Povestea lui Ionică cel prost

Povestea lui Ionică cel prost

de Ion Creangă

            Amu cică era odată într-un sat un băetan, care n-avea nici tată, nici mamă şi nici o rudă; aşa era de strein, de parcă era căzut din ceriu. Şi fiindcă băetanul acela era supus, răbdător şi tăcut – şi bărbaţii şi femeile din acel sat se luaseră a-i zice “Ionică cel prost, Ionică cel prost” şi aşa îi rămăsese acum numele. Dar ştiţi că este o vorbă ca: “dracul în curu’ prostului zace.”

            În satul acela erau o mulţime de feciori de gospodari, care de care mai chiaburi şi mai ţanţoşi – tot de cei care umblă cu chebea între umere şi poartă căciula pusă de-a căţeaua. Şi Ionică cel prost n-avea cap să se amestece în vorba locr, c-apoi ce păţea cu nime’ nu împărţia, sermanul! El şi la crîşmă şi la joc şi pe la nunţi şedea tot deoparte, ca un pui de bogdaprosti, se făcea “Tănasă”, şi numai asculta ce pun la cale ceilalţi; şi cînd îi plăcea ce fac ei, da şi el din cap şi zicea că “tot bine este”. Asta era vorba lui Ionică. Iară cînd nu se mulţămea cu ceea ce fac ei, atunci numai icnea şi el şi tăcea molcum – cum îi omul cel strein şi nebăgat în samă.

            V-am spus că satul acela era plin de flăcăi. Negreşit că unde-s flăcăi mulţi, fete sînt şi mai multe; asta-i de cînd lumea: şi tinere şi bătrîne, şi frumoase şi slute, şi bogate şi sărace, şi harnice şi leneşe – de toată mîna.

            Şi bietele fete, cum îs fetele, îşi aşteptau şi ele ceasul de măritiş cum îşi aşteaptă porcul ziua lui Ignat… Vorba ceea: “Joi, ţapule, joi, la tine ici (arată gîtul ţapului) şi la mine ici (arată la chiperniţă…). Şi apoi ştiţi că este o vorbă ca: “tot paiul are umbra lui şi tot sacul îşi găseşte petecul”. Ş-apoi cînd mai este ş-oleacă de noroc la mijloc, atunci ştiu că-i bine, vorba lui Ionică.

            Dar să venim iar la vorba noastră. Între toţi flăcăii din satul acela şi din vecinătate era un flăcău fruntaş, anume Vasile, care s-a însurat şi a luat de nevastă iarăşi o fată de fruntaş, anume Catrina lui Popa Cioric, care era cea mai frumoasă şi mai hazulie fată dintre toate fetele din sat şi de prin împrejurimi.

            Dar parcă văd că vă ţineţi să întrebaţi că de ce-i ziceau lui Popa Cioric, Cioric? Mai aveţi puţintică răbdare că îndată veţi afla şi asta. Dascălul din sat a zăpsit odată pe popa molfăind un potloc de cioric în postul cel mare, chiar în sfîntul altari. Şi de la o împărţeală de colaci, dascălul avea ciudă pe popă, l-a dat pe beţe. Şi apoi ferască Dumnezeu sfîntul să nu te afle oamenii măcar cu cît îi negru supt unghie că îndată îţi pun coadă, cum i-au aninat şi popei codiţă de cioric. Anapoda mai sînt şi oamenii: cînd văd cu ochii… parcă dracul li spune.

            Acum să venim iar la vorba noastră, de unde am lăsat.

            După ce s-a isprăvit nunta, toţi flăcăii ceilalţi au rămas ca opăriţi şi bătînd din buze. Şi ca să mai alunge aleanul din inima lor, s-au adunat şi ei acum cu toţi la crîşmă şi s-au aşternut pe băute o zi întreagă; parcă nici nu le păsa că au boi şi vaci de hrănit şi de adăpat, cai de săcelat şi cîte alte trebi nu-s la casa omului gospodar, cînd vre omul să le facă.

