelor și ale satelor licăreau în depărtare, pe când Expresul pola gonea spre miazănoapte.

În scurt timp, nu s-a mai văzut nici o lumină. Am străbătut păduri reci și întunecoase, prin care umblau lupi zvelți și pe unde iepuri cu cozi albe se ascundeau de trenul nostru care despica zgomotos pustietatea tăcută.

Am urcat pe munți atât de înalți, încât ni se părea că ne puteam atinge de Lună. Dar Expresul Polar n-a încetinit deloc. Am gonit din ce în ce mai repede, suindu-se pe piscuri și prăvălindu-se spre văi de parc-am fi fost într-un montagne russe.

Munții s-au preschimbat în dealuri, iar dealurile, în câmpii acoperite de zăpadă. Am stăbătut un pustiu de gheață unde nu creștea nimic, marea calotă polară. În zare au început să se ivească lumini.

Ai fi zis că erau luminile unui transatlantic ciudat, care naviga pe o mare de îngheațată.

- Am ajuns la Polul Nord, a spus conductorul.

Polul Nord. Era un oeaș enorm, care sătea singur pe acoperișul lumii, plin de fabrici unde se făceau toate jucăriil de Crăciun.

La început n-am văzut nici urmă de elf.

- Se strâng în centrul orașului, ne-a spus conductorul. Acolo o să vină Moșul și-o să dea primul cadou de Crăciun.

- Și cine-o să primească primul cadou? Am întrebat cu toții.

- Moșul o să aleagă pe cineva dintre voi, ne-a răspuns.

- Ia uitați-vă! Elfii! A strigat unul dintre copii.

Afară erau sute de elfi. Pe măsură ce trenu nostru se apropia de centrul Polului Nord, am tot încetinit, până când am ajuns să mergem cu viteza melcului, într-atât de înțesate erau străzile cu ajutoare ale Moșului. Când Expresul Polar n-a mai putut să înainteze, ne-am oprit, iar conductorul ne-a lăsat să coborâm.

Ne-am croit drum prin mulțime, spre marginea unui cerc larg, deschis. În fața noastră se afla sania Moșului. Renii erau neliniștiți. Se ridicau pe picioarele dinapoi și umblau încoace și-ncolo, făcând să clincăne zurgălăii de argint prinși de hamuri. Era un sunet fermecat, care nu semăna cu nimic din ce auziserăm până atunci. În cealaltă parte a cercului, elfii s-au dat la o parte și s-a ivit Moș Crăciun. Elfii au izbucnit în urale apinse.

Moșul s-a apropiat de noi și, arătând spre mine, a zis:

- Ia să-l vedem pe băiețelul ăsta.

A sărit în sanie. Conductorul m-a ajutat să mă cațăr. M-am așezat pe genunchii Moșului, iar el m-a întrebat:

- Ia spune-mi, ce ți-ai dori de Crăciun?

Țtiam c-aș fi putut să primesc orice cadou la care m-ar fi dus mintea. Însă lucrul pe care mi-l doream cel mai mult nu se afla în traista uriașă a Moșului. Ceea ce voiam mai mult decât orice altceva era un clopoțel de argint de la sania lui. Când i l-am cerut, Moșul a zâmbit. Pe urmă m-a strâns în brațe și i-a spus unui elf să ia un clopoțel de la hamul unui ren. Elful i l-a aruncat Moșului. Acesta s-a ridicat în picioare, ținând clopoțelul deasupra capului, și a strigat:

- Primul cadou de Crăciun!

Un ceas a bătut de miezul nopții chiar când elfii au încuviințat prin strigăte. Moșul mi-a înmânat clopoțelul, iar eu l-am pus în buzunarul halatului.

Conductorul m-a ajutat să cobor din sanie. Moșul și-a strigat renii pe nume și a pocnit din bici. Renii au zbughit-o din loc și s-au ridicat în aer. Moșul s-a învârtit o dată deasupra noastră, după care a dispărut în nesfârșitul cerului întunecat și rece de la pol.

De îndată ce ne-am urcat la loc în Expresul Polar, ceilalți copii mi-au cerut să le arăt clopoțelul. Am vârât mâna în buzunar, dar singurul lucru pe care l-am simțit cu degetele a fost o gaură. Pierdusem clopoțelul de argint de la sania lui Moș Crăciun.

- Să dăm fuga afară și să-l căutăm, a spus un copil.

Însă trenul s-a smuncit brusc și s-a pus în mișcare. Ne întorceam acasă.

Eram din cale-afară de trist din cauză că pierdusem clopoțelul. Când trenul a ajuns la casa mea, m-am despărțit abătut de ceilalți copii. M-am oprit în prag și le-am făcut cu mâna. Conductorul a spus ceva după ce trenul a luat-o iarăși din loc, dar nu l-am auzit.

- Poftim? Am urlat.

Conductorul și-a dus mâinile pâlnie la gură.

- CRĂCIUN FERICIT! Mi-a stigat.

Expresul Polar a scos un fluierat puternic și s-a îndepărtat în goană.

În dimineața de Crăciun, surioara mea Sarah și cu mine ne-am deschis cadourile. Și chiar când credeam că le deschiserăm pe toate, Sarah a mai găsit o cutiuță în spatele bradului. Era scris pe ea numele meu, iar înăuntru se afla clopoțelul de argint! Era și un bilet:

„L-am găsit pe banchetă. Coase-ți gaura din buzunar.

Semnat: Dl. C.”

Am scuturat clopoțelul. A scos cel mai frumos sunet pe care surioara mea și cu mine îl auziserăm vreodată.

Însă mama a zis:

- Vai, ce păcat!

