Zâna Dințișorului

Zâna Dințișorului

de Shirley Barber

Tom avea un dinte care se cătina. Dintele căzu în timp ce el se juca cu sora sa, Holly, în grădină.

- Nu-l arunca, spuse Holly. Îl vom pune într-un pahar cu apă. Apoi la noapte, o vom aștepta pe Zâna Dințișorului care va veni să îl ia.

Astfel că Tom își puse dintele în buzunar. Dar, după ce-și bău ceaiul de după-amiază, când se uită în buzunar, dintele dispăruse.

În acea noapte, copiii au dormit tun. Dar tocmai când soarele răsărise, Tom a fost trezit de un clinchet ce venea din bucătărie. El merse în vârful picioarelor și o văzu pe Zâna Dințișorilui care stătea pe un pervaz al ferestrei.

- Tom, spuse ea ușor, trebuie să cauți dintele pierdut, să știi că este foarte important. Dacă tu împreună cu Holly îl poți găsi, îți promit că îți voi arăta casa mea dintre nori și am să-ți spun pentru ce am nevoie de dințișorul tău.

Spre seară, Tom și Holly au luat o lanternp și au mers în grădină să caute dintele pierdut, dar nu –au găsit nicăieri. Obosiți și dezamăgiți, copii s-au dus la culcare.

 - Acum niciodată nu o s-o mai edem pe Zâna Dințișorului, suspină Holly. Data trecută, când mi-a căzut un dinte, am încercat din răsputeri să stau trează, dar n-am putut. Zâna Dințișorului mi-a luat dintele, mi-a lăsat niște bani în oc și dusă a fost. N-am văzut absolut nimic!

Tom o trezi pe Holly și amândoi alergară în grădină. Acolo au început să caute cu disperare dintele pierdut.

În cele din urmă, l-au găsit, stălucind alb printre margarete.

- Ura! Striga Zâna Dințișorului. Acum am să vă iau în Ținutul Norilor, așa cum v-am promis.

Ea își roti bagheta magică și deotată Holly și Tom se pomeniră că sunt la fel de micuți ca Zâna Dințișorului.

Dar n-au avut timp să se mire prea mult, că Zâna roti iar bagheta magică și câțiva porumbei albi începură să coboare iute din copaci. Ei aveau frăie de aur și niște șei de catifea roșie.

- Încalecă, Holly! Strigă Tom. O să călărim până la cer!

Porumbeii abi s-au înălțat spre cerul cu zori trandafirii, unde printre nori se întindea un ținut magic cu coline moi ca de vată.

Ei au aterizat în fața unui palat minunat înconjurat de grădini pline cu cele mai ciudate plante pe care copiii le-ar fi putut vedea vreaodată.

Acestea erau stele de argint crescând aidoma unor flori și erau îngrijite de grădinari spiriduși, iar ancorată de un nor era o barcă cu pânze de curcubeu.

- Acum, Holly și Tom, uitați-vă, spuse Zâna Dințișorului, stelele de pe cer, în cele din urmă, îmbătrânesc și cad, iar zânele trebuie să le înlocuiască.

Noile stele cresc din niște semințe speciale de stele, care nu sunt alteceva decât dinții de lapte ai copiilor. Iată de ce, când dințișorul unui copil cade, eu vin iute și îl iau!

- Dar de ce este dintele meu atât de important? Întrebă Tom.

- Ei, răspunse Zâna Dințișorului, cele mai multe stele de pe cer sunt din argint, însă doar ici și colo le puteți vedea pe cele de aur. Acum, dințișorul tău este foarte special, Tom, pentru că din el vor crește stele de aur. Iar noi știm că o stea de aur va cădea curând și că va fi nevoie să o înlocuim.

- Uitați-vă! Strigă Hilly. O stea de aur.

- Veniți, copii! Spuse Zâna Dințișorului, luându-i de mână. E timpul să înlocuim vechea stea de aur. Trebuie să ne grăbim și să plantăm dințișorul lui Tom în cer!

Barca de argint era ancorată nu departe de palat. Zâna Dințișorului și copiii urcară la bord și împreună navigară prin cer până când ajunseră la locul unde fusese steaua de aur.

- Vă rog, aș putea să-mi plantez dintele? Întrebă Tom.

- desigur, spuse Zâna Dințișorului și îi arătă lui Tom ce să facă.

Barca de argint navigă înapoi spre Ținutul Norilor, iar Zâna Dințișorului și copii săriră din barcă chiar pe nori.

