Motanul încălţat

Motanul încălţat

de Charles Perrault

            Murind odată un morar, lăsă moştenire celor trei fii ai săi doar puţinul ce-l avea: moara măgarul şi-un motan.

            Fraţii împărţiră pe loc moştenirea: cel mai mare îşi luă moara, cel mijlociu măgarul, iar mezinului îi dădură motanul.

            Foarte se întristă fratele cel mai mic, văzând cu ce prost odor s-a ales el drept moştenire.

            — Fratii mei îşi pot dobândi cinstit bucăţica lor de pâine, dacă-şi vor duce viaţa împreună, spuse el, dar eu, după ce-mi voi mânca motanul şi-mi voi coase din blăniţa lui o prereche de mănuşi, ce-mi mai rămâne să fac decât să mor de foame?

            Motanul auzi vorba stăpânu-său, dar nu se supără pe el.

            — Nu te necăji, stăpâne, rosti el cât putu mai cu destoinicie, mai bine dă-mi un sac şi-o pereche de botfori, ş-ai să vezi tu atunci că nu te-ai ales chiar cu aşa prost odor cum crezi.

            Nu prea crezu el, stăpânul, în vorbele acestea ale Motanului său, dar pe dată îşi aduse aminte de unele năzdrăvănii ale lui şi-şi zise: “Cine ştie poate-ntr-adevăr să-mi fie şi el de folos cu ceva!”

            Cum primi Motanul cele cerute de la stăpânul său, într-o clipă îşi încălţă botforii, umplu sacul cu varză, îl aburcă în spate şi-o porni spre pădure, unde ştia el că s-au plodit o mulţime de iepuri din cei de muscă.

            Ajungând la pădure, se ascunse în nişte tufărişuri şi rămase în aşteptare: poate vreun iepuraş mai tinerel şi prost are să vină să se vâre-n sac, la varză.

            Şi n-apucă el a se tăinui bine, că-i şi căzu pleaşca: un iepuraş mai micşor şi-ncrezător încă îi intră în sac. Ca fulgerul se repezi Motanul şi legă bine-bine la gură sacul. Apoi, foarte mândru şi mulţumit că i-a fost cu-atâta spor vânatul, porni Motanul spre curetea regelui şi ceru să i se dea voie să-şi facă intrarea la măria-sa.

            Intrând în iatacul regelui, Motanul se opri, făcu o plecăciune şi spuse:

            — Mărite rege! Marchizul de Carabas (aşa-i trecu lui prin cap în clipa aceea să-l boteze pe stăpânu-său) mi-a poruncit să-ţi înfăţişez plocon de la domnia-sa iepuraşul acesta.

            — Mergi de-i spune stăpânului tău că sunt foarte mulţumit de ploconul ce-mi trimite şi-l mulţumesc frumos, răspunse regele.

            Motanul se-nchină cuviincios şi plecă de la palat.

            Altă dată se tăinui el în câmp, într-un lan de grâu, şi-şi deschise iar sacul, în care pusese altă momeală.

            Şi când se prinseră în sac două prepeliţe, Motanul se grăbi să i le ducă iar regelui. Primind cu plăcere şi prepeliţele, regele dădu poruncă cuparilor să-l cinstească pe Motan c-un pocal de vin din partea sa.

            Şi tot aşa, două ori trei luni în şir i-aduse mereu Motanul fel de fel de vânat regelui ca din partea Marchizului de Carabas.

            Odată, aflând Motanul că regele plănuieşte să facă o plimbare cu şareta pe malul râului, împreună cu fiica sa, cea mai frumoasă prinţesă de pe lume, veni tulburat foarte la stăpânul său şi-i spuse:

            — Acu-i acu, dacă asculţi de mine şi de astă dată, fericit vei fi câte zile-i mai avea. Mergi de te scaldă azi la râu, în locul ce ţi l-oi arăta eu, iar de celelalte n-ai grijă, am să fac eu ce-am să fac!

            Îi dădu stăpânului şi de astă dată ascultare Motanului şi se duse la râu, deşi nu se putea defel dumeri cu ce i-ar putea fi de folos asemenea izvodeală.

