Focul, fiul văzduhului

Focul, fiul văzduhului

(Legendă a indienilor Lenguas din Chaco)

            Neguri şi bezne domneau pretutindeni, de-ndată ce marele şi prealuminatul soare se ducea să se culce. La căderea nopţii, oamenii se opreau din orice fel de îndeletnicire.

            Cum păşeau afară din adăposturile lor, aflate în adâncurile peşterilor, îi hărţuia frigul. Hrana era puţină, căci vânătorii nu se puteau depărta prea mult, pe urmele sălbăticiunilor. Îi stăpânirea teama ca nu cumva, bâjbâind prin neguri, să nu mai găsească drumul de întoarcere. Din pricina aceasta, oamenii aduceau laude duhurilor înţelepte şi îndurătoare, când norocul le scotea înainte o fiară din carnea căreia se hrăneau mai multe zile.

            Din întreaga seminţie Lenguas, doar o singură fiinţă era nemulţumită. Aceasta se numea Tejito, un vânzător iscusit. Țintea fără greş, departe peste trei râuri, şi ochea drept în inimă chiar şi zburătoare ce se încumeta să treacă peste înălţimile ale piscului Crinjinjibe.

            Tejito nu mai putea îndura ca jumătate din viaţa sa să orbecăie prin bezne. Apoi era încredinţat că trebuie să mai fie şi alt chip de a te apăra împotriva gerului şi vântului, decât să te acoperi cu pieile jupuite de pe vietăţile ucise în adâncul codrului.

            Se frământa Tejito şi nu-şi găsea tihnă. Îşi pierduse aproape cu totul somnul. Braţul lui nu mai era la fel de iute, nici piciorul la fel sprinten ca altădată.

            Până când, într-o bună dimineaţă, unse bine cu grăsime arcul său măiestru, apucă strâns în mână pavăza din pielea cerbului caribu şi, cu tolba doldora de săgeţi, prinsă la cingătoare, o porni în lume. Lăsă în grija fratelui său mezin, Cuaxaco, tribul, pe care până atunci îl scosese adesea la liman din nenumărate necazuri. Îşi povăţui frăţânele astfel.

            ― Străduieşte-te să  nu neîndreptăţişti pe careva. Ai grijă să împarţi fiecăruia atâta hrană cât i se cuvine şi să descoperi la vreme alt ţinut bun pentru vânătoare. Iar dacă eu n-am să dau nici o veste, nici n-am să mă arat până ce se vor perinda pe cer de două ori câte zece luni, atunci să ştii că am fost răpus pe undeva de vrăjmaşi. De-ndată să purcezi a mă răzbuna.

            Cu aceste cuvinte, Tejito se despărţi de ceilalţi Lenguas.  O parte dintr-înşi, privindu-l cum se topeşte în negurile ce începuseră să învăluie ţinutul lor de baştină, îl căinau, ca şi cum ar fi murit.

            Cei mai mulţi însă erau mândrii că s-a putut nşte un vânător neînfricat, gata de a porni lupta cu frigul şi beznele. Merse Tejito ce merse, până poposi în scobitura celui mai înalt palmier ce i se ivi în cale. Tocmai când dormea mai bine, răpus de osteneală, îl deşteaptă un ropot mare. Lipi urechea de pământ şi desluşi pe dată dincotro venea zgomotul. Auzul său ascuţit, de vânător încercat, nu-l putea înşela.

            Părea zgomotul stârnit de o cireadă de mistreţi în trecere prin vadul unui râu apropiat. Tejito se năcăji încă o dată la gândul că, lipsit de lumină cum era, nu putea să folosească arcul şi pierdea din mână carnea grasă şi mustoasă a mistreţilor.

            Ciuli urechile mai bine. Era ceva ciudat, cum nu mai auzise până atunci. Ai fi zis că de astă dată râul era străbătut de un singur trup uriaş.

            Peste seamăn de mirat, vânătorul nu pregetă să se caţere pe trunchiul palmierului şi, cu băgare de seamă, ajunse până-n vârf.