- În curând, voi trebuie să mergeți acasă, spuse Zâna dințișorului, dar înainte de a pleca, haideți la mine acasă pentru un mic dejun.

Se auzi clinchetul unui clopoțel și toți grădinarii spiriduși veniră repede în casă alături de ei și astfel luară micul dejun împreună. Apoi Zâna Dințișorului își roti bagheta magică și ...

Tom descoperi că era înapoi în patul lui!

Holly intră în fugă în camera lui.

- Tom, spuse ea cu emoție. Am văzut-o cu adevărat pe Zâna Dințișorului noaptea trecută? Sau a fost un vis?

- A fost adevărat! Râse Tom. Zâna Dințișorului ne-a luat cu ea în Ținutul Norilor!

În noaptea următoare, Tom și Holly au cercetat cerul să adă strălucind noua stea de aur.

- Uite! Strigă Tom. Este acolo! Este cea pe care am plantat-o! Steaua mea de aur, numai a mea!

 

Zâna dințișor, Editura Flamingo GD,

București – 2007.

Povestea unei sirene

Povestea unei sirene

de Shirley Barber

În oceanul tropical se afla o mică insulă verde mărginită de plaje cu nisip și de un recif de corali. În timpul fluxului, când marea acoperea aceste recif, el înflorea ca o grădină magică, era plin de pești argintii, plante unduitoare și creaturi marine ciudate. Pe insulă exista doar o singură casă în care locuiau doi copii, John și Wendy, împreună cu tatăl și mama lor.

Era vremea vacanței. Tatăl copiilor își petrecea ziua întreagă în barca lui pescuind, iar mama lor era ocupată cu scrierea unei cărți. Wendy se recupera după o gripă și se simțea încă ușor slăbită. Stătea întinsă pe un divan de unde se uita lung spre mare, ori spre bazinul de coral aflat nu departe de fereastra ei. Nimeni nu părea să-i trezească interesul.

Lui John îi plăcea să cerceteze reciful de corali după reflux. Când găsea ceava cu totul deosebit îl lua și îl ducea în casă pentru a i-l arăta lui Wendy.

Dar de fapt, atunci când se uita cu atenție, el căuta pe cineva, o ființă foarte mică ascunsă printre corali. Era Sandy, spiridușul țărmului. Sandy locuia într-un castel de nisip decorat cu bucățele de striclă albe și verzi șlefuite de mare.

În fiecare dimineașă devreme, Sandy își împingea micul lui cărucior de-a lungul liniei refluxului să vadă ce a mai adus apa la țărm. El găsea cochilii și scoici, pe care le folosea ca să-și păstreze în ele diferite lucruri și bețe pentru foc. Dar cel mai mut îi plăceau bucățelele de sticlă colorată. Mereu spera să găsească din cele roșii strălucitoare sau albastre, dar nu se știe din ce pricină, niciodată nu găsea din acestea.

Într-o bună dimineață, Sandy fu uimit să descopre o sirenă care stătea între corali, speriată și tristă. Ea îi spuse lui Sandy că o cheamă Marina.

Marina îi povesti că ea călătorea împreună cu prietenii ei pe spatele delfinilor lor, îndepărtându-se de orașul de sub apă în care trăiau. Deodată, un rechin uriaș i-a atacat, împrăștiind delfinii. Marina împreună cu delfinul ei alb, Silverfin, fugii cât mai departe dar rechinul îi urmări. Gonind îngrozitor, delfinul a încercat din răsputeri să îl depășească pe rechin.

Disperat, Siverfin a scos-o pe Marina la suprafața apei, astfel ca el să poată înota mai repede. Apoi plecă cu rechinul pe urmele lui.

- Mi-am rănit coada într-un coral ascuțit, îi spuse Marina plângând spiridușului. Așa că acum nu mai pot să înot până acasă. Bietul Silverfin, poate a fost ucis, iar rechinul probabil că acum așteaptă în apele adânci să mă prindă și pe mine. Ce să fac?

Sandy nu știu ce să spună. El se gândea însă că atunci când va veni fluxul, o va arunca pe sirenă peste coralii ascuțiți și ea se va răni din nou. Tocmai atunci apăru John. Sandy se ascunse repede, pentru micuțul spiriduș, John era mare cât un gigant.

- O sirenă adevărată? Exclamă John. Trebuie să i-o arăt lui Wendy. El o luă cu grijă pe Marina și o cără în spate până la bazinul de coral de lângă fereastra surorii sale.

John dădu buzna în casă.