- Mda, s-a stricat, a încuviințat tata.

Când scuturasem clopoțelul, părinții mei nu auziseră nimic.

Cândva, majoritatea prietenilor mei auzeau clinchetul clopoțelului, însă pe măsuă ce au trecut anii, acesta a amuțit pentru urechile lor. Până și Sarah și-a dat seama de un Crăciun că nu-i mai aude sunetul gingaș. Deși am îmbătrânit, eu încă aud clopoțelul sunând, eu și toți cei care cred cu toată ființa.

Expresul Polar, Editura Arthur, București – 2014.

Elfrin și puiul de sturz

Elfrin și puiul de sturz

de Shirley Barber

            Era cu o zi înainte de Festivalul Florilor din Ținutul Fermecat, și toate zânele și spiridușii erau pe câmpii și prin păduri culegând flori pentru a face coronișe și ghirlande.

            Netta îl luă pe frățiorul ei, Elfrin, cu ea în crângul înflorit pentru a culege crenguțe pentru un arc de flori. Acollo erau multe alte zâne tinere și elfi culegând ramuri albe și roz înflorite, dar Elfrin era singurul copilaș de acolo. El putea să meargă și să vorbească bibișor, dar încă nu zbura foarte bine, și deci, avea nevoie de somnul de după-amiază.

            Netta și Elfrin se alătură altor spiriduși pentru un picnic sub copaci. Mai târziu, pe la mijlocul amiezei, ea găsi o scobitură sub o ferigă umbroasă, făcu un cuib plăcut fin mușchi moale, și îl puse pe frățiorul ei acolo.

            ― Acum, dormi, micuțule, îi spuse ea, o să mă întorc să te iau când va fi ora pentru ceai.

            Elfrin își închise ochii ascultător, dar de îndată ce ea plecă, îi deschise. Se ridică din pătuț și îl părăsi bălăbănindu-se, dar nu ajunge prea departe, când auzi ceva piuind într-un tufiș bogat. Se uită în sus și văzu un pui de sturz pufos pe marginea unui cuib încercând să se avânte în primul zbor.

            Cum se uita el așa, puiul căzu din cuib și, bătând din apripi disperat, ateriză pe mușchiul moale din fața lui Elfrin.

            ― Păsărică prostuță, îl bombăni Elfrin, tu trebuia să dormi în pat.

            El ridică puiul, care era aproape la fel d mare ca el și, gâfâind și pufnind, îl cără în spinare până la cuibul lui de sub ferigă și îl băgă acolo înfofolindu-l.

            ― Acum, dormi, micuțule, spuse el hotărât, la fel cum îi spuse și lui ceva mai devreme Netta, și ieși tot bălăbănindu-se pentru a explora mai departe împrejurimile.

            Între timp, mama și tata puiului de sturz se înapoiară la cuibul lor aducând râme pentru a-și hrăni copilașul, dar descoperiră că acesta dispăruse! Ei începuseră să se agite, zburând încoace și încolo, ciripind puternic și îngrozindu-se că ceva rău s-ar fi putut întâmpla cu puiușorul lor. Când nu l-au găsit prin preajmă, ei au zburat printre copaci până când au ajuns la cea mai apropiată dintre zâne, care s-a întâmplat să fie Netta.

            Ei ciripiră spre ea foarte îngrijorați dar ea, fiind zână, putea să înțeleagă cea ce ei încercau să-i spună.

            ― Calmați-vă, le spuse zâna. Copilașul vostru nu poate fi departe. Am să vă ajut să-l găsiți.

            În timp ce toate acestea se întâmplau, Elfrin se întoarse la tufișul în care descoperise cuibul sturzului. l îl căută să vadă dacă mai erau și alți pui pufoși în el, și deoarece nu putea să zboare foarte bine, el urcă până în vârful tufișului, apoi de-a lungul unei crengi până când ajunse la cuib ca să se uite înăuntru.

            Cuibul era gol, dar era un cuib atât de moale, chiar ca pentru elfi, de fapt! Așa că Elfrin se gândi să-l încerce. Se înstală în el, simțindu-se puțin obosit, și fără să mai știe de el, căzu într-un somn adânc.

            În celălalt cuib, de sub ferigă, puiul de sturz își reveni din șocul căderii din cuibul său, se ridică și începu să ciripească tare după mama și tatăl lui. Nu trecu mult că Netta și sutrzii l-au auzit, și luându-se după piuiturile slae ajunseră la cuibul de mușchi umbrit de ferigă pe care Netta îl făcuseră mai devreme pentru frățiorul ei.

            ― Ei, iată-l pe copilașul vostru, dar unde este frățiorul meu? strigă Netta, acum ea fiind cea îngrijorată.

            În timp ce sturzii se agitau în jurul micuțului or, ea încerca să pună lucrurile cap la cap.

            ― „Mă întreb dacă nu cumva...? murmură în sinea ei, apoi zbură spre tufișul bogat unde îi spuseseră sturzii că își construiseră cuibul lor. Bineînțele că îl găsiră acolo pe frățiorul ei care dormea liniștit.

            ― Ce-a fost cu tine, Elfrin? râse Netta.

            Elfrin descise ocii săi mari și albaștri și căscară.

            ― Ora ceaiului? o întrebă el pe sora lui.

            ― Da, ora ceaiului, zâmbi ea. iar sturzii vor să le eliberezi cuibul pentru puiul lor, iar dacă nu vrei râme în loc de ceai, ca puiul de sturz, ai face mai bine să vii cu mine acasă!

Înainte de culcare – Povești pentru cei mici,

Editura Flamingo GD, București-2007.