Vulpea şi iepurele

Vulpea şi iepurele

            A fost odată ca niciodată, a fost odată un iepuraş şi o vulpe. După ce a căzut bruma, iepuraşul a văzut că-şi schimbă blana, iar când a sosit iarna cea friguroasă cu viscole şi troiene, s-a făcut alb ca neau; suferind sărmanul de frig s-a gandit că n-ar strica să aibă şi el o căsuţă. Zis şi făcut: a străns coajă de tei şi s-a apucat să ridice o casă. Cumătra vulpe cum l-a văzut, l-a şi întrebat:

            —  Ia ascultă, iepuraş coconaş, ce faci tu acolo?

            —  Nu vezi? Fac o casă ca să mă apăr de ger.

            —  “Ia te uită, ce isteţ e! îşi zise vulpea. Să-mi fac şi eu o casă, dar nu una din coaja de tei, ci un castel adevărat, un palat de cleştar.”

            Şi vulpea s-a apucat să care sloiuiri de gheaţă să-şi ridice palatul.

            Cele două case au fost isprăvite în acelaşi timp; şi au promis iepurele şi vulpea să trăiască fericiţi fiecare în casa lui.

            Cumătra vulpe privea pe geamul de gheaţă al palatului său şi râdea în sinea ei de bietul iepuraş:

            —  ”Ia te uită la el, ţărănoiul, ce cociobă şi-a făcut! Nu se poate pune cu mine – a mea-i curată, luminoasă, un palat de cleştar, ce mai încolo şi încoace!”

            Cât a fost iarnă vulpea a dus-o bine, dar cum a sosit primăvara, zăpada s-a topit, pământul s-a încălzit, palatul ei s-a făcut numai şiroaie de apa şi a curs la vale. Cum să trăiască acum vulpea fără casă? L-a pândit pe iepuraş şi când a ieşit acesta să se plimbe, să mai ronţăie câte un firicel de iarbă, să mai roadă o rădăcină, s-a streurat în căsuţa lui şi s-a băgat în culcuşul de pe laviţă.

            Iepuraşul se întoarce şi dă să deschidă uşa. Uşa închisă! Stă el cât stă mai încearcă odată, mai bate la uşă.

            —  Care-i acolo, strigă vulpea cu glas gros.

            —  Eu sunt, cumătră vulpe, eu iepuraşul, stăpânul case. Dă-mi drumul să intru!

            —  Ba nu-ţi dau drumul! cară-te! răspunse vulpea.

            Mai aşteaptă căt mai aşteaptă iepuraşul şi se rugă din nou.

            —  Cumătră vulpe, lasă glumele, dă-mi drumul în casă! Uite, pic de somn.

            Drept răspuns vulpea îi zise:

            —  Dacă mai stai mult la uşă, să vezi cum ies afară, şi te scarmăn zdravăn de-o să se aleagă praful de blana ta.

            Se porni bietul iepuraş pe plâns şi-şi luă tălpăşiţa. În drum îi ieşi înainte lupul cel sur.

            —  Bună ziua, iepuraşule, de ce plăngi? Care ţi-e supărarea?

            —  Cum să nu plâng? Cum să nu fiu supărat? Aveam o căsuţă din coajă de tei, iar cumătra vulpe un palat de gheaţă. Palatul cumetrei s-a topit, a curs şiroaie la vale, şi vulpea s-a băgat în casa mea, pe mine, stăpânul, nu mă mai lasă să intru în casă.

            —  Ai răbdare o clipă, o dăm noi afară! zise lupul.

            —  Nu prea cred că ai s-o poţi da afară. Prea s-a aşezat temeinic cumătra vulpe în casa mea.

            —  Să nu-mi zici pe nume, de n-o dau eu afară! mârâi înfuriat lupul.

            Bucuros sărind într-un picior a pornit iepuraşul împreună cu lupul s-o dea afară din casă pe cumătra vulpe. Au ajuns în dreptul casei.

            —  Ia ascultă, cumătră vulpe, fă bine şi te cară din casă străină, strigă lupul.

            Vulpea îi răspunde:

            —  Ia aşteaptă tu o clipă, să mă dau jos de pe cuptor, să ies afară, să te scarmăn bine, să se aleagă praful de blana ta.

            —  Aoleu, că tare mai e suparată, mârai lupul, şi cu coada între picioare o şterse în pădure. Iepuraşul rămâne singur plângând amarnic.

            Numai ce vine un bou.

            —  Bună ziua, iepuraşule! de ce plângi? Care ţi-e supărarea?

            —  Cum să nu plâng? Cum să nu fiu supărat? Aveam eu o căsuţă din coajă de tei, iar cumătra vulpe un palat de gheaţă. Palatul cumetrei s-a topit şi ea s-a băgat în casa mea, iar acum, pe mine, stăpânul, nu mă lasă să intru în casă.

            —  Ai răbdare, o dăm noi afară! zise boul.