- Wendy, spuse el dintr-o răsuflare. Am găsit o sirenă adevărată! Am pus-o în bazinul tău de corali ca să o vezi de la fereastră.

Sora lui se ridică și se uită spre bazin. În mod sigur, acolo era o sirenă. Ea își aranja liniștită părul de aur. În sfârșit, ceva îi strânise interesul lui Wendy!

- Nu-i așa că e frumoasă! Strigă ea.

- Da, dar noi trebuie să păstrăm secretu despre ea, spuse John, altfel s-ar putea să ne-o ia și să o pună într-un acvariu.

În acea noapte, când luna era deja sus pe cer, Wendy se trezi brusc. Ea se uită pe fereastră. Da, sirena era încă acolo și vorbea cu o ființă mică de tot! Wendy se duse aproape tremurând și în vârful picioarelor să-l scoale pe John

Apoi se strecură afară din casă și împreună coborâră spre bazinul de coral.

La început, sirena și spiridușul se sfiau să răspundă întrebărilor curioase ale lui Wendy și John.

- Vă rog, vorbiți cu noi, îi imploră Wendy. Vrem doar să vă ajutăm.

Astfel că Sandy și Marina făcură cunoștință cu cei doi copii. Apoi Maria le spuse povestea ei.

- Trebuie să găsim o cale să le spunem celor din neamul Marinei unde este, ca ei să poată să vină să o ia, spuse John, când ea termină de povestit.

- Aș putea să merg eu, se oferi Sandy, am și o barcă.

- Aș putea să o ancorez la marginea recifului, mai adăugă Sandy. Apoi aș putea să cobor în adânc și să caut orașul de sub apă.

- Dar cum o să respiri sub apă? Întrebă John.

- Săiridușii de la țărmul mării pot respira sub apă la fel de bine ca și pe uscat, răspunse Sandy.

Marina spuse că el va avea nevoie de ceva mâncare pentru drum și îi dădu câțiva biscuiți delicioși din plante marine.

Sandy navigă dincolo de recif și ancoră unde apa începea să fie mai adâncă. Curajos, el se scufundă din ce în ce mai mult prin apa întunecată până când ajunse pe fundul mării. La fiecare talaz al mării, putea să audă un clopot sunând ușor. Putea chiar să vadă și niște luminițe palide ce sclipeau în depărtare. Sandy era sigur că acolo trebuia să fie orașul de sub apă și porni spre el.

El merse toată noaptea. Când soarele răsări, o strălucire blândă ilumină întreaga lume de sub apă. Acum Sandy văzu epavele uriașe ale unor nave care stăteau pe fundul mării și trecu pe lângă cufere cu comori din care se revărsau giuvaieruri pe nisip. Lui Sandy acestea i se păreau a fi cele mai frumoase bucățele de sticlă colorată pe care le văzuse vreodată. Dar simți că nu trenuie să le culeagă fără să ceară voie acelui neam care trăia sub apă.

În cele din urmă, începu să se vadă foarte clar orașul de sub apă. Sandy era aproape de capătul călătoriei sale.

Deodată un banc de pești trecu fulgerător deasupra lui. Ei îi strigară din mers, înfricoșați:

- Ascunde-te repede! Vine rechinul! O să fii ptânzul lui!

Sandy se furișă iute într-o scoică goală sperând că uriașul rechin nu îl va vedea când se va roti deasupra lui.

Dar rechinul îl observă repede pe micuțul spiriduș ascuns în interiorul scoicii.

- Ieși afară și lasă-mă să mă uit la tine, mârâi el. O să ieși tu, mai devreme sau mai târziu iar eu am foarte multă răbdare, mai adăugă el cu un zâmbet ce te îngrozea.

Bietul Sandy era foarte înspăimântat.

Curând lui Sandy i se făcu foame. Atunci își aduse aminte de biscuiții Marinei pe care îi mâncă. După un timp, simți că iar i se face foame, dar rechinul încă se mai învârtea deasipra lui. Deodată, un delfin alb, sclipitor veni ca un fulger prin apă. Era Silverfin, care se îndrepta spre rechin urmat de mai mulți delfini.

Uriașul rechin socoti că erau prea numeroși pentru a se lupta cu ei, așa că plecă în goană. Sansy ieși din scoică șu plin de recunoștință urcă pe spinarea lui Silverfin. Apoi delfinul îl duse iute spre orașul neamului de sub apă.

