Povestea lui Tom Degețel

Povestea lui Tom Degețel

           Se spune că pe vremea vestitului rege Arthur trăia un mare magician pe nume Merlin care era, pe atunci, cel mai învăţat şi mai iscusit vrăjitor din câţi existau în lume. 

            Odată, vestitul vrăjitor, care putea să-şi ia orice înfăţişare dorea, călătorea prin ţară în chip de sărman cerşetor. Şi cum era el sleit de puteri de atâta drum, s-a oprit la bordeiul unui cinstit plugar să se odihnească şi să ceară ceva de mâncare. Plugarul tocmai se întorsese de la muncă şi se pregătea de cină. Deşi era tare ostenit, i-a urat bun venit străinului, chiar dacă acesta era un cerşetor cu mult mai zdrenţăros decât alţii. Nevasta lui, o femeie tare inimoasă şi ospitalieră, l-a poftit să ia cina cu ei şi i-a pus pe masă nişte lapte, într-un castron de lemn, şi un coltuc de pâine neagră.

            Tare a mai fost mulţumit Merlin de această cină simplă şi de generozitatea plugarului şi a soţiei sale. Dar Merlin nu a putut să nu observe că, deşi casa era îndestulată pentru nişte săraci, perechea părea să fie tare nefericită şi abătută.

            — De ce sunteţi aşa de necăjiţi? a întrebat el. Ce vă lipseşte?

            — Cum să nu fim necăjiţi, răspunse nevasta plugarului, când eu şi bărbatul meu trăim aicea destul de fericiţi de mai mult de douăzeci de ani şi nu avem nici un copil. Ăsta-i marele nostru necaz. Tare mi-aş dori să am un fiu, da, un fiu, chiar dacă fiul ăsta al nostru n-ar fi mai mare decât degetul cel mare al bărbatului meu. Oricât de mic ar fi, nu mi-ar păsa. Numai să pot spune că-i al meu şi să-l pot eu îngriji cu mâinile mele.

            Auzind aceasta, Merlin n-a spus nimic, dar nu după multă vreme şi-a luat rămas bun de la gazde. Şi, cugetând la cele spusede femeie, şi-a zis :

            — Ar fi o faptă grozav de bună dacă i-aş oferi acestei femei exact ceea ce-şi doreşte.

            Merlin se amuza atât de tare la ideea de a le oferi un băieţel nu mai mare decât degetul mare al unui om, încât era hotărât să-i facă o vizită Crăiesei zânelor şi s-o roage să împlinească dorinţa femeii. Nostima idee a unei asemenea făpturi în mijlocul oamenilor a încântat-o mult pe Crăiasa zânelor aşa că i-a promis că dorinţa lui va fi împlinită. Ca urmare, nu după multă vreme, soţia plugarului s-a trezit că are un fiu care, e cam de necrezut, dar aşa a fost, nu era mai mare decât degetul mare al soţului ei. Tare îl mai iubeau pe băieţel. L-au botezat cu numele de Tom Degeţel şi, într-adevăr, micuţul n-a mai crescut nici măcar c-un milimetru, rămânând toată viaţa de mărimea degetului plugarului.

            Crăiasa zânelor, care dorea să-l vadă pe băieţel printre oameni, a venit într-o noapte cu lună la fereastră, în timp ce fericita mamă stătea de veghe la căpătâiul odorului. Crăiasa zânelor l-a sărutat şi a poruncit zânelor să-i facă un costum de haine după dorinţa ei. I-au făcut o cămaşă din pânză de păianjen, o hăinuţă din puf de scai, pantaloni din pene, ciorapi din coji de mere şi o perechede pantofiori din piele de şoricel căptuşiţi cu blăniţă. Apoi, pe vârful capului i-a pus o tichie făcută dintr-o frunză de stejar.Da, acestea erau hainele pe care Tom le purta iarnă şi vară, spre marea delectare a mamei şi a tuturor vecinilor de prin partea locului.