            Pricina acestui ropot era o vietate uraşă, care unduia pesemne prin apa învolburată a unei cascade, la o depărtare bună de Tejito. Prin întunecimea deasă din jur, vânătorul reuși să desluşească ciudata arătare, căci un şirag de stele pâlpâitoare însemnau drumul ei prin râul în spume.

            Fără a sta mult pe gânduri, Tejito îşi dădu seama că nimerise peste vestitul Imbunche, din calea căruia se ferau toţi muritorii. Şarpele cu uriaşul trup strâns dintr-o puzderie de inele, presărat numai şi numai de stele, se scălda în cascadă.

            Tejito nu pregetă măcar o clipă. Întrună arcul bine şi spintecă văzduhul înceţoşat cu săgeata ce avea în vărf colţ de jaguar, iar la celălalt capăt pene de papagal. Săgeata se înfipse în trupul vestitului Imbunche.

            Şarpele ce n-are moarte îşi scutură spinarea. Solzii se încreţiră, stelele scânteiară mai puternic, de parcă un crâmpeii de cer s-ar fi desprins singur, ca să împodobească nemaipomenita făptură.

            Dar zbaterea lui Imbunche se vădi zadarnică. Braţul noduros al vânătorului, sâgeata lui călită cu meştesug neîntrecut îl pironiseră în mijlocul cascadei.

            Dacă văzu şi văzu vestitul şarpe că nu mai are încotro, cântă tărăgănat:

“Ia-mi din trup crunta săgeată,

Şi primeşti marea răsplată.”

            Lui Tehjito nu-i prea dădea inima ghes să asculte acest îndemn. Totuşi, cum Imbunche îşi înnoi făgăduiala, se hotărâ. Nu coborâ însă din vârful copacului, pentru al scăpa pe şarpe. Dimpotrivă, slobozii încă o săgeată, care o izbi pe cea dintâi, scoţând-o întreagă din trupul unde rămăsese înfiptă. Apoi, ochind iarăşi fără greş, încercatul vânător le trimise în zbor pe toate trei îndărăt, în tolba sa. Şiretlicul acesta îi îngăduia să fie în orce împrejurare înarmat până în dinţi.

            —  Văd că m-ai ascultat. Deşi s-ar cuveni să te fac mii-fărâme! grăi Imbunche, îmi voi îndeplini făgăduiala. Apropie-te fără grijă de cascadă şi jupoaie trei inele din coada mea. Să nu-ţi fie milă, pentru că oricum, în scurtă vreme, pielea îmi creşte la loc. Tu însă, din pielea astfel dobândită, ca preţ al iscusinţei cu care m-ai scăpat de vătămarea ce singur mi-ai făcut, să-ţi croieşti o pereche de cizme fermecate. Cu asemenea încălţări vei putea să-ţi potriveşti mersul după plac.

            Zis şi făcut. Tejito se apucă de treabă şi, mai înainte ca şarpele să se răzgândească cumva, cizmele năzdrăvane erau gata.

            Veneau ca turnate pe picior unde mai pui că rămăsese aninat de fiecare câte un ciob de stea, încât roată-n jurul neinfricatului vânător era luminată ca  ziua-n amiaza mare.

            Imbunche îşi undui inelele, vreme îndelungată, până ce ajunse cu tot trupul de cealaltă parte a cascadei. Apoi, înălţându-se cu inele sale semănate cu stele, de ziceai că un soare mai mic a spart cercul beznelor, strigă de departe.

            ― Să nu uiţi, dacă le apuci de urechi, cizmele mă vor vesti şi la capătul lumii ce se întâmplă cu tine!

            În faptul zilei Tejito hotărâ să pornească mai departe.

            Era de-ajuns să roatească: “Vreau un pas care să mă treacă peste un munte!” şi încălţările sale minunate îi dădeau ascultare. Vălmăşaguri de stânci rămâneau în urma lui. Într-o fulgerare trecea prin mijlocul celor mai avane vârtejuri de pulberi ucigătoare ale pustiilor.