            Ionică cel prost, cît ici cît cole, s-a luat şi el pe urma lor, a intrat în crîşmă, a strigat la crîşmăreasă să-i aducă o singeacă de rachiu, s-a aprins cionca şi s-a pus şi el deoparte într-un ungher, ca un băet sărac şi strein ce era. Flăcăii ceilalţi, după ce-au luat beţia de coadă au început a-şi vărsa inima unul către altul, cum îi omul cînd prinde şi el, sermanul, la oleacă de chef.

            Unul zicea: Mă! da’ nătărăi am fost de-am lăsat aşa drăguţ de fată să scape dintre noi! Aşa trupuşor mlădios, aşa sîn azurliu, aşa ochişori negri şi scînteietori şi aşa sprîncene încordate, nu ştiu, zău, de ne-a mai de ochii a vede! Şiretul acela de Vasile a făcut ce-a făcut şi ne-a şters păpuşoiul de pe foc…

            Altul zicea: Mă! Eu aş da o pereche de boi, cei mai frumoşi, numai să mă lese s-o pup odată colé, cum ştiu eu…

            Altul: Eu aş da şi cămeşa de pe mine, numai să mă lese să-i pun mîna pe ţîţe oleacă…

            —Te cred şi eu, zise altul, de asta nici popa nu s-ar da în lături – da’ eu, măi pulică, m-aş da rob la Turci ca să mă lese numai odată să mă culc la sînul ei cel azurliu, vorba lui Tăplan.

            — Bine ţi-ar mai fi, zise atunci un holtei tomnatic, care nu mai avea acum grijile aceste… dar prea departe ai ajuns; dacă ţ-a fost de dînsa, cînd era fată mare la părinţi acasă, de ce-ai şezut deoparte ca un felteleu ş-ai căscat gura? Acum na-vă cîte un pai, scobiţi-vă pintre dinţi, şi vă clătiţi gura cîte c-oleacă de vin. V-aţi trezit şi voi tocmai a treia zi după Ispas. Ea are acum bucătăria ei şi degeaba vorba.

            Ionică cel prost, cum sta deoparte şi-i asculta, nu s-a mai putut stăpîni să tacă, ci s-a sculat iute de unde şedea, a lăsat şi frică şi tot la o parte şi s-a dus drept între dînşii, zicînd: Măi flăcăi, tot îmi ziceţi voi că eu sînt prost, dar, după cum văd eu acum, mai proşti sînteţi voi de o mie de ori decît mine. Degeaba vă mai ţineţi cu nasul pe sus şi sînteţi aşa ţîfnoşi… Ce-mi daţi voi, măi, şi s-o ferchezuiesc eu pe Catrina de faţă cu bărbatu-său, chiar acum, dacă vreţi?

            Atunci toţi flăcăii, îndrăciţi de ciudă, au sărit drept în picioare şi s-au răpezit ca nişte vulturi asupra lui Ionică, zicînd: Ce-ai zis tu, măi Sărăcilă? Dacă ai băut rachiu, nu trebuia să-ţi bei şi minţile.

            — Ia luaţi-l, măi, de cap, zise unul, să se înveţe el de altădată a mai vorbi într-aiurea.

            — Da, ia, daţi-i pace, măi, zise altul, poate că omul ştie ce vorbeşte… Să-i vedem mai întîi lauda şi apoi să-şi iee plata… Ia spune ce să-ţi dăm, măi Ionică, ca să faci ce-ai zis tu?

            — Ia una de noauă lei, zise el, ş-o vadră de vin vechi, nu vă cer mai mult.

            — Iaca una de noauă lei, zise un flăcău; vadra cu vin om be-o pe urmă; numai să vedem ş-aist păcat.

            — Fie ş-aşa, zise Ionică. Acum haideţi cîţiva cu mine şi puneţi-vă la pîndă la păretele din dosul casei lui Vasile, de vă uitaţi pe ferestruică, şi-ţi vede cu ochii ce-am să fac eu. Numai încet, să nu tropăiţi cumva ori să faceţi larmă ca să vîrîţi omul în prepus, ş-apoi atunci să nu fie vina mea. Eu mă cunsc cu cînii, dar voi luaţi pîne muetă în rachiu, de i-ţi îngăima, pîn-oi face eu pe treabă…

            Atunci se ieu vreo trei-patru flăcăi după Ionică şi hai, hai! hai, hai! ajung la casa lui Vasile în puterea nopţii. Deschid ei portiţa binişor şi intră în ogradă, fără să-i zăpsească cînii, pentru că chiar atunci aveau şi ei o nuntă-n sat… Dar cu atîta mai bine.