            Dar, deşi nu a mai crescut, pe măsură ce treceau anii, Toma devenit din ce în ce mai viclean şi mai şugubăţ. Când era destul de mare să se joace cu ceilalţi băieţi din sat, se dădea în vânt după jocul de-a sâmburele de vişină. Când rămânea fără nici un sâmbure, Degeţel se ducea târându-se până la traistele celorlalţi, fura sâmburii, îşi umplea buzunarele şi scăpa neobservat, intrând după aceea din nou în joc. Însă un flăcău cu ochi ageri l-a prins asupra faptului, tocmai când Tom îşi băga capul în desagă; a strâns sfoara la gură, prinzându-i capul şi făcându-ă să răcneascăde durere. După aceea, flăcăul a trântit sacul atât de tare de pământ încât Tom s-a lovit la picioare şi peste tot corpul era numai vânătăi.

            — Aşa o să te înveţi minte să nu mai furi, a spus băiatul cu desaga din care Tom încercase să fure sâmburii.

            — N-am să mai fur niciodată, a strigat Tom. Vă rog să-mi daţi drumul şi n-am să mai fur niciodată!

            Auzind aceasta, băieţii i-au dat drumul şi, pentru un timp cel puţin, Tom n-a mai furat sâmburi de vişine.

            Tom era atât de mic încât, mama lui care îl iubea din toatăinima, îl scăpa câteodată din ochi, mai ales când era ocupată.Într-o zi, ea frământa aluatul pentru o budincă şi s-a întâmplatsă plece din bucătărie pentru o clipă. Tom, care era tare curios să vadă cum se face budinca, s-a urcat pe marginea castronului,dar, din nefericire, i-a alunecat un picior şi, pleosc, a căzut şi s-a scufundat până peste cap în aluat. Când mama s-a întors, n-a observat nimic şi a turnat amestecul într-o oală pe care a pus-o pe sobă. Gura lui Tom era plină de budincă aşa că nu avea cum să strige dar, simţind fierbinţeala, a dat din picioare şi s-a zvârcolit atât de tare în cratiţă încât mama, văzând ce se întâmplă, şi-a zis :

            — Cred că budinca asta e vrăjită. Vreun spirit rău o fi intrat în ea şi nu mai e bună de nimic.

            Aşa că luă oala şi zvrr... aruncă budinca pe fereastră. Tocmai atunci s-a întâmplat să treacă pe acolo un sărman spoitor de cazane care, fiind flămînd, s-a gândit că budinca picase ca din senin pentru că n-avea el nimic de mâncat la prânz. A ridicat-o, a pus-o în desagă şi a plecat mai departe. Dar Tom, pentru că acum nu mai avea aluat în gură, a început să strige cât îl ţineau puterile. Tare s-a mai mirat spoitorul.

            — Vai de mine! strigă el. Ce-oi fi având în desagă ? O fi vreun spirit rău care a venit să mă înspăimânte pentru că am luat budinca.

            Aşa că, fără să se mai uite, a deschis desaga cât a putut de repede, a răsturnat  totul pe jos, şi pe Tom şi budinca, şi arupt-o la fugă. Cum budinca s-a rupt în bucăţi, Tom s-a strecurat din ea acoperit tot cu aluat. S-a scuturat cât a putut de bine, şi-a ridicat de pe jos tichia din frunză de stejar, care-i căzuse, şi a alergat acasă cât a putut de repede. Şi ce s-a mai bucurat mama lui că-l vede din nou, căci era tare îngrijorată. Văzându-şi sufleţelul într-o stare atât de jalnică, l-a băgat într-o ceaşcă de ceai şi pe dată a spălat tot aluatul de pe el, după care l-a sărutat şi l-a băgat în pat să doarmă.

            La scurtă vreme după întâmplarea cu budinca, mama lui Tom s-a dus pe islaz să mulgă vaca şi a luat şi băieţelul cu ea. Vântul bătea cam tare şi de teamă să nu-l poarte pe aripile lui şi pe Tom, mama lui l-a legat cu un fir subţire de aţă de un scaiete. Dar vaca, observând tichia din frunză de stejar de un verde crud, ispititor, a înfulecat scaietele cu Tom cu tot. În timp ce vaca mesteca scaietele, Tom a zărit cu spaimă cele două uriaşe şiruri de dinţi şi a strigat cu toată puterea :

            — Mamă, mamă ! Ajutor, ajutor !