            N-apuca să răsufle bine şi pasul urieşesc îl purta nestingherit peste cele mai fioroase coclauri.

            Se sătură totuşi curând de iuţeala cu care mergea. Nu-i rămânea destul răgaz să cerceteze pe-ndelete locurile. Căci îşi pusese în gând să vadă dacă nu găseşte vreun obicei bun, vreo îndeletnicire, vreun copac roditor, pe care să le ducă tribului său.

            Drept care rosti: “Cizmelor, acum dintr-un singur pas să mă duceţi împrejurul unui codru întreg.”

            Aşezările de corturi piereau în drepta şi-n stânga. Oamenii întâlniţi în cale nici nu apucau s-o ia la goană, speriaţi de picioarele vânătorului, că acesta se şi mistuia în zare.

            Fireşte că după puţine zile de umblet, Tejito nu se mai dumirea dacă a trecut sau nu hotarele lumii noastre.

            Le porunci atunci cizmelor croite din pielea şarpelui minunat: “Potriviţi-vă pasul după cel al unui indian, care-şi vede liniştit de drum” şi încălţările îl purtară iar domol.

            Încercatul vânător mai merse ce mai merse şi în cele din urmă, la o răscruce, se opri în faţa unei colibe împletite din liane. Strigă de câteva ori şi doar ecoul îi răspunse. Într-un târziu se ivi dinăuntrul colibei un bătrân chircit la trup şi cu faţa acoperită toată de încreţituri şi şănţuleţe.

            — La ce-ai venit să-mi tulburi liniştea, vânătorule străin? îl întrebă bătrânul, cu glas dogit. Ce nevoie ai tu, care porţi arme înspăimântătoare, cizme trainice şi noi, să-ţi pierzi vremea cu un biet moşneag ca mine? Uite, numai înfăţişarea ta semeaţă şi glasul tău mă cutremură de moarte.

            — Nu ai nici o pricină să te înspăimânţi la vederea mea, îi grăi cu blândeţe Tejito. Gândurile mele sunt bune. Rogu-te, spune-mi atât doar: pe care din cele trei poteci să apuc, ca să pot cutreiera celălalt tărâm?… Vreau ca, de pe acele meleaguri, să aduc unelte şi îndeletniciri noi. Poate cu ele îi voi scăpa de frig şi întuneric pe locuitorii Lenguas.

            Moşneagul îl iscodi cu o privire piezişă. După aceea măsură pe rând cele trei poteci, ca şi cum ar fi chibzuiut adânc spre care să îndrume paşii pribeagului.

            La urmă se îndură:

            — Călătorule, de oriunde vei fi venit tu, mă plec în faţa bărbăţiei ce-o arăţi, încumetându-te la semenea faptă. Dacă ţii morţiş să ajungi pe tărânuri semănate la tot pasul de primejdii ce-ţi îngheţă sângele în vine, eu îţi voi spune cu inima dechisă: ia-o drept înainte, fără popas, pe poteca din mijloc.

            Tejito îi mulţumi după cuviinţă bătrânului şi plecă într-acolo.

            Nici nu le suflă bine cuvintele de îndemn, că cizmele fermecate şi începură să înghită iarăşi depărtările. Trecu prin pustietăţi moarte şi mute. Îndură priveliştea unui ţinut ce nu cunoştea soarele, unde ziua şi noaptea erau aidoma.

            Se căţără printre stânci înfipte în cer. De n-ar fi fost încălţările înzestrate cu puteri neţărmuite, cine ştie dacă nu şi-ar fi dat şi sufletul de osteneală.

            Iar când se încheiară cele patru sferturi ale unei zile şi ale unei nopţi întregi, Tejito se trezi dinaintea aceleiaşi colibe.

            Dintr-însa ieşi iarăşi bătrânul întâlnit. Neîntrecutul vânător spuse doar:

            — Cinstite bătrân, care stăpâneşti o comoară de înţelepciune, fii darnic cu povaţa ta şi mai arată-mi încă o dată pe ce cale să apuc.