            Flăcăii cei patru se pun de pîndă la păretele din dosul casei, după cum le-a fost vorba, iară Ionică se duce la uşă şi începe a clămpăni şi a bate, strigînd: băică Vasile, băică Vasile, acasă eşti?

            Catrina atunci se trezeşte din somn şi zice: Bădică, bădică! Te scoală că nu ştiu cine bate la uşă. Vasile atunci se scoală repede, se duce la uşă, în tindă, şi întreabă răstit: cine-i acolo?

            — Eu, băică Vasile.

            — Cine, eu?

            — Eu, Ionică cel prost.

            — Că numai unul ca tine trebuia să fie, ca să sparii oamenii din somn la vremea asta. Da ce cauţi pe la noi tocmai acum în puterea nopţii, mă Ionică, zise Vasile căscînd.

            — Mă… rog, băică Vasile, deschide-mi uşa şi ţi-oi spune eu…; nu mă lăsa, că la dumneata mi-i toată nădejdea… Vasile, cum aude asta, dă drumul în casă lui Ionică, închide iar uşa, împinge zăvorul la loc şi apoi intră amîndoi în casă, bojbăind pe la uşori şi împedecîndu-se de prag pe întunerec.

            — Da ce-i, măi Ionică, zise Vasile aprinzînd opaiţul; au dat turcii în ţară, de umbli sculînd oamenii de pe la case acum în puterea nopţii?

            — Of! băică Vasile, of! ba mai rău decît turcii. Satul ş-a pus ochii pe mine, văzîndu-mă că-s băet strein şi fără nici un sprijin, şi vre numaidecît să mă dee la oaste. Vornicul, pasnicul şi alţi cîţiva oameni, cît pe ce erau să pue mîna pe mine. Şi eu simţind asta, am scăpat dintre dînşii ca dintre nişte cîni turbaţi, m-am furişat cum am putut şi răpede am spulichit-o, ţiind tot o fugă pînă la dumneata. Şi numai mort m-or lua de-aici; afară numai dacă-i vre să mă dai şi dumneata, băică Vasile!…

            — Da ţine-ţi firea, măi Ionică, nu fii aşa de fricos, că doar nu-i ţara în pradă. Socru-meu îi Popă în sat la noi, Nănaşu-i vornic, Moşu-i pasnic şi Tata-i vatman, nu dracul; oi pute eu să fac ceva sub mînică şi pentru tine, ca să te scap. Numai la vară, cînd oi ave şi eu de lucru, cred că om îi fi şi tu.

            — D-apoi mai încape vorbă, băică Vasile? Numai mult stau eu de mă mier, ce dracu’ au ăştia cu mine, de mă urmăresc şi mă prigonesc pînă la atîta; parcă le-am mîncat capul…

            — Lasă, măi Ionică, nu te mai îngriji de atîta; dacă te-ai văzut odată în casă la mine, n-ai habar, că uite pistoalele cele cum stau încărcate colo în cui! Dar nu ştiu cum să mai zic şi eu ca să nu greşesc. Ş-or fi pus ei ochii pe tine, nu-i vorbă, dacă tot umbli ca un fulău prin sat de colo pînă colo şi n-ai nici un căpătîi. Ia însoară-te şi tu şi atunci ai scăpat de oaste: n-or mai ave ce zice nici ei. Hai să te toporîm iute şi degrabă! Iaca fată bună pentru tine: ie pe Ioana Todosiicăi din deal – fina socru-meu – şi te cununăm într-o noapte eu şi cu nevastă-mea, chiar aici în casă la mine. Ce zici şi tu, bre Catrină, aşa-i c-avem să facem o casă bună, cum se cade? S-avem să jucăm la nuntă ca să scuturăm toţi puricii de astă-vară.

