Expresul Polar

Expresul Polar

de Chris Van Allsburg

În ajunul Crăciunului, cu mulți ani în urmă, stăteam cuminte în pat. Nu mă foiam în așternut. Respiram încet în tăcere. Pândeam un sunet, un sunet pe care un prieten îmi spusese că nu aveam să-l aud niciodată: cel al zurgălăilor de la sania lui Moș Crăciun.

- Nu există nici un Moș îmi tot spunea prietenul meu.

Dar știam că se înșeală.

Mai târziu, în cursul serii, am tot auzit niște sunete, chiar dacă nu erau ale zurgălăilor. De afară mi-au ajuns la urechi un șuierat de motor cu abur și un scrâșnet metalic. M-am uitat pe geam și am văzut un tren care încremenise în fața casei mele.

Era înfășurat într-un văl de aburi. Fulgii de zăpadă cădeau în jurul lui. Un conductor stătea în ușa deschisă a unui vagon. A scos ditamai ceasul din buzunarul vestei, după care și-a ridicat privirile spre fereastra mea. Mi-am pus papucii și halatul. Am coborât scările tiptil și m-am furișat pe ușă afară.

- Poftiți în vagoane! A strigat conductorul.

M-am apropiat de el în goană.

- Hai, ce faci, vii sau nu? m-a întrebat.

- Unde? L-am întrebat la rândul meu.

- La Polul Nord, normal, s-a auzit răspunsul lui. Ăsta este Expresul Polar.

L-am prins de mâna întinsă și m-a tras în vagon.

Trenul era plin de copii, cu toții în pijamale și halate. Am cântat colinde și am mâncat bomboane umplute cu nuga albă ca zăpada. Am băut cacao caldă și densă ca bucățile de ciocolată topită.

Afără, luminile orașelor și ale satelor licăreau în depărtare, pe când Expresul pola gonea spre miazănoapte.

În scurt timp, nu s-a mai văzut nici o lumină. Am străbătut păduri reci și întunecoase, prin care umblau lupi zvelți și pe unde iepuri cu cozi albe se ascundeau de trenul nostru care despica zgomotos pustietatea tăcută.

Am urcat pe munți atât de înalți, încât ni se părea că ne puteam atinge de Lună. Dar Expresul Polar n-a încetinit deloc. Am gonit din ce în ce mai repede, suindu-se pe piscuri și prăvălindu-se spre văi de parc-am fi fost într-un montagne russe.

Munții s-au preschimbat în dealuri, iar dealurile, în câmpii acoperite de zăpadă. Am stăbătut un pustiu de gheață unde nu creștea nimic, marea calotă polară. În zare au început să se ivească lumini.

Ai fi zis că erau luminile unui transatlantic ciudat, care naviga pe o mare de îngheațată.

- Am ajuns la Polul Nord, a spus conductorul.

Polul Nord. Era un oeaș enorm, care sătea singur pe acoperișul lumii, plin de fabrici unde se făceau toate jucăriil de Crăciun.

La început n-am văzut nici urmă de elf.

- Se strâng în centrul orașului, ne-a spus conductorul. Acolo o să vină Moșul și-o să dea primul cadou de Crăciun.

- Și cine-o să primească primul cadou? Am întrebat cu toții.

- Moșul o să aleagă pe cineva dintre voi, ne-a răspuns.

- Ia uitați-vă! Elfii! A strigat unul dintre copii.

Afară erau sute de elfi. Pe măsură ce trenu nostru se apropia de centrul Polului Nord, am tot încetinit, până când am ajuns să mergem cu viteza melcului, într-atât de înțesate erau străzile cu ajutoare ale Moșului. Când Expresul Polar n-a mai putut să înainteze, ne-am oprit, iar conductorul ne-a lăsat să coborâm.