            —  Nu cred c-ai s-o poti da afară. Prea s-a aşezat temeinic cumătra vulpe în casa mea. A încercat el lupul, şi n-a putut, nici tu n-ai s-o poţi face!

            —  Să nu-mi zici pe nume, de n-o dau afară, rage boul.

            Iepuraşul, bucuros, porni sărind într-un picior pe urmele boului s-o dea afară pe cumătra vulpe. Au ajuns în dreptul casei.

            —  Ascultă, cumătră vulpe, fă bine şi te cară din casă străină! rage boul.

            Vulpea îi răspunde:

            —  Ia aşteaptă tu o clipă, să mă dau jos de pe cuptor, să ies afară, să te scarmăn bine, să se aleagă praful de pielea ta.

            —  Aoleu, că tare mai e supărată, se sperie boul, şi-o luă ia la goană.

            Se aşeză bietul iepuraş pe-o movilă şi se porni din nou pe plâns.

            Trece Moş Martin şi-i zice:

            —  Bună ziua, iepuraşule! De ce plângi? Care ţi-e supărarea?

            —  Cum să nu plâng? Cum să nu fiu supărat? Aveam eu o căsuţă din coaja de tei, iar cumătra vulpe un palat de gheaţă. Palatul cumetrei s-a topit şi ea s-a băgat în casa mea, iar acum, pe mine, stăpânul, nu mă lasă să intru în casă.

            —  Ai răbdare, zise ursul, o dăm noi afară.

            —  Nu cred, Moş Martin, c-ai s-o poţi da afară. S-a aşezat cumătra vulpe temeinic în casa mea. A încercat el lupul şi n-a putut, a încercat el boul şi n-a putut, nici tu n-ai s-o poţi da afară.

            —  Să nu-mi zici pe nume, mormăi ursul, de nu ţi-o dau afară pe cumătra vulpe.

            Iepuraşul bucuros porni, sărind într-un picior, să-l vadă pe Moş Martin cum o scoate pe vulpe din casă. Au ajuns în dreptul casei.

            —  Ia ascultă, cumătră vulpe, mârâi fioros Moş Martin, fă bine şi te cară din casă straină!

            Iar vulpea îi răspunde:

            —  Aşteaptă o clipă, Moş Martin, să mă dau jos de pe cuptor, să ies afară, să te scarmăn, să se aleagă praful de blana ta.

            —  Vai de mine, că tare mai e rea! mârâi ursul şi o luă la sănătoasa.

            Ce să facă bietul iepuraş? Se rugă căt se rugă de vulpe, dar cumetrei nici că-i păsa. A mai plâns cât a mai plâns, apoi a pornit-o la drum. Iată numai că-l întâlneşte pe cocoşul cu creasta roşie, purtând o sabie pe umăr.

            —  Bună ziua, iepuraşule! Cum o mai duci? De ce plângi? Care ţi-e supărarea?

            —  Cum să nu plâng? Cum să nu fiu supărat? Aveam eu o căsuţă din coajă de tei, iar cumătra vulpe un palat de gheaţă. Palatul cumetrei s-a topit şi ea s-a bagat în casa mea, iar acum, pe mine, stăpânul, nu mă lasă să intru în casă.

            —  Ai răbdare, zise cocoşul, o dăm noi afară.

            —  Nu cred c-ai s-o poţi da afară, cumătra vulpe s-a aşezat temeinic în casă. A încercat el lupul şi n-a putut, a încercat el boul şi n-a putut, ursul a încercat şi el si n-a putut. Cum ai să poţi tu?

            —  Să încercăm, zise cocoşul. Şi au pornit împreună, cocoşul şi iepuraşul, s-o scoată pe vulpe din casă. Cum au ajuns în dreptul casei, cocosul a prins să cânte:

“Vine un cocoş călare

Duce sabia-n spinare

Vulpea s-o sfârtece

Căciulâ să-şi facă.

Teafară ca să rămâi

Afară vuple tu să vii!”

            Cum auzi în înaintarea cocoşului, se sperie cumătra vulpe şi-i zise:

            —  Cocoşelule drag, cocoşel cu creastă roşie, cocoşel cu penele aurii, ai răbdare o clipă.

            Cocoşul strigă:

            —  Cucurigu! acuşi iţi vin de hac!

            Atunci vulpea se rugă cu glas subţire şi mieros:

            —  Cocoşelule drag, cocoşelule scump, ai milă de oscioarele mele bătrâne, lasă-mă să-mi pun măcar haina!

            Cocoşul nu se lăsă, striga întruna la uşă:

“Vine un cocoş călare

Duce sabia-n spinare

Vulpea s-o sfârtece

Căciulă să-şi facă.

Teafară ca să rămâi

Afară vuple tu să vii!”

            Ce era să mai facă vulpea? A deschis uşa şi ţuşti! Azbughit-o din casă, iar cocoşul a rămas în casa iepuraşului şi de atunci trăiesc împreună, veseli şi fericiţi, şi or mai fi trăind şi azi de s-ar mai afla în viaţă.

Vulpea şi iepurele,

Chişinău - 1990.