Coada dragonului

Coada dragonului

de Shirley Barber

            Dragonul Gulda trăia într-o cavernă adâncă din pădurea Ținutului Fermecat. O potecă îngustă de piatră care trecea pe lângă cavernă, iar lui Gulda îi plăcea să iasă la drum și să stea la soare în locul său preferat, în spatele unui bolovan uriaș, unde niște tufișuri dese îl ascundeau de acele ființe din lumea zânelor care tocmai treceau pe acolo.

            Când și când, dragonul se uita cu atenție la ele printre frunze și se gândea că ar putea fi nostim să sară de unde era și să le tragă la toți o sperietură. Totuși, între timp renunță să sară, fiind mereu prea târziu, căci acestea ajungeau repede la cotitura potecii.

            Dragonii sunt creaturi care trăiesc mult, nu sunt foarte inteligente, dar care se pricep să facă ceea ce dragonii se presupune că se pricep să facă, să păzească o comoară.

            Gulda păzea o comoară extraordinară de atât de mult timp, încât uitase cui îi aparține. El își petrecea cea mai mare parte a timpului în caverna sa, cu coada încolăcită în jurul comorii și dormind adânc cu pieptul peste caseta de aur.

            Odată pe lună, el ieșea afară să se hrănească cu ceva mușchi și licheni care creșteau pe buștenii putreziți, și să se odihnească la soare. El era un dragon somnoros și mulțumit, iar singura perioadă în care se simțea nervos și stânjenit era atunci când, la fel ca rudele sale,ș șopârlele, trebuia să-și lepede pielea.

            Acest lucru se întâmpla întotdeauna în prima zi de primăvară. La început, sințea că pielea îl stânge; apoi fără să-și dea seama, pielea sa veche aluneca de pe întregul său trup pe podeaua de nisip ca niște zdrenșe de haine, și el rămânea palid, auriu, cu un luciu umed, simșindu-se mai degrabă înfrigurat, și știind că avea să înceapă obișnuita și nesuferita mâncărime.

            Gulda își lepăda pielea în fiecare primăvară, de cincizeci de ani, și se gândea că ar fi minunat dacă s-ar găsi cineva care să-l scarpine cu un băț în locurile unde avea mâncărimi și nu ajunge să se scarpine singur. De când îi venise acest gând, în fiecare primăară, când își lepăda pielea, se ascundea în tufișuri lângă bolovanul său preferat și încerca să prindă un spiriduș în trecere care să-l scape de mâncărimi. De cincizeci de ani, nu reușise niciodată pentru că spiridușii erau prea rapizi pentru el.

            Ei erau atât de obraznici încât dacă el ațipea la soare și coada sa cădea peste potecă, aceștia aăreau înainte și înapoi peste ea, sau îndrăzneau chiar să o ciupească, dar el nu reușise să prindă nici măcr unul dintre ei! Astfel că timp de mulți ani, mulți ani, el trebuia să suporte acea nenorocită de mâncărime, de la răsăritul soarelui până la apusul lui, timp în care noua sa piele se întărea și el începea să se simtă din nou bine.

            Totuși, într-o dimineață de primăvară când stătea umed, lucios și tremurând, înconjurat de resturi din vecea sa piele, îi vebi brusc o idee strălucită.

            Cu un hohot puternic, el își culese vecea coadă, o umplu de nisip, o ascunse cu grijă sub aripa sa, apoi ieși la lumină din cavernă, trecu poteca și se așeză în locul său favorit. Ajuns acolo, el lăsă coada falsă încolăcită pe o latură a bolovanului, după care așteaptă de cealaltă parte, ghemuit între tufișuri.

            Îndată, câțiva spiriduși se furișară până la coada falsă, îndemnându-se unul pe altul să o ciupească. Deaodată Gulda sări din tufișuri, îl apucă pe cel mai apropiat spiriduș și îl ținu strâns.

            - Aha! mârâi el pe când spiridușul chelălăia de frică. În sfârșit, după atâta și-atâta amar de ani, am pe cineva care să-mi scarpine mâncărimea!

            Când spiridușul, al ărui nume era Nimble, își dădu seama că nu va fi cina dragonului, ci acesta vrea doar să-l scarpine pe spate câteva ore, se opri din zvârcolire și, găsind un băț numai bun pentru scărpinat, îl urmă pe Gulda în cavernă.

            Când ochii i se mai obișnuiră cu întunericul, lui Nimble i se tăie răsuflarea când văzu sclipind uriașa comoară din mijlocul podelei. Gulda îl lăsă pe spiriduș să caute prin comoara sa, în pauzele dintre scărpinat, și când Nimble descoperi jucării care aparținuseră odată unor prinți și prințese, cei doi au început să se joace împreună pe podeaua cavernei.

            Gulda se dovedi foarte pasionat de doborârea unor popice de abanos cu bile de aur, apoi jucă cu spiridușul dame, cu diamante și smaralde pe o masă încrustată cu sidef. Câteva ora mai târziu, epuizat de atâtea emoții plăcute și cu o nouă piele confortabilă, în sfârșit, dragonul se încolăci în jurul comorii sale și adormi.

            Nimble se strecură ușor afară din cavernă.

           - Dragon bătrân și prost, își spuse el în sinea lui. I-a luat o sută de ani să se gândească la chestia cu coada falsă. E probabil destul de încețoșat la minte dacă se gândește că poate să prindă un spiriduș la primăvara viitoare cu același șiretlic.

            O sclipire se ivi în ochii lui când își aminti cât de mult i-aplăcut lui Gulda cum a fost scărpinat și cât de emoționat devena ori de câte ori reișea să doboare câteva popice. Deodată, spiridușul chicoti.

            - Dacă el încearcă aceeași șmecherie cu coada falsă, la anul, eu cred că poate, dar poate, m-aș mai lăsa prins de el din nou!

Înainte de culcare – Povești pentru cei mici,

Editura Flamingo GD, București-2007.