            — Mai aşa ?! Nunta-i gata, numai de-ar vre fata, zise Catrina înghiţind…

            — Da ce-a mai căuta` şi ea, zise Vasile, că doar n-a să umple borş în veşca ceea a ei…

            — Ia amu ştiu că ai vorbit şi tu de te-ai prichit, zise Catrina bosumflată; măcar că leorbiţi voi bărbaţii cum vă place, dar eu, slavă Domnului, n-am văzut gunoi de fete pînă acum.

            — Apoi dacă nu vă veţi ţine voi parte una alteia, cine are să vă ţie? zise Vasile. Dar ce, Ionică nu-i bun? Ba zău, încă nu-i ea de nasul lui… Parcă cine ştie cine-i ea să-i rupă cineva mînecile pînă pe-acolo. Ştiu că n-a fi aşteptînd s-o iee feciorul lui Pulea Spătariul…

            — Da ce-i mai ai grija atîta, zise Catrina, mînca-i-ai ceea… să-i mănînci! (să mă erte Ionică de vorba cea proastă…).

            Ionică, nu-i vorbă, avea bun sprijin în Vasile dar în Catrina şi mai bun: pentru că el, ca băet strein şi sărac, slujise mult şi la tata lui Vasile şi al Catrinei. Cu Catrina scărmănase Ionică lîna şi făcuse caere; cu Catrina scosese cînipa din topitoare. Povestea cîntecului:

A zis lelea că mi-a da

Cînd s-o coace cînipa

Ş-a duce-o la topitoare

Şi mi-a da dintre picioare!

            Cu Catrina depănase Ionică fuse şi-i ajutase a lua călepe de pe răschitoriu. Cu Catrina la nevedit, cu Catrina la ghilit, cu Catrina la cules fragi şi căpşune din pădure, cu Catrina în toate părţile… În sfîrşit, ce mai la deal la vale, Catrina ştiea treaba lui Ionică, cum se cade, şi Ionică pe-a Catrinei încă hăt! de pe cînd era ea fată mare. Cum s-ar zice, s-a scăpat şi ea atunci în ţarină, ia aşa, în şagă, cîte oleacă: adecălea Ionică dăduse peste Catrina. – Norocul lui Vasile, ca să nu mai trudească şi el atîta a face începutul…

            — Ce zici, măi Ionică, să iei treaba pe mînecă? Te hotărăşti să te însori?

            — Apoi dă, băică Vasile, zise Ionică scărpinîndu-se în cap; dumitale uşor ţi-i a zice. Dar eu ce am să fac cu femeea?

            — Ă…ra! Măi Ionică, prost mai eşti! D-apoi nu ştii tu ce face omul cu femeea lui? Uită-te! Pune mîna, unde-i lîna, cum am pus-o eu la Catrina…(apucînd-o tocmai de colo…).

            — Doamne, bădică, Doamne, tare mai eşti şi dumneata nu ştiu cum; faci copilării şi vorbeşti nimicuri faţă cu oamenii streini în casă.

            — Da’ ia las’măi Catrină, las’ nu te mai marghioli şi tu atîta, că doar Ionică-i de-a noştri…

            — Ei, cum ţ-ai mai luat samă, măi Ionică? Tot nu ştii ce-ai să faci cu nevasta cînd te-i însura? S-o dai pe mîna mea, că de-asta, slava Domnului, nu-i supărare…

            — D-apoi dumitale aşa ţi-i a zice, băică, că ai avut tată şi mamă să te înveţe. Dar eu de la cine era să învăţ, c-am rămas de mic copil sărac de părinţi…

            — Apoi dar tot bine zic oamenii, că eşti prost, măi Ionică. Hai! Ce-mi dai tu mie să te învăţ eu?

            — D-apoi ce nu ţ-aş da, băică, din toată sărăcia mea! Dar numai una de noauă lei am la sufletul meu.

            — Bună-i ş-aceea, măi Ionică; dacă n-ai mai mult ad-o-ncoa, măi băiete, şi te învăţ eu tot meşteşugul gospodăriei,

Că dacă nu-i pulă

Casa nu-i sătulă.

