Nuielușa de aur

Nuielușa de aur

de Călin Gruia

A fost odată ca niciodată. A fost odată o femeie sărmană, care avea doi copii: un băiat și o fată.

Pe fată o chema Sprinteoara, iar pe băiat, Mugurel.

Sprinteoara spăla și scutura, Mugurel aducea apă de la izvor și aduna surcele; Sprinteoara aprindea focul în vatră și fierbea bucatele, Mugurel culegea poame din pădure; Sprinteoara cosea și torcea, Mugurel împletea opincii din coajă de tei. Și seara, când venea mama lor trudită de la muncă, toate erau la locul lor: masa așternută, mâncarea caldă, apa din ulcior rece, ograda curată, casa măturată.

Într-o zi, după ce Sprinteoara își puse la cale treburile casei, porni cu Mugurel prin pădure să culeagă ciuperci. Soarele trecuse de amiază, dar coșurile lor tot goale erau. Și cum mergeau ei și se afundau tot mai mult în pădure, uitându-se când în dreapta, când în stânga, numai iată că zăresc într-o vâlcea o ciupercă mare și frumoasă.

Se aplecară s-o rupă, dar ciuperca se făcu nevăzută. Se uitară mirați în jur și o zăriră ceva mai departe. Cu cât se apropiau de ciupercă, cu atât ciuperca se depărta.

Și au mers ei, au mers, până au ajuns într-o poiană verde unde erau tare multe ciuperci. Însă cum se aplecau să le culeagă, ciupercile intrau în pământ, iar dacă se ridicau în picioare, ciupercile răsăreau din nou în altă parte.

— „Ce să fie oare? se gândi Sprinteoara. Ciupercile parcă ar avea picioare, așa aleargă de colo până colo”.

Mai erau însă și alte lucruri ciudate în poiană. Copacii erau strâmbi și aveau frunzele lungi, subțiri și se mișcau ca niște degete. Sprinteoara se înfioră. Vroi să-l strige pe Mugurel, care mai alerga încă după ciupercile fermecate, dar nu avu vreme. Mugurel tocmai atunci prinsese în mâini o ciupercă mare și trăgea de ea s-o scoată din pământ.

Ciuperca se rupse și din ea ieși un fum galben-vânăt, care semăna cu un nor. Fumul învălui toată poiana pentru o clipă, apoi se ridică deasupra pădurii și se mistui în zare…

Mugurel nu mai era acolo… nu era nicăieri…

Copacii își foșniră frunzele, potecile se întunecară.

Sprinteoara o porni la fugă, strigând după ajutor. Nu-i răspunse nimeni. Cărările îi erau necunoscute… Se rătăcise… Abia târziu ieși într-un luminiș. Începu să caute drumul spre casă. Dar cum să se întoarcă ea fără Mugurel? Porni în căutarea lui.

Și tot umblând ea și strigând în toate părțile, se pomeni într-o rariște de pădure în fața unui alun care se legăna. Nu adia nici un vânt, nu se mișca nici o frunză în ceilalți copaci; și totuși alunul se legăna de parcă îl scutura cineva de tulpină. Cine îl mișca oare? Ba încă, lucru și mai ciudat, la fiecare legănare frunzele i se îngălbeneau văzând cu ochii și cădeau de pe ramuri.

– Ce ai, alunule? întrebă Sprinteoara.

Mare-i fu uimirea când, din foșnetul frunzelor, auzi un glas:

– Nu te mira că mă legăn când nu bate vântul și-mi îngălbenește podoaba în toiul verii, căci la rădăcina mea e un vierme care mă roade, de mă dor crengile și frunzele.

– Un vierme?! făcu Sprinteoara. Dacă am să pot, am să te ajut.

Și fata începu să sape cu un băț ascuțit. Pământul era tare, rădăcinile adânci, dar Sprinteoara nu se lăsă până nu găsi viermele și-l strivi. Acoperi apoi rădăcinile cu pământ și, fiind în vale un izvor, aduse de câteva ori apă în pumni, udă copacul la rădăcină și iată!… alunul își lepădă pe dată toate frunzele galbene, înmuguri, dădu frunze noi și flori.

– Mulțumesc, fată bună, că m-ai scăpat de vierme și, aplecându-și un ram înflorit, alunul adăugă: Rupe de aici o nuielușă. Cu atât te pot răsplăti. Poate-ți va fi de folos în drumul tău. Cu această nuielușă de vei atinge copacii uscați, pe dată vor înflori și vor lega rod; de vei atinge crenguțele uscate, ele vor înverzi și vor da rădăcini; de vei atinge crenguțele verzi, ele sub ochii tăi se vor face copaci…

Sprinteoara luă nuielușa de alun și o băgă în sân. Peste pădure se lăsă încetișor noaptea. Unde să pornească?

De după un nor se uita, mirată, luna. Hei, și de s-ar fi putut, Sprinteoara ar fi întrebat-o și pe ea dacă nu i-a văzut cumva frățiorul. Câteva lacrimi i se prelinseră pe obraz. Dar fata le șterse repede și se urcă într-un copac, unde-și făcu un culcuș din ramuri tinere.

Nici pomeneală de somn. Toată noaptea se gândi în fel și chip cum ar putea să-și găsească frățiorul. Vântul mișca frunzele copacilor, frunzele foșneau și Sprinteoarei i se părea că aude glasul lui Mugurel.

În zori, fata porni din nou la drum. Și merse… și merse… multe zile la număr și tot atâtea nopți, întrebând râuri, izvoare, păsări cântătoare, dacă nu știu ceva de frățiorul ei; nimeni însă nu-i putu răspunde.