            — Unde eşti, Tommy sufleţelule? a întrebat mama, ridicân-du-se de pe scăunelul pe care se aşeza când mulgea vaca şi căutând cu privirea scaietele de care-şi legase copilul.

            — Aici, mamă, răspunse el, în gura vacii.

            Mama a început să se văicărească şi să-şi frământe mâinile,dar vaca, surprinsă de zgomotul ciudat ce venea din gura ei, a căscat gura năucită şi Tom s-a rostogolit afară. Din fericire,mama lui l-a prins în şorţ la timp, bietul Tom scăpând astfel de o vătămătură zdravănă.

            Următoarea aventură a lui Tom s-a întâmplat când s-a dus să mâne vitele la păscut cu un bici pe care tatăl lui i l-a făcut  dintr-un pai de orz. Tom a alunecat şi a căzut între două brazde de pământ. Nici n-a apucat să seridice, că s-a şi repezit la el un uriaş corb negru care a zburat cu el în plisc. Şi a tot zburat peste văi şi dealuri şi l-a lăsat pe turnul cel mai înalt al castelului unui uriaş care se afla chiar pe malul mării.

            Tom era îngrozit şi nu ştia ce să facă. Dar groaza lui fu şi mai mare când bătrânul Grumbo, uriaşul, a ieşit pe terasă să se plimbe şi l-a zărit pe Tom. L-a luat în mână şi l-a înghiţit cât ai zice peşte.

            Nici nu l-a înghiţit bine pe Tom că uriaşul a şi început să regrete ceea ce făcuse, pentru că micuţul începuse să-l lovească cu picioarele în burtă, să sară şi să facă tumbe. Durerile erau atât de mari încât uriaşul l-a aruncat pe Tom din stomac drept în mare. Dar un peşte uriaş, care-l şi zărise, a deschis o gură cât o şură şi l-a înghiţit. Nu trecu însă multă vreme şi nişte pescari, aflaţi într-o barcă la pescuit, au prins peştele în plasă. A doua zi, chiar peştele în care se afla Tom a fost dus la curtea regelui Arthur. Când bucătarul a tăiat burta peştelui să-l cureţe şi să-l gătească pentru prânzul regelui, mare i-a fost uimirea să găsească în măruntaie un băieţel atât de mic. Vă imaginaţi ce fericit a fost Tom să-şi recapete libertatea. Apoi, bucătarul l-a dus la rege care l-a declarat piticul lui. Curând Tom a devenit favoritul regelui căci cu giumbuşlucurile lui nu amuza numai pe rege şi regină, dar şi pe toţi cavalerii Mesei Rotunde.

            Se spune că atunci când regele pleca undeva călare îl lua deobicei şi pe Tom care, dacă venea vreo ploaie, se strecura în buzunarul vestei Maiestăţii Sale până ce cerul se însenina din nou.Tom era un mister pentru toată lumea căci nimeni nu ştia care-i este obârşia. Numai Merlin, vrăjitorul, ştia adevărul, dar nu voia să spună nimic.

            — Spune-mi, cum îţi sunt părinţii? întrebă regele într-o zi. Sunt şi ei omuleţi ca şi tine?

            — Nu, nici vorbă, răspunse Tom, tatăl şi mama mea sunt ţărani săraci şi harnici ca şi cei de pe ogoarele Maiestăţii Voastre. Nu sunt nici mai mari, nici mai mici ca ei, poate însă mai săraci decât oricare din ei.

            — Atunci, spuse regele, care tare mai ţinea la Tom, du-te la vistieria în care-mi ţin toţi banii şi ia cât aur şi argint poţi duce. Apoi, du-te acasă şi dăruieşte totul sărmanilor tăi părinţi.

            Aşa că, bucuros nevoie mare, Tom s-a dus la vistieria regelui Arthur cu o pungă făcută dintr-o băşică de apă. Dar nu a reuşit să bage în ea decât o monedă de argint şi trei bănuţi de aramă şi chiar şi aşa punga era prea grea pentru el. Cu toate acestea, el a pornit cu povara pe spate de-abia târându-şi picioarele, reuşind să ajungă acasă după două zile şi două nopţi şi după ce a poposit pe drum de mai mult de o sută de ori, deşi până acasă nu era decât vreo verstă.