            Aşa fiind, se afla el tocmai la scăldat când trecu pe-acolo şareta regelui.

            Iar Motanul, care sta la pândă, cum văzu că s-apropie alaiul, porni să strige cât îl ţinea pieptul:

            — Săriţi! Săriţi! Că se-neacă Marchizul de Carabas!

            Auzind strigătele, regele îşi scoase capul pe fereastra şaretei, îl recunoscu pe Motanul care i-aduse de-atâtea ori vânat la masă şi porunci slugilor să-i sară cu grăbire într-ajutor Marchizului de Carabas.

            Iar în răstimpul cât îl scoteau slugile din apă pe marchiz, Motanul, se apropie de şaretă şi-i povesti regelui precum că, pe când se scălda stăpânu-său, nişte hoţi i-au răpit veşmintele, cât nu s-a străduit el, Motanul, să-i oprească şi cât n-a strigat el în gura mare: “Săriţi, hoţii! Săriţi, hoţii!”

            La drept vorbind, chiar el, pârdalnicul, i-ascunse lui stăpânu-său straiele subt un bolovan, pe mal. Regele le porunci curtenilor să meargă şi să-l aducă deîndată marchizului un strai cât mai frumos din propriile sale straie regeşti.

            Iar când se-mbată marchizul, regele îi vorbi cu toată bunăvoia şi-l pofti în şareta sa, să-şi urmeze împreună preumblarea.

            Feciorul morarului era chipeş şi mlădiu, iar în straiul cel regesc încă mai chipeş se făcu, aşa că tânăra prinţesă îl îndrăgi pe dată până-n străfundul inimii.

            Între timp, Motanul, plin de încântare că toate i-au ieşit pe voie, o luă la fugă înaintea şaretei şi cum văzu în luncă nişte cosaşi porni să le strige:

            — Ei, cosaşilor! De nu-i veţi spune regelui, când o trece pe-aici, că toată lunca asta e a domnului Marchiz de Carabas, să ştiţi că nici fărâme o să vă facă!

            Şi-ntradevăr, când ajunse şareta în lunca aceea încântat, regele scoase iar capul pe fereastra şaretei şi-i întrebă pe cosaşi a cui fâneaţă o cosesc ei.

            — A domnului Marchiz de Carabas! răspunseră într-un glas cosaşii, speriaţi de vorbele Motanului.

            — Ah, marchize, ce frumoase lunci ai! făcu regele către marchiz.

            — Într-adevăr, măria-ta! nu-şi pierdu firea marchizul. Bună fâneaţă, şi tare frumoasă iarbă se mai face în fiece an aici către vremea cositului!

            Iar Motanul, luând-o iar înaintea şaretei, văzu într-un lan nişte secerători şi le strigă şi lor:

            — Ei, secerătorilor! Dacă nu-i veţi spune regelui, când v-o întreba, că toate lanurile acestea sunt ale domnului Marchiz de carabas, să ştiţi că nici fărâme are să vă facă!

            Când trecu, deci, pe-acolo regele şi vru să afle ale cui sunt lanurile acestea, tot într-un glas îi răspunseră şi secerătorii, precum îi spuseră cosaşii:

            — Ale domnului Marchiz din carabas, măria-ta!

            Şi iar lăudă regele stăpânirile marchizului.

            Iar Motanul tot alerga aşa mereu înaintea şaretei şi tot da poruncă orişicui îi ieşea în cale că numai astfel să răspundă, încât se minună până şi regele de cât îs de întinse şi bogate cuprinsurile Marchizului de Carabas.

            În sfârşit îşi conteni fuga Motanul în faţa unui preafrumos castel. Iar stăpân peste castelul acela, ca şi peste toate acele lanuri şi fâneţe pe unde trecuse regele, era un fioros Căpcăun, tot atât de fioros pe cât era şi de bogat.

            Aflase de cu vreme Motanul, pe când oblicise şi plănuise el toate, că are Căpcăunul acesta o putere să se prefacă în orice jivină de pe lumea asta, şi se pregătise el şi pentru asemenea încercare. Se înfăţisă deci Motanul în castel la Căpcăun, îi făcu o plecăciune şi-i spuse că nu i-a putut trece pe la poartă fără a-i intra în casă şi a-l întreba de sănătate.