După atâta umblet, iată că ajunse într-o poiană verde și se așeză să se odihnească. Și cum sta fata dusă pe gânduri, numai ce aude un fluierat. Când se uită, ce să vadă?! Un balaur mare, verde, se târa prin iarbă.

Florile se aplecau speriate și se ascundeau, iarba se usca în calea lui.

Din când în când, balaurul se oprea, își ridica în sus capul și arunca în văzduh o dogoare înăbușitoare. Ochii îi străluceau ca jăratecul, iar printre dinți scotea un fluierat ascuțit de-ți spărgea urechile… Se îndrepta către un copac înalt, pletos, în care se zărea un cuib de pasăre.

Văzând-o pe Sprinteoara, balaurul se făcu o dată roată și se aruncă asupra ei.

Sprinteoara se dădu îndărăt. Scoase nuielușa de alun și atinse cu ea un rug uscat de mure; și pe dată în calea balaurului răsări o tufă mare de mure, care încolăcindu-se asupra balaurului, îl prinse ca într-o țesătură încâlcită.

Balaurul începu să se zvârcolească; dar cu cât se zbătea, cu atât răsăreau în jurul lui mai mulți rugi de mure și-l legau din toate părțile.

Sprinteoara aduna de pe jos fel de fel de crenguțe uscate, le atingea cu nuielușa și le arunca asupra balaurului. Acestea pe dată înverzeau, prindeau rădăcini și creșteau în jurul balaurului, strângându-l în ramuri, ca într-un clește.

L-au încolăcit și l-au strâns atât de tare ramurile și rugii de mure, încât balaurul în cele din urmă rămase fără viață. Și cum rugii de mure și crenguțele aruncate de Sprinteoara creșteau încă, îl acoperiră de nu i se mai cunoscu urma. Bucuroasă că a scăpat de balaur, Sprinteoara vroi să pornească mai departe, dar nici nu apucă să-și pună nuielușa de alun în sân, că și auzi din copac:

– Hei, ascunde-te, fată vitează… vine pasărea cu penele de argint, muma noastră, și ar putea să te înghită!…

– Cine strigă? întreabă mirată fata.

– Noi, puii ei!

Sprinteoara nu avu vreme să se dumirească despre ce poate fi vorba, căci văzu în văzduh o pasăre nespus de mare. Penele îi străluceau ca argintul și pe unde trecea, vântul se stârnea, copacii se aplecau, ramurile tremurau. Numai cu o aripă întinsă umbrea toată poiana, dar cu amândouă întuneca lumina soarelui. Cât ai clipi, pasărea cu penele de argint coborî jos, deschise ciocul, o înghiți pe Sprinteoara, apoi se ridică în cuib la puii ei… Dar ce pui? Erau mai mari decât fata... Puii începură să strige cu toții într-un glas:

– Dă-i drumul, mamă, dă-i drumul din gușă...

– Că flămânzi mai sunteți, puii mamei, îndată, îndată...

– Nu suntem flămânzi, să nu-i faci nici un rău, mamă… Fata pe care ai înghițit-o ne-a scăpat de la moarte… Ne-a scăpat de balaurul cel verde care venea să ne mănânce. Dă-i drumul să nu moară…

Pasărea cu penele de argint zbură spre tufiș și, după ce se încredință de adevăr, urcă din nou în cuib, căscă ciocul și-i dădu drumul fetei în cuib, vie, nevătămată...

Sprinteoarei nu-i venea a crede că scăpase atât de repede din gușa întunecoasă și tremura încă de spaimă…

Pasărea cu penele de argint îi spuse:

– Cum să-ți mulțumesc, fată vitează, că mi-ai scăpat puișorii de un dușman atât de fioros?

– Să-mi spui, pasăre de argint, unde l-aș putea găsi pe frățiorul meu?

– Asta nu știu!… Dar într-o clipă voi înconjura lumea să aflu.

Și cât ai bate din palme, pasărea de argint zbură în zări… Și cât ai fuma o lulea, pasărea de argint se și întoarse.

– Ca să ajungi până la fratele tău îți trebuiesc opinci de fier și îndrăzneală de voinic... Fratele tău acum e la Zâna Hapsâna, a Muntelui Negru stăpână…. Zâna stă în acel munte într-un palat ferecat, iar muntele-i păzit de o lupoaică cu dinții de oțel și ochii neadormiți… Așa mi-a spus sora mea, pasărea cu penele de aur. Ține fulgul acesta de la mine! Când vei fi la greu, să-l pui în podul palmei. Acum coboară din cuib și pornește-te înspre Miază-Noapte…. Fii însă cu băgare de seamă: Zâna Hapsâna, a Muntelui Negru stăpână, e tare vicleană și nu o vei putea doborî decât cu sabia uriașului.

Sprinteoara ar fi dorit să mai întrebe ceva, dar pasărea își luase zborul.

Și a mers Sprinteoara, și a mers… zi de vară până-n seară, cale lungă ca-n poveste, peste văi și peste creste, trecând ape mânioase și păduri întunecoase… Și tot mergând ea așa, zilele nu număra.

Iată că-ntr-o dimineață se trezi c-un munte-n față; gol, pleșuv; din poale-n vârf nu avea pic de verdeață; și de-acolo-n zări, cărunți, se-ntindeau tot munți și munți…

Sprinteoara se așeză pe o piatră să se odihnească. Dar nu-i tihni odihna, că pe dată auzi o larmă de clocoteau văgăunile. Când se uită mai bine, văzu într-o vale un om mare, mare și înalt, de amețeai uitându-te în sus să-i vezi capul, cu spinarea cât două părți alăturea, cu brațele groase cât copacii bătrâni și care cu un fel de ghioagă lovea stâncile și munții. Munții se prăvă- leau, stâncile se sfărâmau în bucăți, pământul se cutremura.