            Tare au mai fost fericiţi părinţii să-l vadă din nou acasă. Se mândreau cu el nevoie mare, mai ales că le cărase pe spate atâta amar de bănet. Ca să-l facă să-şi tragă sufletul după versta pe care o străbătuse, mama lui l-a pus frumuşel într-o coajă de nucă la gura sobei şi l-a hrănit trei zile cu miezul unei alune, ceea ce i-a făcut tare rău la stomac pentru că aceasta era, de fapt, hrana lui pe o lună.

            Tom şi-a revenit curând dar, pentru că ploile nu mai conteneau şi pământul era tare umed, nu s-a putut întoarce imediatla curtea regelui Arthur, până într-o zi când vântul bătea în direcţia curţii regeşti. Atunci, mama lui i-a făcut o umbreluţă dintr-o batistuţă de care l-a legat pe Tom şi cu o suflare a trimis-o spre curtea regelui unde Tom a şi ajuns curând. Regele, regina şi toţi cavalerii s-au bucurat să-l aibă din nou pe Tom în mijlocul lor, pentru că le alunga plictiseala distrându-i cu acrobaţiile lui în timpul întrecerilor cu lăncii şi al turnirurilor. Dar strădania lui de a-i distra l-a costat tare scump; o cumplită boală s-a abătut asupra lui Tom de era gata să se prăpădească.

            Noroc însă că, auzind de suferinţa lui, Crăiasa zânelor a venit la curte într-o caleaşca trasă de lilieci şi l-a luat cu ea. Avântându-se în văzduh şi fără nici un popas, au zburat până au ajuns la palatul ei. După ce s-a înzdrăvenit şi l-a lăsat să se bucure de toate distracţiile nemaipomenite de care nu ducea lipsă Ţara Zânelor, Crăiasa a poruncit unei rafale de vânt să seridice şi să-l ducă pe Tom, care plutea ca un dop de plută pe apă, până la palatul regelui Arthur.

            Tocmai când Tom zbura pe deasupra curţii palatului, bucătarul îi ducea regelui un vas cu mâncarea lui preferată, grâu fiert în lapte. Şi nu ştiu cum s-a făcut dar sărmanul Tom căzu drept în mâncare, împroşcând cu grâu fierbinte faţa bietului bucătar.

            Şi era bucătarul acesta un om cam ţâfnos că aşa se înfuriede tare pe Tom, că s-a dus direct la rege şi a pretins că Tom a sărit în bucatele regale nu din întâmplare, ci din obrăznicie. Regele s-a mâniat atât de cumplit, încât a ordonat ca Tom să fie  prins şi judecat pentru înaltă trădare. Şi cum nu era nimeni care să îndrăznească să pună o vorbă bună pentru el, Tom a fost condamnat la moarte prin tăierea capului.

            Auzind pronunţându-se grozava sentinţă, sărmanul Tom a început să tremure de frică, dar dându-şi seama că nu are nici un mijloc de scăpare şi văzând un morar rămas cu gura căscată de uimire, aşa cum stau proştii la bâlci, şi-a luat avânt şi a sărit drept în gâtul acestuia. Dar a făcut-o atât de iute încât nimeni nu a băgat de seamă. Nici măcar morarul nu observase şiretlicul lui Tom. Aşa că, fără Tom, curtea s-a împrăştiat şi morarul s-a întors acasă, la moara lui.

            Când Tom a auzit huruitul morii şi-a dat seama că este departe de curtea regală şi a şi început să facă tot felul de tumbe prin burta morarului care nu-şi găsea odihnă şi credea că este vrăjit. Nemai având linişte a trimis după doctor.

            De îndată ce a sosit doctorul, Tom a început să danseze şi să cânte. Doctorul s-a înspăimântat mai dihai decât morarul şi a trimis în grabă după alţi cinci doctori şi vreo douăzeci de  învăţaţi.

            Şi pe când ei îşi dădeau cu părerea asupra acestui caz nemaivăzut şi nemaiîntâlnit, s-a întâmplat că morarul a căscat. Tom, care aştepta de mult o asemenea ocazie, a mai făcut o săritură şi a aterizat uşurel, drept în picioare, în mijlocul mesei.