            ― Pesemene că nu ai urmat întocmai îndrumarea mea, de te-ai rătăcit, îl mustră moşneagul. Dar ca să vezi cât de mărinimos sunt, am să mai risipesc căteva vorbe de dragul tău. Ia-o de astă dată către miazăzi şi să nu zăboveşti nici o clipă, de nu vrei să te ajungă din urmă stihiile dezlănţuite ale iernii.

            Cu inima cam strânsă, Tejito porni către miazăzi.

            Şuiera prin văzduh, stingând câte o stea din nebăgare de seamă.

            Cu trecerea lui răscoli întinderi de nisipuri mişcătoare, lăsând îndărătul său uriaşe pajişti amorţite. La capătul celei de-a doua zile îl întâlni iarăşi pe bătrânul mincinos.

            La vederea lui, mintea lui Tejito se lumină. Căzuse pradă şiretlicurilor mârşave ale unui duh rău.

            —  Aceasta este, aşadar, înţelepciunea ta ticăloasă şi cinstea ta prefăcută! tună vânătorul, scos din fire. Ia să-mi ieşi chiar acum din colibă şi să te iei la întrecere cu mine!

            —  Vai şi amar! se văicări cu glas piţigăiat mincinosul, spân şi încreţit la chip.

            —  Degeaba te boceşti! se stropşi la dânsul Tejito. Aleargă şi tu în neştire, până ce ți s-or slei puterile necurate cu care mai amăgit.

            Zise, şi numai ce-i trase în spate o lovitură cu piciorul său încălţat în cizmele fermecate, de zbură procletul roată. Începu să se învârtă şi nu se mai opri niciodată.

            Mai făcu Tejito încă o bucată de drum, cât alergă un cerb caribu un an întreg şi pătrunse în ţinutul prăpăstiilor. Potecile se îngustau mereu, firavă punte între viaţă şi moarte. Nu mai cuteza vânătorul să folosească săriturile uriaşe, de teamă să nu pice tocmai în fundul cine ştie cărui hău ucigător. Deasupra capului său începea să se aştearnă umbra măreaţă a piscului piscurilor, pe lângă care chiar măreţul Crinjinjibe ar părea cât o pietricică. Deodată Tejito prinse cu urechea un vaiet. Venea dinspre viroagele unde se zăreau leşuri de fiare, cu înfăţişări de neînchipuit. Fuseseră răpuse de pietre căzute din cer.

            Duse mâna streaşină la ochi, şi scrutând împrejurimea zări pe un ţanc de stâncă un copac. În copac erau într-un cuib făcut din pene, în culorile curcubeului, trei pui ce păreau o corcitură de vultur cu şarpe şi papagal. Apa unui torent înfuriat se ridicase până la jumătatea trunchiului. Puii gemeau neputincioşi, sortiţi pieirii. Încercatul vnător fu mişcat, văzând cum viaţa lor, abia înfiripată, era pândită de un sfârşit nemilos. Scoase din tolbă o săgeată, o slobozi şi, minune! Săgeata trecu chiar prin mijlocul cuibului şi îl purtă, ca o aripă ocrotitoare, până la rădăcina unui uriaş copac. Puii scăpaseră.

            —  Să te binecuvânteze marele Manitu, care le plăteşte pe toate după cuviinţă! strigă în prajma lui Tejito un glas scrâşnit. Se întoarse şi se trezi faţă-n faţă cu pasărea care, de bună seamă, era mama puilor scăpaţi de dânsul. Eu sunt Saracuru, grăi zburătoarea şi chiar de-ţi par neînsemnată faţă de un viteaz ca tine, să ştii că atunci când nici cu gândul nu te gândeşti, vei fi bucuros de ajutorul ce mă voi grăbi să ţi-l dau.

            Vânătorul făcu o plecăciune către pasăre şi-i mărturisi ce îl adusese pe meleagurile acelea.

            —  Cale bună, îi ură Saracuru, să te păzeşti însă, căci vei da peste stăpânirea Condorului de aramă, care este o urgie a locurilor.

            Vorbele noului prieten se adeveriră curând. Tejito îşi dădu seama că coliba Condorului era clădită din ţeste, şi din oase peticite cu fâşii de piele.