Sprinteoara, văzându-l atât de înfuriat, se piti într-o peșteră mică.

Uriașul lovea mai departe în pietre de săreau mii de scântei și se văicărea:

– Dacă ar fi cineva să-mi scoată blestemata de viespe din ochi, i-aș dărui orice mi-ar cere... Căci viespea îmi mănâncă vederea. Am să dărâm toți munții de durere!

Sprinteoara se ridică și începu să strige:

– Îți scot eu viespea din ochi, numai astâmpără-te, că nu mă pot apropia.

– Unde ești? strigă o dată omul de clocotiră văile.

– Aici, pe o stâncă.

– Nu te văd!

– Stai locului, că vin numai-decât…

Fata se apropie de uriaș, dar abia îi putu ajunge până la gleznă. Se urcă pe o stâncă, dar abia îi putu ajunge până la brâu. Se ridică pe un pripor, dar abia îi putu ajunge umerii. În cele din urmă se sui pe un munte și-i ajunse la ochi.

Uriașul se domoli, fata îi căută în ochi. Cu un vârf de broboadă îi scoase viespea.

– Mulțumesc, fată bună! spuse uriașul. Mi-ai scăpat lumina ochiului… Cu ce te pot oare dărui? Eu sunt meșterul Faur, din Munții Pleșuvi.

Fata îi povesti întâmplarea cu frățiorul ei. Omul ascultă, ascultă, își luă apoi de jos ghioaga și lovi în munte. Pe dată se deschise o poartă și intrară într-o fierărie uriașă.

– Sabia mea,  zise Faur,  nu ți-o dau că n-ai s-o poți duce, are mai bine de o mie de ocale; dar, iată, rup din ea o bucățică și-ți fac o sabie pe măsura ta, care va avea tot atâta putere de vei fi îndrăzneață și hotărâtă în luptă!

Și uriașul rupse o așchie din sabie, o trecu de câteva ori printre degete ca pe o bucată de ceară și-i făcu fetei noastre o sabie. Apoi luă o altă bucată de fier, o frământă în pumni ca pe un aluat moale și-i făcu Sprinteoarei șapte perechi de opinci, fiecare mai mare ca cea dinaintea ei.

Și rupând din ghioaga lui de fier o bucată, îi făcu pe dată un ciocănel:

– Cu acesta de vei lovi muntele acela blestemat, el se va deschide.

Sprinteoara mulțumi uriașului, își puse sabia la șold, vârî ciocănelul în sân, încălță o pereche de opinci, iar pe celelalte șase perechi le puse în spinare și o porni la drum.

Și merse, și merse multă vreme, până ce simți că o dor picioarele și că o strâng opincile, pasă-mi-te, fata crescuse; se descălță și văzu că opincile erau roase la tălpi de atâta drum. Încălță altă pereche. Oboseala îi trecu pe dată și prinse din nou puteri. Și iar merse și tot merse zile fără număr, până începură iar s-o strângă opincile.

Vremea trecea și fata creștea. Le descălță și pe astea și luă altele mai mari. Și cu cât mergea, cu atât simțea Sprinteoara cum crește la trup, cum crește în putere.

Cât o fi mers, câți ani au trecut, nimeni n-ar putea spune, dar fata schimbă în cale șase perechi de opinci și de frățiorul ei tot nu putu da. Când încălță a șaptea pereche, începu să meargă atât de repede încât nu-și mai dădea seama pe unde trece. Și poate Sprinteoara nu ar fi știut c-a ajuns la poalele muntelui de cremene neagră, de nu-i ieșea în cale lupoaica cea cu dinții de oțel, care când lătra și-și clănțănea colții, îi săreau scântei din gură.

Nimeni nu se putea apropia de munte. Ce să facă Sprinteoara? Cum să doboare lupoaica? Nu era glumă să te iei la luptă cu așa lighioană.

De aceea, fata se urcă într-un copac și așteptă să vină noaptea, doar, doar va adormi lupoaica. Noaptea veni, dar ochii lupoaicei nu se închiseră. A stat Sprinteoara trei zile și trei nopți în copac, dar degeaba… Se gândea mereu la frățiorul ei, care nu mai era departe, dar pe care nu-l putea vedea încă.

Chibzui ea ce chibzui și până la urmă își aduse aminte de puful păsării de argint. Îl puse în palmă. Pasărea de argint veni pe dată:

– Cu ce te pot ajuta, Sprinteoară?

– Nu știu cum să dobor lupoaica…

– Puterea lupoaicei e în dinții de oțel... Numai atunci ar putea fi răpusă când i s-ar topi dinții la foc, spuse pasărea.

– Și ce-i de făcut?

– Las’ pe mine!

Pasărea de argint bătu din aripi și într-o clipă veniră atâtea păsări, încât nu mai încăpeau în copaci mii și mii de păsări.

Pasărea de argint mai bătu o dată din aripi. Păsările zburară și nu după mult timp se întoarseră fiecare cu câte o ramură uscată în cioc. Cât ai clipi aruncară ramurile jos în jurul lupoaicei, de se făcu un ocol de crengi mare și înalt ca un zid.

Lupoaica sări speriată din culcuș, încercând să rupă ocolul de crengi cu dinții. Dar cât te-ai șterge la ochi, veniră alte păsări cu tăciuni aprinși în cioc. Lăsară tăciunii peste vreascuri. Vreascurile se aprinseră de jur împrejur, căci toate păsările făceau vânt cu aripile ca să se întețească focul.