Neamul care trăia sub apă se strânse în jurul lui Sandy. Când el își spunea poveastea, aceștia i-au pus dinainte un prânz minunat din fructe de mare și prăjituri din coral.

Sandy descoperi că marina era prințeasă și că era cea mai mică fiică a regelui sirenelor. Frații și surorile ei erau nerăbdători să o salveze, dar regele spuse.

- Trebuie să mergem cu toții. Rechinul se va înspăimânta și nu ne va ataca văzându-ne atât de mulți.

Astfel neamul sirenelor își încălecară delfinii, iar Silverfin îi conduse pe drum, avându-l în spinare pe Sandy.

Ei au înotat până la marginea recifului care se ridica tare ca o stâncă în fața lor. Silverfin îl duse pe Sandy până la bărcuța lui și îl ajută să se urce în ea. Fluxul nu era suficient de mare pentru delfini și pentru neamul sirenelor ca să înoate în sifuranță peste coralii cu vârfurile lor ascuțite. Așa că ei au rămas să aștepte în apa mai adâncă, în timp ce Sandy se strecură cu grijă în bărcuța lui printre coralii acuțiți îndeptându-se către țărm.

Când bărcuța ajunse la țărm, spiridușul sări din ea și alergă spre bazinul de coral. Marina era extrem de bucuroasă văzându-l că s-a întors cu bine. El îi spuse micuței sirene că familia ei o așteaptă dincolo de recif.

- Dar cum să ajung la ei? Strigă ea. Coralii sunt atât de ascuțiți!

Exact atunci veniră în fugă John și Wendy. Ei văzuseră că Sandy revenise cu bărcuța lui. Când auziră veștile lui John spuse:

- Eu o voi duce pe marina până acolo unde apa este destul de adâncă pentru ca ea să poată înota în siguranță.

Wendy stătea pe plajă cu Sandy și se uita îngrijorată cum john o duce pe Marina dincolo de corali. La început, el a lopătat, apoi și-a croit drum prin vad cu sirena în brațe. În cele din urmă, când apa a ajuns până la talia lui John, Marina a putut să-și vadă neamul.

- La revedere, John, spuse ea. Îți mulțumesc mult pentru tot ajutorul tău. Apoi ea alunecă din brațele lui. Cu un pescăit al cozii ei strălucitoare, sirena porni pe drumul ei.

Marina se reîntâlni cu scumpul ei delfin Silverfin și curând fu înconjurată de familia ei și de prieteni.

A fost o imagine pe care John și Wendy nu o vor uita niciodată.

Sandy se furișă să se ascundă. Copii îi păreau foarte mari față de el și din această cauză încă îi era puțin teamă de ei.

În dimineața următoare când el își împingea căruciorul de-a lugul liniei refluxului, ca de obicei, găsi un dar de mulțumire din partea neamului sirenelor.

Era un cufăr plin cu giuvaieruri viu colorate! Așa că acum castelul lui Sandy strălucea cu adevărat sub razele soarelui, exact așa cum el visase întotdeauna să strălucească.

 

Povestea unei sirene,

Editura Flamingo GD, București – 2007.

Coada dragonului

Coada dragonului

de Shirley Barber

            Dragonul Gulda trăia într-o cavernă adâncă din pădurea Ținutului Fermecat. O potecă îngustă de piatră care trecea pe lângă cavernă, iar lui Gulda îi plăcea să iasă la drum și să stea la soare în locul său preferat, în spatele unui bolovan uriaș, unde niște tufișuri dese îl ascundeau de acele ființe din lumea zânelor care tocmai treceau pe acolo.

            Când și când, dragonul se uita cu atenție la ele printre frunze și se gândea că ar putea fi nostim să sară de unde era și să le tragă la toți o sperietură. Totuși, între timp renunță să sară, fiind mereu prea târziu, căci acestea ajungeau repede la cotitura potecii.

            Dragonii sunt creaturi care trăiesc mult, nu sunt foarte inteligente, dar care se pricep să facă ceea ce dragonii se presupune că se pricep să facă, să păzească o comoară.

            Gulda păzea o comoară extraordinară de atât de mult timp, încât uitase cui îi aparține. El își petrecea cea mai mare parte a timpului în caverna sa, cu coada încolăcită în jurul comorii și dormind adânc cu pieptul peste caseta de aur.

            Odată pe lună, el ieșea afară să se hrănească cu ceva mușchi și licheni care creșteau pe buștenii putreziți, și să se odihnească la soare. El era un dragon somnoros și mulțumit, iar singura perioadă în care se simțea nervos și stânjenit era atunci când, la fel ca rudele sale,ș șopârlele, trebuia să-și lepede pielea.