            Ionică scoate atunci cea de noauă lei ş-o pune în palma lui Vasile. Vasile o ie cu bucurie, o stupeşte şi zice: noroc să de Dumnezeu! Apoi o pune în pungă şi zice Catrinei:

            — Catrină-hăi! Ia aşază-te tu oleacă, bre, cole cum ştii tu, ia ridică-ţi poalele să vadă şi prostul ista ce facem noi, ca să înveţe a face şi el…

            — Vai de mine şi de mine, zise Catrina, cu mîna la ochi, de ruşine, asta-i încă una: parcă vorbeşti de pe ceea lume, bărbate. Nu cumva te-ai apuca de făcut năzbîtii de faţă cu oamenii? Strînge-ţi minţile acasă, zăludule!

            — Ia taci, bre Catrină, taci! Iaca ceea de nouă lei, să-ţi iei mărgele şi cercei. Ş-odată o prăvale pe pat, îi ridică poalele frumuşel şi zice: Apropie-te, măi Ionică şi deschide-ţi ochii în patru şi te uită, ca să vezi şi tu… Şi dă-i şi dă-i, de-i mergeau petecele…Catrina, văzînd şi ea pe bărbatu-său că-i aşa de nătărău, a închis ochii ca mîţa şi s-a făcut moartă-n păpuşoi… Dar Ionică cel prost, holbînd ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată şi numai nu-i curgeau balele ca la cînii cei turbaţi!

            — Ei, măi Ionică, zise Vasile, cu limba scoas-afară şi gîfîind, după ce s-a mîntuit, nici acum nu te-ai dumirit ce-ai să faci cu nevasta, după ce te-i însura?

            — Doamne, bădică, tae-mi capul, dacă ştiu ce-aţi făcut dumneavoastră.

            — Ptiu, măi! Da greu mai eşti de cap! Se poate să nu-ţi intre aista chiţibuş în bostan după cît ţi-am arătat eu? Se vede că eşti făcut spre zile mari, sau dracul mai ştie cum, de-ai ieşit aşa un boţ cu ochi şi fără oleacă de pricepere în capul tău, punihosule ce eşti! I-auzi, fa Catrină, ia peste-aşa bărbat să fi dat tu, ş-apoi te vedeam eu ce făceai, cînd îţi vin haghiţele…

            Catrina, auzind asta, se marghiolea şi se prefăcea mînioasă, ducînd mîna la ochi şi zicînd: Nu ţi-i oarecum să-ţi fie, nebunule! M-ai făcut de ruşine în faţa lui Ionică, mînca-l-ar jegul să-l mînînce, că numai mi-a stricat somnul cu oastea ceea a lui!

            — Doamne, măi Catrină, cum îl blastemi şi tu curat degeaba; da’ unde era să se ducă şi el, săracul, dacă n-are pe nimene… Hai, măi Ionică, ce zici, nu ţi-ai mai închipuluit tu, în capul tău, ce-ai să faci cu Ioana ta, cînd a fi să fie?

            — Tae-mi capul, băică, nu ţ-am mai spus?

            — Măi, da drept să-ţi spun că proastă lighioaie-mi eşti! Nu, zău, dacă te-ar prinde şi te-ar duce la oaste, cum ai duce-o, dacă eşti aşa de bucciu la capul tău?

            — Ia, ar face şi el mămăligi la ceilalţi, zise Catrina, cu capul ascuns în cergă, că de alta nici nu-i bun, cred eu…

            — Ia lasă-l, fa Catrină, şi tu acum; nu-l mai pildui atîta, că-l vezi cîtu-i de necăjit, sărmanul! Ia mai bine învaţă-mă ce să fac cu dînsul?

            — Ce să faci? Fă ce ştii, dacă ţ-ai luat beleaua pe cap!