Pe dată, lupoaica fu învăluită de flăcări mari, ce se aruncau asupra ei ca niște limbi de balaur. Începu să urle, să se zbată, să sară, dar încotro o apuca, tot peste flăcări da. De căldură, dinții începură să i se topească. Văzând aceasta, sări prin foc. Focul însă o aprinse și lupoaica, îngrozită, fugi arzând, până căzu într-o prăpastie adâncă și pieri.

Sprinteoara vroi să mulțumească păsărilor, dar când se uită, nu le mai văzu. Auzi numai un fâlfâit de aripi în depărtare.

Se apropie de munte și-l atinse cu ciocănelul de fier. În munte se deschise o poartă.

Sprinteoara intră. Poarta se închise în urma ei… și fata prinse a urca pe scări minunate de marmură albăstrie. Erau acolo fel de fel de cărări care duceau în multe părți: unele din piatră verde, altele galbene, altele ca para focului. Nu știa pe care să apuce. Cărările coteau când în dreapta, când în stânga, când urcau, când coborau.

Ușile i se deschideau singure în cale și trecea prin cămări împodobite cu pietre scumpe de toate culorile, ce străluceau de-ți luau vederea, nu alta. Totul însă părea pustiu; și era o liniște de-și auzea bătăile inimii. Și cu cât mergea Sprinteoara, cu atât i se părea că nu are nici un spor.

Începu să-i fie teamă că nu-și va găsi fratele în acele locuri cu totul și cu totul ciudate…. Și iată că se pomeni într-o peșteră mare, cu pereții și bolțile de cleștar. În mijlocul peșterii era o gură de fântână. Și parcă auzi așa ca un huruit în adânc. Se dădu îndărăt. Inima i se făcu ca un purice. Când se uită din nou la pereți, văzu în ei o mulțime de fete cu fețele strâmbe care se uitau la ea. Pasă-mi-te, pereții erau acoperiți cu oglinzi strâm- be. Făcu câțiva pași, fetele din pereții de cleștar o priveau speriate și se mișcau o dată cu ea. Și erau așa de multe fete în pereți și în bolți, încât Sprinteoara se văzu înconjurată din toate părțile de acele arătări cu chip omenesc, însă schimonosite în fel de fel de forme.

O sudoare rece îi trecu pe șira spinării. Își puse palmele la ochi. În cele din urmă, prinzând puțin curaj, strigă la ele. Toate începură să-și miște buzele, dar nu li se auzea glasul. Sprin- teoara aplecă ochii în jos să nu le mai vadă, nu se uită nici în dreapta, nici în stânga, ci se apropie din nou de gura fântânii de unde, de data asta, i se păru că aude pași din ce în ce mai apropiați. Luându-și inima în dinți, strigă:

– Hei, care ești acolo?

Nu-i răspunse nimeni. Ridică iar ochii spre oglinzi. Fetele din pereții peșterii își strâmbară gurile să o îngâne, parcă.

– De ce vă strâmbați la mine? Le întrebă Sprinteoara. Mai bine mi-ați spune unde-l pot găsi pe Mugurel!

Abia spuse cel din urmă cuvânt și din gura fântânii văzu ieșind o mogâldeață cu un sac în spate:

– Mugurel!

– Sprinteoara! Surioara mea! Cum de ai putut veni până aici? Sprinteoara își îmbrățișă fratele. Mugurel era slab, gălbejit și zdrențuit.

– Cine a băgat fetele acelea urâte în pereții peșterii? Cine sunt ele?… Uite, acuma văd și băieți. Vezi, Mugurel?

– Nu-i nimeni în pereți, surioara mea. Pereții aceștia au fel de fel de oglinzi strâmbe, care schimonosesc chipul orișicui s-ar apropia de această fântână blestemată, ca să-l sperie, să-l alunge pe acel ce ar pătrunde aici, pentru că prin această fântână e drumul sub pământ până la comori. De când m-a luat Zâna Hap- sână, cobor în fiecare zi prin fântâna asta și caut nestemate. Și mi-a spus blestemata că atunci îmi va da drumul de aici când voi umple șapte odăi cu nestemate. Eu n-am umplut până acum decât un ungher, căci pietrele scumpe se găsesc tare greu.

– Și unde-i Zâna Hapsâna? șopti Sprinteoara.

– Unde anume șade, nu știu! Dar vine din trei în trei zile aici să numere nestematele. Și de te va găsi, va fi rău și de tine, și de mine. Cum ai putut să ajungi în acest loc?… Întoarce-te mai bine acasă, surioara mea. Ieși din munte pe unde ai intrat. O să vină Hapsâna. Din clipă în clipă trebuie să sosească. Întoar- ce-te acasă, surioara mea.

– Nici nu mă gândesc! Am venit să te scap de aici!

– Ne va prinde și ucide pe amândoi!

– Hai repede, Mugurel. Vino după mine!

Mugurel lăsă sacul jos, alese din el o piatră scumpă, o puse în sân și spuse:

– Are putere asupra întunericului… Ea tămăduiește pe cei ce-și pierd vederea… E o piatră atât de rară, încât nu știu de se află multe pe lume… dacă scăpăm de aici, ne va fi, poate, de folos…

Cei doi copii porniră. Dar drumul pe care venise fata nu se mai vedea. Trecură prin peșteri boltite, pe cărări cotite, prin cămări împodobite, pe scări de marmură, prin văi luminoase, prin hrube întunecoase…

Deodată însă, cum treceau pe o potecă îngustă, o stâncă se rostogoli și le tăie calea. Încercară să iasă prin altă parte. De sub o bucată de piatră țâșni un izvor cu apă clocotită…

Se întoarseră. În munte începu un vuiet surd. Cărările și drumurile se închideau văzând cu ochii. Începură să sară peste bolovani colțuroși, peste prăpăstiile ce li se deschideau în cale ca niște guri de fiare nemaivăzute…

Vuietul creștea din ce în ce mai tare, bolțile se prăbușeau, peșterile se ferecau, întunericul îi împresura. Mugurel scoase din sân piatra minunată, care începu să le lumineze calea. Zăriră o crăpătură prin care încercară să se strecoare. Abia trecură însă și pereții se apropiară… Până la zidul muntelui nu mai era mult…

– Ne-a simțit Hapsâna, abia putu să spună Mugurel.