            Morarul, care era amarnic de mânios că a fost chinuit de aşa o pocitanie, s-a înfuriat atât de tare, încât s-a repezit la Tom şi unde nu mi l-a prins şi aruncat pe geam drept în râu. În clipa în care morarul i-a dat drumul pe fereastră, un somon mare, care tocmai se zbenguia prin râu, l-a văzut căzând şi l-a înşfăcat pe dată. Un pescar a prins peştele nu mult după aceea, l-a dus la piaţă şi l-a vândut acolo slujitorului unui mare lord. Lordul, văzând o aşa minune de peşte, l-a făcut cadou regelui Arthur care, ca şi mai înainte a comandat să fie preparat pe dată. Când bucătarul a spintecat peştele a şi dat de bietul Tom pe care l-a înhăţat şi l-a înfăţişat regelui. Dar Maiestatea Sa era atât de ocupată cu afaceri de stat încât a ordonat ca Tom să fie dus şi ţinut sub arest până ce va avea timp să se ocupe de el.

            Bucătarul era hotărât să nu-l mai scape din mâini de data aceasta, aşa că l-a băgat într-o capcană de şoareci. Şi aşa a stat Tom în capcană, vreme de o săptămână, până ce a trimis regele după el. Dar mare-i fu bucuria când află că regele l-a iertat pentru că sărise în fiertura de grâu cu lapte şi că-l luase din nou sub aripa lui ocrotitoare. Datorită faptelor sale, Tom a fost făcut cavaler şi a primit titlul de prea-vestitul Sir Thomas Degeţel. Dar cum hainele lui Tom avuseseră mult de suferit trecând din budincă în gura vacii şi apoi în fiertura de grâu, din măruntaiele uriaşului în ale morarului, ca să nu mai spunem de cei doi peşti, Maiestatea Sa i-a comandat un nou costum pentru ceremonia învestirii titlului de cavaler. Aşa că vestiţii croitori ai curţii i-au făcut o cămaşă de zale din aripi de fluturaş, iar cizmarii i-au făcut ghete din piele de pui. Apoi, a fost făcut cavaler în faţa întregii curţi care se adunase acolo, primind un ac drept sabie şi un şoricel alb ca neaua în loc de cal.

            Şi mare era uimirea celor care-l vedeau pe Tom în noul lui costum, călare pe un şoarece, însoţindu-l pe rege şi pe ceilalţi nobili la vânătoare. Nobililor însă, nu le scăpa nici o ocazie să-şi bată joc de Tom şi de bidiviul lui care tare mândru mai cabra.

            Într-o zi, pe când treceau ei aşa pe lângă o fermă, un motan uriaş, care pândea de după o uşă, a făcut un salt să-l înhaţe pe Tom şi pe şoricel. Dar Tom a scos vitejeşte sabia şi a atacat motanul cu atâta îndârjire încât acesta le-a dat drumul la amândoi. Apoi, unul din nobili l-a pus pe Tom în pălărie şi l-a aşezat pe un pătuţ de puf într-o cutiuţă de fildeş.

            Regele a mai poruncit ca lui Tom să i se facă un tron mic, pe care să stea la masa regală pentru a o amuza pe regină în timpul mesei, şi un palat de aur mic, mic de o şchioapă, cu o uşă tot micuţă ca să aibă şi el unde să locuiască. Dar Sir Thomas Degeţel, cu toate că era aşa de bogat, nu şi-a uitat niciodată părinţii. Se ducea o dată pe lună, călare pe şoarecele lui alb, până la căsuţa lor de la ţară unde-i distra pe bătrânii săi părinţi cu poveşti şi cu tot felul de istorioare de la curtea regelui Arthur. Nu e de mirare că sărmanul plugar cu nevasta lui erau tare mândri de micuţul lor fiu care fusese zămislit prin magia marelui Merlin, bătrânul şi sărmanul cerşetor pe care cu mulţi ani în urmă îl ospătaseră, fără să ştie cine este.

Basme populare engleze,

Editura Junimea, Iași - 1981.