Ne-am croit drum prin mulțime, spre marginea unui cerc larg, deschis. În fața noastră se afla sania Moșului. Renii erau neliniștiți. Se ridicau pe picioarele dinapoi și umblau încoace și-ncolo, făcând să clincăne zurgălăii de argint prinși de hamuri. Era un sunet fermecat, care nu semăna cu nimic din ce auziserăm până atunci. În cealaltă parte a cercului, elfii s-au dat la o parte și s-a ivit Moș Crăciun. Elfii au izbucnit în urale apinse.

Moșul s-a apropiat de noi și, arătând spre mine, a zis:

- Ia să-l vedem pe băiețelul ăsta.

A sărit în sanie. Conductorul m-a ajutat să mă cațăr. M-am așezat pe genunchii Moșului, iar el m-a întrebat:

- Ia spune-mi, ce ți-ai dori de Crăciun?

Țtiam c-aș fi putut să primesc orice cadou la care m-ar fi dus mintea. Însă lucrul pe care mi-l doream cel mai mult nu se afla în traista uriașă a Moșului. Ceea ce voiam mai mult decât orice altceva era un clopoțel de argint de la sania lui. Când i l-am cerut, Moșul a zâmbit. Pe urmă m-a strâns în brațe și i-a spus unui elf să ia un clopoțel de la hamul unui ren. Elful i l-a aruncat Moșului. Acesta s-a ridicat în picioare, ținând clopoțelul deasupra capului, și a strigat:

- Primul cadou de Crăciun!

Un ceas a bătut de miezul nopții chiar când elfii au încuviințat prin strigăte. Moșul mi-a înmânat clopoțelul, iar eu l-am pus în buzunarul halatului.

Conductorul m-a ajutat să cobor din sanie. Moșul și-a strigat renii pe nume și a pocnit din bici. Renii au zbughit-o din loc și s-au ridicat în aer. Moșul s-a învârtit o dată deasupra noastră, după care a dispărut în nesfârșitul cerului întunecat și rece de la pol.

De îndată ce ne-am urcat la loc în Expresul Polar, ceilalți copii mi-au cerut să le arăt clopoțelul. Am vârât mâna în buzunar, dar singurul lucru pe care l-am simțit cu degetele a fost o gaură. Pierdusem clopoțelul de argint de la sania lui Moș Crăciun.

- Să dăm fuga afară și să-l căutăm, a spus un copil.

Însă trenul s-a smuncit brusc și s-a pus în mișcare. Ne întorceam acasă.

Eram din cale-afară de trist din cauză că pierdusem clopoțelul. Când trenul a ajuns la casa mea, m-am despărțit abătut de ceilalți copii. M-am oprit în prag și le-am făcut cu mâna. Conductorul a spus ceva după ce trenul a luat-o iarăși din loc, dar nu l-am auzit.

- Poftim? Am urlat.

Conductorul și-a dus mâinile pâlnie la gură.

- CRĂCIUN FERICIT! Mi-a stigat.

Expresul Polar a scos un fluierat puternic și s-a îndepărtat în goană.

În dimineața de Crăciun, surioara mea Sarah și cu mine ne-am deschis cadourile. Și chiar când credeam că le deschiserăm pe toate, Sarah a mai găsit o cutiuță în spatele bradului. Era scris pe ea numele meu, iar înăuntru se afla clopoțelul de argint! Era și un bilet:

„L-am găsit pe banchetă. Coase-ți gaura din buzunar.

Semnat: Dl. C.”

Am scuturat clopoțelul. A scos cel mai frumos sunet pe care surioara mea și cu mine îl auziserăm vreodată.

Însă mama a zis:

- Vai, ce păcat!

- Mda, s-a stricat, a încuviințat tata.

Când scuturasem clopoțelul, părinții mei nu auziseră nimic.

Cândva, majoritatea prietenilor mei auzeau clinchetul clopoțelului, însă pe măsuă ce au trecut anii, acesta a amuțit pentru urechile lor. Până și Sarah și-a dat seama de un Crăciun că nu-i mai aude sunetul gingaș. Deși am îmbătrânit, eu încă aud clopoțelul sunând, eu și toți cei care cred cu toată ființa.

Expresul Polar, Editura Arthur, București – 2014.