            Căpcăunul, auzind asemenea vorbe, se simţi grozav de măgulit, fireşte. Îi primi pe motan după toată cuviinţa şi cu toată prietenia de care sunt în stare ei, căpcăunii, poftindu-l să şeadă şi să ospeţească aci la el oricât va dori.

            — Am auzit de pe la lume că matale te poţi preschimba, cică, în orice jivină pofteşti, înnodă iar firul vorbei Motanului. Chiar în leu ori elefant! Adevărat să fie oare, ori îs numai nişte vorbe?

            — Cât se paote de adevărat! tună Căpcăunul. Şi ca să nu te mai îndoieşti, domnia-ta, uite-acu, sub ochii dumitale, am să mă preschimb în leu. Priveşte!

            Văzând că-i răsare în aceeaşi clipă-n faţă un leu cât toate zilele de mare, Motanul se sperie aşa de cumplit, încât dintr-o săritură se şi pomeni cu tot cu botfori tocmai sus-sus în vârful acoperişului, de nici lui nu-i venea să creadă cum a făcut de-a ajuns pân-acolo, aşa încâlţat cum era!

            Şi numai când îl văzu pe Căpcăun că-şi recapătă înfăţişarea omenească îndrăzni el să coboare de pe-acoperiş şi să-i mărturisească ce spaimă a tras.

            Căpcăunul râse cu mare poftă.

            — Dar ţi-a mai mers dumitale vestea că şi-n cele mai mici jivine, nu numai într-astea mari, te poţi preschimba, reîncepu, mieros, Motanul, până şi-ntr-un guzgan, de pildă, ori chiar într-un şoricel. Mărturisescu-ţi că tare nu-mi vine a crede!

            — Aşa?! răcni Căpcăunul. El las-că ţi-o arăt eu acum şi pe asta!

            Şi-ntr-aceeaşi clipă se prefăcu într-un şoricel, pornind s-alerge de colo-colo pe podele.

            Atâta aştepta Motanul. Cum văzu şoricelul, se şi năpusti asupra lui şi-l înghiţi.

            În răstimpul acesta alaiul regelui tocmai ajunsese să treacă prin faţa aşezării Căpcăunului. Văzând cât de frumos castelul, regele pofti să-l cerceteze mai cu de-amănuntul.

            Motanul auzi huruind roţile pe podul de la poartă şi ieşi fuga întru întâmpinarea şaretei.

            — Fii bine venit, măria-ta, în castelul Marchizului de Carabas! rosti el cu mare fală.

            — Cum aşa, domnule marchiz?! se minună iar regele. Ş-acest preaminunat castel tot al dumitale e? Drept să-ţi spun, n-am mai văzut de când mă ştiu asemenea frumoasă aşezare! Să intrăm, dacă ne dai voie!

            Marchizul ajută tinerei prinţese să coboare din şaretă şi porni alăturea cu ea în urma regelui.

            Intrând cu toţii în uriaşa sală de ospeţe, găsiră masa gata-ntinsă, căci Căpcăunul se aflase tocmai în aşteptarea unor prieteni ai săi, poftiţi să benchetuiască la castel. Ei, dar unde să mai cuteze ei acum să vină, când auziră că însuşi regele e la castel!

            Nu mai contenea să se tot încânte regele şi de tânărul Marchiz de Carabas, şi de bogăţiile sale fără de număr. Iar după ce mai bău şi vreo cinci ori chiar şase pocale de vin, zise:

            — Ascultă, domnule marchiz, dacă doreşti să-mi ceri fiica de soţie, să ştii că n-ai decât o vorbă să-mi spui!

            Marchizul se-nchină cuviincios, mulţumi pentru marea cinste ce i se face, şi, fireşte, se-nvoi îndată. În aceeaşi zi jucă şi nunta cu tânăra prinţesă.

            Iar Motanul, după toate câte le făcuse, se văzu ajuns atât de însemnat dregător la curte, încât nici şoareci nu mai catadicsea să vâneze, decât doar aşa, când îi venea lui chef câteodată.

Basme fermecate

Editura Hyperion, Chişinău - 1991.