            — Apoi dar eu găsesc cu cale să te mai aşezi tu oleacă cole la muchea patului şi cu picioarele de-a umere, să vadă şi punihosul ista mai bine ce facem noi; poate a pute şi el odată băga la cap… Că, zău, îmi vine să-l umflu cu dinţii de păr de ciudă ce mi-i pe dînsul; că încă n-am văzut aşa tigoare de om, de cînd îs eu.

            — Ia las’, băică Vasile, zise Ionică, nu mai necăji degeaba pe Catrina, că văd eu bine că n-am să învăţ cîtu-i lumea şi pămîntul…

            — Ba nu, măi Ionică, nu te las din casa mea pînă ce nu-i învăţa în astă noapte, ferească Dumnezeu! Că am de gînd numaidecît să te însor şi să fii de casa noastră. Catrină-hăi! ia aşază-te, bre, odată, cole, cum îi ştii tu mai bine; nu mai fii aşa de ruşinoasă, că Ionică-i de-a noştri şi ca mîne-poimîne are să facă şi el cu Ioana lui ce facem noi acum.

            Catrina nu prea voia să se aşeze, cam umbla cu şopîrleala. Ca-n povestea ţiganului: „şopîrcai cu cine şopîrcai, dar cu Ivan nu şopîrcai”.

            Tocmai aşa şi deliul de Vasile nu mai aşteptă multă rugăminte; ia pe Catrina lui cam cu nepus pe masă, o aşază, cole, frumuşel la muchea patului, cu picioarele de-a umere şi strigă la Ionică să ie sama şi să bage la cap, că-l mănîncă mama dracului.

            Şi cum se mîntuie Vasile întreabă:

            — Ei, măi Ionică, mai poţi zice şi acum că n-ai învăţat?

            — Doamne, băică Vasile, numai că mi-i groază de dumneata să-ţi spun drept; dar zic zău că n-am putut învăţa defel.

            — Tă-te pustiea să te bată, netotule, că bolîndă tigoare de om mai eşti; îmi vine să-ţi sucesc gîtul, nu altceva, ticăitule şi puhinosule! Catrină-hăi, ia las’, fa, să facă şi el odată, că poate atunci s-a deschide mai bine la cap…

            — Vai de mine şi de mine! Ce spui, bărbate, ce-ţi iese din gură? Nebun eşti, ori te faci numai? Dar cum ai crede tu c-aş face eu una ca asta, că doar n-am mîncat mătrăgună! Alei! Nu ţi-i ruşine să-ţi fie! Dar de care femeie mă crezi tu pe mine?

            — Ia las’, fa Catrină, las’! Unde a mers miea, meargă acum şi suta: că doar, futu-l, n-a să ţ-o mînînce din loc. Ş-odată, c-o mînă trînteşte pe Catrina pe pat, iar ceielaltă îl apucă pe Ionică de cămeşoi şi-l trage peste dînsa, cu de-a sila!…

Atîta i-a trebuit lui Ionică cel prost, ş-apoi atunci las’ pe dînsul că pe loc s-a dat la brazdă. Povestea cîntecului:

Scoas-o vînă cît o mînă,

Bortelită-n căpăţînă,

Strujită la rădăcină;

Şi cum o puse,

Cum se duse,

Parcă fu, pustiea, unsă!…

            Şi unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, coleá, cum ştia el de mai demult… de pe la părintele Cioric de-acasă… de prin păpuşoi şi de prin cele dudăe… cînd tăiau tăvi de cucută şi de soc şi le destupau cu huduleţul… Catrina, la început, ar cam fi şuvăit ea parcă, de ochii lui Vasile; dar de la o vreme a lăsat şi ruşine şi tot la o parte şi s-a pus şi ea pe drum. Vorba ceea:

Stai, cumătră, nu mişca

Că de pulă nu-i scăpa.

Nici eu nu vreu ca să scăp

Că mi-i a fute de crăp!