Sprinteoara atinse peretele muntelui cu ciocănelul și în fața lor se deschise o ușă. Cei doi copii ieșiră la lumina zilei… Dar abia făcură câțiva pași, că Zâna Hapsâna, zărindu-i din vârful Muntelui Negru, rupse cu ghearele o bucată de stâncă și o aruncă înaintea lor. Din bucata de stâncă crescu numaidecât un munte înalt până la cer.

Sprinteoara își încălță repede opincile de fier, îl cuprinse pe Mugurel cu brațele și cât ai bate din palme trecură peste munte. Zâna Hapsâna, văzând lucrul acesta, se mânie și mai tare și trimise după ei vântul de Miază-Noapte.

– Vânt de Miază-Noapte, într-o clipă să mi-i umfli pe sus și să-i urci pe Muntele Secetei, să moară acolo… Din zbor să-i dezlegi fetei opincile de fier, să-i smulgi sabia și apoi să mi le aduci mie.

Vântul porni vâjâind. Îi ridică în văzduh până la nori, îi luă fetei opincile, dar sabia nu i-o putu smulge din mână…

Înfuriat, îi aruncă pe cei doi copii pe Muntele Secetei. Îi duse babei opincile, cât despre sabie îi spuse că a scăpat-o într-o prăpastie și că se duce să o caute. Îi era și vântului frică de zgripțuroaică și ce era să spună…

Zâna Haspâna, luând opincile de fier, strigă de se cutre- murară văile:

– Acolo să stați, îndrăzneților!… Cine mi-a văzut comorile, nu mai vede niciodată fața lumii… niciodată!

Pe vârful acelui munte nu era nici un fir de iarbă. Nu era nici un strop de apă, iar de coborât nu putea fi vorba. Muntele era din cale afară de înalt și avea peretele drept și lucios ca marmura.

Au stat acolo, sus, ce au stat cei doi copii și iată că de la o vreme începu să-i chinuie foamea și setea. Au început să colinde muntele, dar degeaba. Când nu mai știau ce să facă, Sprinteoara zări într-o văgăună un trunchi uscat de copac, putred aproape.

Fata bătu din palme veselă. Scoase nuielușa de alun din sân și atinse trunchiul de copac. Acesta pe dată înverzi, dădu flori și legă rod. Poamele lui erau tare gustoase. Cei doi frați își potoliră foamea și setea și se așezară la umbră.

Copacul creștea, creștea din ce în ce mai mare, acoperindu-i cu frunzișul lui răcoros. Și cum chibzuiau ei și socoteau ce-ar putea face să coboare de pe munte, din copac căzu o crenguță. Sprinteoara atinse crenguța cu nuielușa de alun și pe dată crenguța dădu rădăcini și începu să crească sub ochii lor. Atunci Sprinteoara și Mugurel prinseră să rupă crenguțe din copac, să le atingă cu nuielușa de alun și să le arunce pe munte. Crenguțele prindeau rădăcini și creșteau în fața lor adevărați copaci. Au început atunci să arunce crenguțe pe peretele muntelui.

Muntele prinse a se împăduri. În ramurile copacilor începură să cânte păsări, prin văgăuni porniră la vale izvoare limpezi cum e cristalul…

De jur împrejurul muntelui, dinvârf și până în poale, crescură copaci cu rădăcinile înfipte în stânci. Ținându-se de tulpinile copacilor, cei doi copii începură să coboare. Co- borâșul era greu și plin de primejdii, dar Sprinteoara și Mugurel nu se înspăimântară, mai ales că rădăcinile copacilor se întindeau sub picioarele lor ca o scară. De la tulpină la tulpină, de pe-o rădăcină pe altă rădăcină, încet și cu băgare de seamă, ajunseră până aproape de poalele muntelui. Dar, când să pună piciorul pe pământ, văzură în fața lor o prăpastie adâncă, adâncă, peste care nici o rădăcină nu se întindea, peste care nici un cerb nu ar fi îndrăznit să sară… Și cum sta Sprinteoara și se gândea ce să facă, tot îndemnându-l pe Mugurel să nu-și piardă cumpătul, își aduse aminte de pana păsării de argint, dar când să o pună în palmă o scăpă și pana pluti ce pluti, apoi căzu în adâncul fără fund al prăpastiei. Așteptă, așteptă, dar nimeni nu se arăta… Deodată auzi un glas:

– Sprinteoara, numai eu te pot ajuta, dar asta-i pentru cea din urmăoară!…. Îi vorbea nuielușa de alun… Scoate-mă din sân și înfige-mă în munte sub picioarele tale. Să știi însă că de-acum ne despărțim!

Sprinteoara luă din sân nuielușa de alun, o înfipse în munte și pe dată din nuielușă începu să crească peste prăpastie un pod împletit din ramuri verzi… creștea, creștea, peste pră- pastie se sălta, până ajunse pe celălalt mal. Și podul acela de ramuri era așa de des și așa de mare, încât nici nu se vedea prăpastia. Sprinteoara și Mugurel porniră repede pe podul de ramuri și frunze, bucuroși nevoie mare că scăpaseră de Muntele Secetei și de prăpastia fără fund…

Zâna Hapsâna, uitându-se spre Muntele Secetei și văzându-l verde, împădurit, își puse mâinile în păr de necaz și porni ca o vijelie într-acolo.