            Se apropie tiptil. Stăpânul nu era acasă. Vânătorul cercetă uimit nişte grămăjoare de pulbere, nici albe, nici tocmai negre. Mai degrabă aveau o culoare între zi şi noapte. Alături, câteva crengi de copaci trosneau şi pârâiau sub flacăra când roşie, când albăstruie a unei făpturi cu totul noi pentru Tejito. Minunea aceea răspândea o dogoare binefăcătoare, unduind în culori schimbătoare, sub o oală de lut, din care ieşeau aburi îmbietori. Vânătorul se aplecă. Înăuntru era  o bucată de carne, dintr-o vietate ciudată. Tejito îşi luă inima-n dinţi. Trase afară o ciozvârtă şi gustă. Carnea era fragedă şi plină de sucuri care mai de care mai gustoase. Nici pe departe nu semăna la gust cu carnea încă sângerândă pe care o mânca toţi cei ce se trăgeau din falnica obârşie a lenguaşilor. Unde mai pui, chibzui Tejito, că dogoarea, bună să te apere împotriva gerului şi a vântului, era totodată luminoasă ca o stea.

            Încercatul vânător hotărâ să se ascundă. Voia să dibuie de unde şi cum îşi aduse Condorul de aramă luminiţa aceea jucăuşă, bună la pregătitul demâncării, bună să spulbere nopţii şi să alunge frigul din oase.

            Mai-nainte însă, pentru mai bună pază, suflă tare, şi strălucirea aceea pieri. În puterea nopţii, namila întreaga zare. Purta în cioc două frânturi licăritoare, fără doar şi poate din acelaşi soi cu cele care uimiseră privirea cutezătorului pământean. Amarnică fu mânia zburătoarei, când răscoli cu ciocul şi nu găsi carnea.

            În locul flăcării, aşijderi, nu mai dădu decât în cenuşă. Nici nu se căzni măcar să scotocească prin ungherul unde se pitise viteazul. Era încredinţat că legile statornicite de la începutul oricărei vieţuiri nu pot fi călcate şi că nici un indian nu ajunse până la el, Condorul de aramă.

            ― Voi fi nevoit, ca să mă pot înfrupta din vânatul prins, să fac cale-întoarsă şi să mai iau din avuţia soarelui doi stropi de foc! urlă zburătoarea de vuiră stâncile.

            Tejito afla, în sfârşit, cum se numeşte făptura cu însuşiri binefăcătoare pe care o descoperise: Focul, fiul văzduhului. Vânătorul se agăţă pe nesimţite de coada uraşului Condor, pornind ţintă spre soare. Un noian de munţi se micşorară cât ţăndările. În jur, se prăbuşeau în genunile văzduhului aştri cu coadă, învăpăiaţi. Lui Tejito mai-mai că i se aprindea pielea şi mare mirare cum de nu-i scoteau fum până şi măruntaiele.

            Dar îşi încleşta dinţii şi nu crâcnea. După ce se strecură printr-o bortă nemaivăzută, în faţa ochilor lui Tejito se deschise o nemărginită întindere scăldată într-o scânteiere vie. Sosiră lângă tronul soarelui. Condorul de aramă, care după purtări se vădea a fi oaspete obişnuit pe tărâmul acela, smulse din mantia aurită a soarelui un mănunchi de văpăi.

            Apoi, cu acel cutezător fiu al seminţiei Lenguas prins de coadă, Condorul îşi luă zborul înapoi către cuib, fără să vadă cum străinul nepoftit furase şi el o frântură din văpaia soarelui, ca să ducă focul pe pământ.

            Ochiul atotvăzător al soarelui cuprindea însă, în aceeaşi clipă, tot atâtea lucruri şi chipuri câte degete au la amândouă mâinile toate triburile dintre munţi şi mare, adunate laolaltă. Cu ochiul său pătrunzător, soarele zări printr-o spărtură a bolţii cum Tejito călcase opreliştea ce-i lipsise până atunci pe sărmanii muritori de binecuvântarea focului.