            Acest lucru se întâmpla întotdeauna în prima zi de primăvară. La început, sințea că pielea îl stânge; apoi fără să-și dea seama, pielea sa veche aluneca de pe întregul său trup pe podeaua de nisip ca niște zdrenșe de haine, și el rămânea palid, auriu, cu un luciu umed, simșindu-se mai degrabă înfrigurat, și știind că avea să înceapă obișnuita și nesuferita mâncărime.

            Gulda își lepăda pielea în fiecare primăvară, de cincizeci de ani, și se gândea că ar fi minunat dacă s-ar găsi cineva care să-l scarpine cu un băț în locurile unde avea mâncărimi și nu ajunge să se scarpine singur. De când îi venise acest gând, în fiecare primăară, când își lepăda pielea, se ascundea în tufișuri lângă bolovanul său preferat și încerca să prindă un spiriduș în trecere care să-l scape de mâncărimi. De cincizeci de ani, nu reușise niciodată pentru că spiridușii erau prea rapizi pentru el.

            Ei erau atât de obraznici încât dacă el ațipea la soare și coada sa cădea peste potecă, aceștia aăreau înainte și înapoi peste ea, sau îndrăzneau chiar să o ciupească, dar el nu reușise să prindă nici măcr unul dintre ei! Astfel că timp de mulți ani, mulți ani, el trebuia să suporte acea nenorocită de mâncărime, de la răsăritul soarelui până la apusul lui, timp în care noua sa piele se întărea și el începea să se simtă din nou bine.

            Totuși, într-o dimineață de primăvară când stătea umed, lucios și tremurând, înconjurat de resturi din vecea sa piele, îi vebi brusc o idee strălucită.

            Cu un hohot puternic, el își culese vecea coadă, o umplu de nisip, o ascunse cu grijă sub aripa sa, apoi ieși la lumină din cavernă, trecu poteca și se așeză în locul său favorit. Ajuns acolo, el lăsă coada falsă încolăcită pe o latură a bolovanului, după care așteaptă de cealaltă parte, ghemuit între tufișuri.

            Îndată, câțiva spiriduși se furișară până la coada falsă, îndemnându-se unul pe altul să o ciupească. Deaodată Gulda sări din tufișuri, îl apucă pe cel mai apropiat spiriduș și îl ținu strâns.

            - Aha! mârâi el pe când spiridușul chelălăia de frică. În sfârșit, după atâta și-atâta amar de ani, am pe cineva care să-mi scarpine mâncărimea!

            Când spiridușul, al ărui nume era Nimble, își dădu seama că nu va fi cina dragonului, ci acesta vrea doar să-l scarpine pe spate câteva ore, se opri din zvârcolire și, găsind un băț numai bun pentru scărpinat, îl urmă pe Gulda în cavernă.

            Când ochii i se mai obișnuiră cu întunericul, lui Nimble i se tăie răsuflarea când văzu sclipind uriașa comoară din mijlocul podelei. Gulda îl lăsă pe spiriduș să caute prin comoara sa, în pauzele dintre scărpinat, și când Nimble descoperi jucării care aparținuseră odată unor prinți și prințese, cei doi au început să se joace împreună pe podeaua cavernei.

            Gulda se dovedi foarte pasionat de doborârea unor popice de abanos cu bile de aur, apoi jucă cu spiridușul dame, cu diamante și smaralde pe o masă încrustată cu sidef. Câteva ora mai târziu, epuizat de atâtea emoții plăcute și cu o nouă piele confortabilă, în sfârșit, dragonul se încolăci în jurul comorii sale și adormi.

            Nimble se strecură ușor afară din cavernă.

           - Dragon bătrân și prost, își spuse el în sinea lui. I-a luat o sută de ani să se gândească la chestia cu coada falsă. E probabil destul de încețoșat la minte dacă se gândește că poate să prindă un spiriduș la primăvara viitoare cu același șiretlic.

            O sclipire se ivi în ochii lui când își aminti cât de mult i-aplăcut lui Gulda cum a fost scărpinat și cât de emoționat devena ori de câte ori reișea să doboare câteva popice. Deodată, spiridușul chicoti.

            - Dacă el încearcă aceeași șmecherie cu coada falsă, la anul, eu cred că poate, dar poate, m-aș mai lăsa prins de el din nou!

Înainte de culcare – Povești pentru cei mici,

Editura Flamingo GD, București-2007.