Mugurel și Sprinteoara tocmai co- borau pe o potecă într-o vale minunată, când le ieși în cale zgripțuroaica.

– Ha, Ha! V-am prins! făcu Zâna Hapsâna. De-acum nu-mi mai scăpați.

Furioasă, se repezi spre ei. Sprinteoara se dădu un pas înapoi și scoase sabia dăruită de meșterul Faur. Zâna Hapsâna își lungi o dată mâinile să-i apuce sabia. Sprinteoara i le reteză pe dată. Dar mâinile se ridicară de jos și se lipiră la loc de trupul Zânei Hapsâna. Fata se înspăimântă pentru o clipă. Dar parcă auzi în urechi vorbele uriașului:

„Sabia ce ți-o dau va avea tot atâta putere dacă vei fi îndrăzneață și hotărâtă în luptă”. Sprinteoara prinse curaj și începu din nou să lovească. Nici Mugurel nu stătea cu mâinile în sân, ci prinse să arunce în babă cu ce îi ieșea în cale.

Zâna Hapsâna se prefăcea când în corb întunecat, când în șarpe înveninat, când se înălța ca o trestie până în nori, când se lățea ca o broască, la pământ. Nu era ușor de luptat cu așa zgripțuroaică… Hapsâna scrâșnea, zarea se-nnegrea. Sprinteoara însă, cu sabia ei, cum lovea-n Hapsâna, cum săreau scântei și cu cât lovea, cu atât creștea fata mai voinică. Baba însă se făcea, parcă, tot mai mică.

Simțind Zâna Hapsâna puterea săbiei, vroi să fugă să-și cheme ajutoarele ei. Sprinteoara nu-i dădu răgaz și venindu-i bine îi reteză pe dată capul. Din trupul Zânei Hapsâne ieși un fum vânăt, înecăcios ca de pucioasă, care se risipi în vânt.

Și în acel moment se auzi o zguduitură de se cutremurară văzduhurile. Muntele Negru și Palatul Zânei Hapsâne se scufundară în pământ și în locul acela se iscă o baltă cu apă gălbuie.

Sprinteoara îl apucă pe Mugurel de mână și porniră spre casă. Trecură prin pajiști înflorite, se opriră pe la izvoare limpezi, străbătură codri umbroși și câmpii mănoase. Păsările cântau în calea lor, copacii le întindeau roadele coapte, iar vântul le răcorea fruntea.

Mama Sprinteoarei și a lui Mugurel își prăpădise nădejdea de a-i mai vedea. Ochii ei se întunecaseră de atâta plâns, căci trecuseră ani mulți de așteptare.

– Noi suntem, mamă! Ne-am întors. Nu ne mai cunoști? spuseră copiii.

– Vă aud, dragii mamii, vă simt, dar nu vă văd… Mi-am pierdut vederea de atâta plâns.

Atunci, Mugurel scoase din sân piatra nestemată. Piatra prinse a străluci și mama pe dată își căpătă vederea și zise:

– Cât de voinici v-ați făcut, dragii mei! Câți ani au trecut de-atunci!

Și a fost mare bucurie în căsuța lor. Iar acea piatră scumpă și azi strălucește la ivirea serii, deasupra pădurii.

Eu am văzut acea piatră scumpă și de acolo am adus povestea.

 

Nuielușa de aur,

Editura Allfa, București - 1999.

Pomul cu merele de aur

Pomul cu merele de aur

 de Frații Grimm

A fost odată o femeie și femeia asta avea trei fete. Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru că avea un singur ochi și era așezat ochiul acesta tocmai în mijlocul frunții; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru că avea doi ochi, iar pe cea mai mică, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind așezat tot în mijlocul frunții. Și fiindcă Doi-ochi nu se deosebea la înfățișare de ceilalți oameni, surorile și maică-sa nu o puteau suferi și mereu o ocărau:

— Tu, cu cei doi ochi ai tăi, parcă ești mai pricopsită decât lumea de rând?! Se vede cât de colo că nu faci parte din neamul nostru!...

O țineau numai în zdrențe pe biata fată și nu-i dădeau să mănânce decât resturile care cădeau de la masa lor. Și ori de câte ori le răsărea în cale, săreau la ea s-o îmbrâncească și-i amărau viața la orice prilej.

Și prilejuri d-astea, slavă Domnului, găseau destule!... Într-una din zile, trebuind să meargă cu capra la păscut, Doi-ochi rămase tare flămândă, căci dușmancele de surori îi puseseră-n traistă mâncare pe sponci. Și fiindcă o chinuia grozav foamea, se așeză la o margine de drum și începu a plânge. Și plânse, și plânse, până ce se adunară din lacrimile ei două pârâiașe. Cum se tânguia ea așa, numai ce ridică o dată capul din pământ și ce-i văzură ochii ?... Lângă dânsa stătea o femeie, care o întrebă cu blândețe:

— Doi-ochi, de ce plângi așa de amarnic ? Și Doi-ochi răspunse suspinând:

— Cum să nu plâng dacă maică-mea și surorile mele mă prigonesc fără încetare? Din pricină că am doi ochi, ca toată lumea, mă azvârlă dintr-un colț într-altul, mă îmbracă numai în zdrențe și-mi dau să mănânc doar firimiturile rămase de la masa lor. Știi, azi mi-au dat atât de puțină mâncare, că sunt moartă de foame!...