            —Văleu, băică, m-a ajuns tocmai la lingurică, zise Catrina, buricîndu-se cît ce putea şi apoi căzu într-un leşin!…

            — Ia aşa, zise Vasile: cu prostul ţi-i în cîrd; cît nu ştie, cică nu ştie, d-apoi şi cînd începe a învăţa, dă de tocmeală…

            — Încet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta… Hai, scoală-te acum de pe dînsa, mormolocule!…

            — Poţi să-l mai laşi oleacă, băică, nu-l zminti tocmai acum, că parcă mă unge cu unt, zise Catrina, trăgîndu-şi răsuflarea, de parcă se frigea…

            Ionică cel prost, sireicanul, era:

Ciobănaş de la mînzări

Cu pula pe trei spinări

Face prin pizdă cărări…

            Un flăcău din cei care pîndeau după casă, mişcat pînă la rărunchi, începu atunci a cînta încetişor, zicînd:

„Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i! Pîn-ce-a plăti nouă lei.

Fata popii lui Cioric

Betejită-i la buric!

Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i! Pîn-ce-a plăti nouă lei.

Mulţumesc lui Dumnezeu

Că n-am betejit-o eu!

Ş-a betejit-o Irimiea

Că-i e mare măciulia!

Şi mai dă-i şi iarăşi dă-i, pîn-ce-a plăti nouă lei!…”

            Iară ceilalţi flăcăi, cînd au văzut pe Ionică că se scoală de peste Catrina şi pe Vasile că-i aşa de nătărău şi nu-i zice nimic, şi-au pus mîinile în cap şi crăpau de ciudă. Ş-odat’ au şi început a tropăi înadins ş-a face larmă, ca să dea pe Ionică de gol. Ionică pe loc a înţeles vicleşugul lor, ş-odat’ a început şi el a striga:

            — Nu mă lăsa, băică Vasile! Auzi-i ş-aici m-au nimerit! Au venit după mine, ca să mă prindă şi să mă dee la oaste… Vai de mine! Ce-am să mă fac?

            — Da’ nu te spăimînta aşa, măi Ionică! Fricosule, doar eşti cu mine, zise Vasile. Ş-odată pune mîna pe pistoale şi sloboade vro două-trei pe fereastră afară, de s-a stins şi opaiţul de pe prichici ş-a sărit inima din Catrina, de frică.

            Atunci flăcăii, na! Pe ici li-i drumul. S-au împăştiat toţi ca puii cei de potîrniche, luînd-o la sănătoasa… Şi după ce s-au mai depărtat oleacă iar au început a cînta: Dă-i, dă-i, dă-i! şi a chiui ca la nuntă – în pilda lui Ionică şi a Catrinei, ţiind tot o fugă pînă la crîşmă şi ducînd vestea celorlalţi despre ceea ce au văzut. Iar Vasile, după ce s-a încredinţat bine că nu mai este nime’ pe-afară, a dat drumul lui Ionică din casă şi i-a zis să se ducă întins la Todosiica din deal şi să-i spună că l-a trimis el şi pentru ce anume l-a trimis.

            Ionică însă, care nu avea grija Todosiicăi şi a fetei sale, Ioana, cum a ieşit din casa lui Vasile s-a dus întins la crîşmă după ceilalţi flăcăi, ca să bee împreună rămăşagul şi să le dee acum de obraz şi despre răutatea, fala şi fuduliea lor.

            Şi de atunci ca mai ba să se arate ceilalţi flăcăi fuduli faţă de Ionică şi să-l mai ţie de prost ca pînă atunci. Iar lui Vasile i s-a dus buhul în toate părţile, de-l rîdeau toţi şi cu curul. Şi a trebuit numaidecît să-şi ieie tălpăşiţa din sat şi să se ducă în toată lumea, cu femee cu tot, de răul crancalăilor.

            Şi iaca aşa, oameni buni şi boeri D-voastră, am găsit şi eu cu cale, că decît oi vorbi măscărale, mai bine de-aestea… Şi cine-a zis c-acestea-s măscărale, să aibă în pungă multe, multe parale! Iară cine-a zis că-s vorbe de masă, să aibă ticnă şi linişte în casă!

            Scrisă de Ioan-Vîntură-Ţară, în Iaşi, la 22 Octomvrie 1876 şi dedicată cărăcudei din Junimea îmbătrînită în rele cu prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului.

 

Poveşti şi Povestiri,

Editura Facla, Timişoara - 1990.