            Astfel, în vreme ce vânătorul strângea fericit la piept jarul, soarele trimise o rază pe urmele sale. Ca o suliţă vrăjită, raza îl străpunse pe încercatul vânător şi îl zvârli din înaltul bolţii.

            Tejito despică văzduhul, vâjâind, de-şi pierdu o clipă simţirea. Se dezmetici la vreme pentru a vedea cum se cască sub el un hău în care ar fi încăput, ca într-o peşteră, mulţimile de oameni care au vieţuit pa faţa pământului dintotdeauna, şi încă ar mai fi rămas loc berechet.

            —  Unde eşti, Saracuru? strigă dânsul, pregătindu-se să întâmpine cum se cuvine sfârşitul.

            La glasul acela deznădăjduit, bolta se umplu de stoluri de sacuru. Zburau împânzind întinderea, de părea că însuşi cerul bate dintr-o singură aripă nemăsurat de mare.

            Fiecare pasăre purta în cioc pene, frunze ori bucăţi de muşchi, aşternând un covor moale pe fundul acelui hău. Tejito căzu în acel hău, dar nu se vătămă.

            —  Mai departe, descurcă-te singur! Îi strigă cea căreia îi scăpase puii din potopul apelor.

            Tejito, cu văpaia fără preţ, se ridică teafăr.

            Dar nu-i era dat să scape atât de uşor cu comoara pe care duhurile vrăjmaşe se îndărătniceau să n-o lase oamenilor.

            Soarele trimise ştire lui Guayacuru, păzitorul focului, să-l orească prin orice mijloace pe viteaz.

            Guyacuru, matahală de pară şi vâlvătăi, cu slugile sale croite din nebănuite întruchipări ale flăcărilor, îl pândeau la strâmtoarea tărâmului megieş cu fundul hăului în care căzuse Tejito.

            Răpuse încercatul vânător roiuri după roiuri de stârpituri învolburate, dar mişunarea lor nu se oprea. Nu mai avea viteazul altă scăpare decât un  şiretlic încă neîncercat. Se vârâ într-o crăpătură săpată în stâncă de un trăsnet zvârli după el de Guayacuru. Paznicul focului era încredinţat acum că-şi va îndrepta greşeala, nimicindu-l pe îndrăzneţul fugar. Vârâ după el măciuca sa fierbinte. Tejito îşi  înţepă braţul cu o săgeată. Cu picurii de sânge prelinşi mânji măciuca. Mulţumit că l-a păcălit pe potrivnicul ce-i dăduse atâta de furcă. Guayacuru se depărtă.

            Atunci Tejito trase de urechi cizmele fermecate. Nu trecu mult şi Imbunche se arătă, cu şiragul lui de stele pe spinare. Îşi desfăşură inelele, ca o punte peste zări şi, lunecând de-a lungul trupului său, Tejito ajunse iarăşi pe pământ.

            Viteazul îşi trase puţin sufletul, după nesfârşita lui colindare, apoi, înghiţind iarăşi şi iarăşi depărtările, poposi în preajma peşterii de unde plecase cu amar de vreme în urmă.

            Cel mai în putere din neamul Lenguas erau acum moşnegi gârbovi. Pruncii din leagănele de piele se făcuseră vânători ageri, iar fratele căpeteniei de-abia îşi mai purta paşii, rezimat într-un toiag din lemnul roşcat al copacului coraba.

            Tejito le înfăţişă darul minunat: Focul, fiul văzduhului. Oamenii îl primiră sărbătoreşte, petrecând trei zile şi trei nopţi în şir. Acum nu le mai păsa de umbrele şi spaimele nopţii, nici de dezlănţuirea stihiilor iernii. De-atunci încolo, de câte ori se ospăta vreun indian şi se înfrupta din vânat fript, nu uita să se plece până la pământ, în semn de adâncă cinste pentru Tejito, viteazul care a dăruit oamenilor focul.

Din cele mai frumoase basme ale lumii,

Editura Ion Creangă, Bucureşti - 1991.