Atunci femeia, care, pasămite, era o zână, grăi:

— Dacă doar asta ți-e durerea, șterge-ți lacrimile și nu mai plânge, că o să te-nvăț eu cum să-ți potolești foamea. Uite, n-ai decât să-i spui caprei:

Capră, behăie,

Masă, pune-te!

Și-o masă rânduită cu tot dichisul o să ți se pună dinainte, încărcată cu cele mai alese bucate și-o să poți mânca după pofta inimii. Iar după ce te-oi sătura, spune-i doar atât caprei:

Capră, behăie,

Masă, ridică-te!

Și masa o să dispară ca și cum n-ar fi fost.

După ce grăi aceste cuvinte, zâna își văzu de drum. Rămasă singură, Doi-ochi gândi în sinea ei: „N-am încotro; prea sunt lihnită de foame ca să încerc altă dată ce m-a povățuit. Mai știi, poate că cele spuse de femeia aceea se vor dovedi adevărate“. Și strigă către capră:

Capră, behăie,

Masă, pune-te!

N-apucă bine să sfârșească ce-avea de zis și numai ce i se puse dinainte o masă așternută cu o față albă ca zăpada; iar pe masă, rânduite cum se cuvenea, o farfurie, un cuțit, o furculiță și o lingură, toate numai din argint. Cât despre mâncărurile care se înșirau pe masă, ce să vă mai spun, erau dintre cele mai alese și abureau de parcă ar fi fost luate chiar atunci de pe vatră.

Fata mâncă din toate cu poftă, căci flămânzise de ajuns. După ce se sătură de-a binelea, grăi către capră, așa cum o învățase zâna:

Capră, behăie,

Masă, ridică-te!

Și masa dispăru pe dată ca și cum n-ar fi fost.

„Ăsta-i un lucru minunat!, gândi Doi-ochi. De-acuma s-a sfârșit cu foamea!“

Și biata fată era veselă și zburda de fericire.

Seara, când se întoarse cu capra de la pășune, găsi pe masă, într-o străchioară de pământ, bruma de mâncare pe care i-o lăsaseră surorile cele haine. Dar Doi-ochi nici nu se atinse de ea.

A doua zi porni din nou cu capra la păscut și la înapoiere lăsă neatinse în strachină firimiturile pe care i le puseseră surorile.

Prima și a doua oară surorile nu observară nimic. Dar cum mâncarea rămânea mereu neatinsă în strachină, greu nu le fu să bage de seamă asta. Se minunară ele de așa treabă și începură a-și destăinui gândurile:

— Cu Doi-ochi nu-i lucru curat. Înainte venea să se plângă că nu-i ajunge cât îi dădeam și mânca de nu mai rămânea nici o picătură, iar acuma nu se mai atinge de nimic. Pesemne c-a găsit vreun alt mijloc ca să-și astâmpere foamea.

Ca să afle adevărul, hotărâră ca Un-ochi s-o însoțească pe Doi-ochi când s-o duce a doua zi cu capra la pășune. Nu era treabă ușoară, căci trebuia să bage bine de seamă ce se petrece acolo, dacă nu cumva vreun străin îi aduce de mâncare fetei.

A doua zi, când Doi-ochi fu gata s-o pornească la câmp, Un-ochi se apropie de dânsa și-i spuse:

— Azi merg și eu cu tine ! Vreau să văd dacă păzești capra bine și dacă o hrănești așa cum se cuvine.

Dar Doi-ochi ghici îndată cam ce fel de gânduri nutrea Un-ochi, că venea numai ca s-o iscodească. Mână capra pe unde era iarba mai înaltă și mai grasă și o lăsă să pască în voie.

Apoi spuse către Un-ochi:

— Hai să ne așezăm puțintel pe iarbă! Știu un cântec, o minune... N-ai vrea să-l auzi?

Un-ochi se învoi bucuroasă, căci drumul cel lung, pe arșița soarelui, o cam obosise. Se lăsă ușurel în iarbă și Doi-ochi începu să-i cânte la ureche:

Un-ochi, ești trează, oare?

Un-ochi, dormi, oare?

Cântă ea așa, într-una, până ce Un-ochi închise ochiul și adormi. Dacă văzu fata că soru-sa dormea buștean, nu se mai temu c-ar putea să vadă ce se întâmplă. Chemă deci capra și-i spuse:

Capră, behăie,

Masă, pune-te !

Și se așeză dinaintea mesei, de mâncă și bău până ce se sătură. Apoi strigă din nou :

Capră, behăie,

Masă, ridică-te!

Și masa dispăru pe dată ca și cum n-ar fi fost. Spre seară o trezi pe Un-ochi din somn și-o cam luă în râs:

— Ei, surioară, parcă ziceai că vrei să îngrijești de capră și, când colo, ai tras tot timpul la aghioase, de m-ai speriat! Dacă nu eram eu aici, cine știe pe unde s-ar fi rătăcit hoinara asta! Și ar fi trebuit s-o cauți în toată lumea... Da’ acu’ scoală, că-i timpul s-o pornim spre casă!

Au ajuns ele acasă și Doi-ochi nu s-a atins de strachina ei; iar Un-ochi stătea ca mută și nu-i putu povesti de fel maică-sii din ce pricină capsomana de Doi-ochi nu voia să ia măcar o îmbucătură.

— M-a prins somnul pe câmp și-am adormit, așa că nu știu!..., cercă Un-ochi să se dezvinovățească.

A doua zi, baba o chemă pe Trei-ochi și-i spuse:

— Azi o să mergi tu la pășune împreună cu Doi-ochi. Da’ vezi de bagă bine de seamă tot ce se petrece pe acolo, că nu se poate să nu fie cineva care-i aduce pe ascuns de mâncat și de băut.

Trei-ochi o căută pe soru-sa și-i spuse:

— Mâine o să merg cu tine și eu; vreau să văd dacă îngrijești bine capra și dacă o hrănești așa cum se cuvine.

Dar fata pricepu ce gânduri nutrea Trei-ochi, că venea numai ca s-o iscodească. Mână capra pe unde era iarba mai înaltă și mai grasă și apoi grăi către soru-sa:

— Hai să ne așezăm puțintel pe iarbă ! Știu eu un cântec, o minune!... N-ai vrea să-l auzi?

Trei-ochi se învoi și ea bucuroasă, căci drumul cel lung, pe arșița soarelui, o cam moleșise. Se lăsă ușurel în iarbă și Doi-ochi începu să-i cânte la ureche:

Trei-ochi, ești trează, oare?

Dar în loc să continue cântecul:

Trei-ochi, dormi, oare?

Cântă din neatenție:

Doi-ochi, dormi, oare?

Și cântă așa, mereu:

Trei-ochi, ești trează, oare?

Doi-ochi, dormi, oare?

Și începu s-o cuprindă somnul pe Trei-ochi, până când cei doi ochi îi adormiră de-a binelea; dar cel de-al treilea, pe care cântecul nu-l putuse vrăji, rămase treaz. Dar cum era vicleană, Trei-ochi închise și ochiul al treilea, ca sa pară că-i și el cuprins de somn.

Din când în când însă trăgea câte-o ocheadă și prindea cu privirea tot ce se petrecea în jur.

Iar Doi-ochi, fiind încredințată că Trei-ochi doarme în lege, strigă:

Capră, behăie,

Masă, pune-te!

Și după ce mâncă și bău după pofta inimii, porunci mesei să dispară, cu tot ce avea pe dânsa:

Capră, behăie,

Masă, ridică-te!

Dar vezi că Trei-ochi văzuse totul, hoțomana... Către seară, Doi-ochi se apropie de locul unde dormea soru-sa și, trezind-o, o cam luă în râs:

— Ei, surioară, da’ știi c-ai dormit, nu glumă ! Strașnic te mai pricepi să paști capra!... Hai, scoală, că-i timpul s-o pornim spre casă!

Ajunseră ele acasă și Doi-ochi iar lăsă mâncarea neatinsă în strachină. Dar de data asta nu-i mai merse, căci Trei-ochi îi dezvălui mamă-sii totul:

— Acum am aflat de ce nu vrea fudula asta să se mai atingă de mâncarea noastră ! Pe câmp, cum îi spune caprei:

Capră, behăie,

Masă, pune-te!

Cât ai clipi, i se și așterne dinainte o masă încărcată cu tot felul de mâncări alese, dar știi, niște bunătăți din care nu ne-am ospătat noi niciodată!... Și după ce se satură, numai ce-o auzi că spune:

Capră, behăie,

Masă, ridică-te!

Și masa dispare de parcă nici n-ar fi fost. Le-am văzut pe toate astea cum te văd și cum mă vezi. Nu-i vorbă, a încercat ea să mă adoarmă cu cântecul ei, dar noroc că ochiul din frunte mi-a rămas treaz.

Auzind cele ce-i spune Trei-ochi, scorpia de babă se umplu de fiere și strigă:

— Cum, golanca asta să mănânce mai bine decât noi?! Lasă, c-o să-i treacă ei pofta!

Se repezi furioasă în bucătărie, apucă un cuțit și-l înfipse în inima caprei, astfel că nevinovatul dobitoc își dădu pe loc duhul.

Când Doi-ochi văzu capra țeapănă și fără suflare, o cuprinse jalea și, nemairăbdând să stea în casă, o porni în neștire pe câmp. După ce obosi de atâta umblet, se așeză la o margine de drum și începu să plângă cu lacrimi amare. Și deodată, zâna fu din nou lângă ea și-o întrebă cu blândețe:

— Doi-ochi, de ce plângi iarăși?

— Cum să nu plâng, suspină Doi-ochi, dacă mama mi-a omorât capra? În fiecare zi o rugam frumos, așa cum mă învățaseși matale, și-mi așternea numai bunătăți pe masă, de mâncam pe îndestulate. Dar acu’, totul s-a sfârșit: iar o să rabd de foame și-or să mă năpădească necazurile!

Zâna însă o îmbărbătă:

— Nu te necăji, Doi-ochi, ci mai bine ascultă de sfatul pe care ți-l dau, că e un sfat bun. Roagă-te de surorile tale să-ți dea măruntaiele caprei și, de cum le-oi avea, îngroapă-le în pământ, dinaintea ușii. De-i face așa cum îți spun, n-o să-ți pară rău.

Și pieri parcă luată de vânt.

Doi-ochi alergă îndată acasă și le rugă pe cele două surori:

— Dragi surioare, dați-mi și mie ceva de la capră. Că doar nu cer cine știe ce, și m-aș mulțumi și cu măruntaiele.

Surorile se porniră pe râs:

— Dacă e vorba numai de-atâta, ia-le !

Doi-ochi luă măruntaiele și când se lăsă noaptea le îngropă pe ascuns dinaintea ușii, așa cum o povățuise zâna.

A doua zi când se treziră cu toatele și dădură să iasă pe ușă, ce să vezi ? Drept în fața lor se înălța o minunăție de pom, cu frunzele de argint și încărcat cu poame de aur! Și era mărul ăsta așa de frumos, că nu cred să-i fi găsit pereche pe lume. Fetele căscau ochii de mirare și se minunau cum de-a putut crește peste noapte un asemenea pom. Dar Doi-ochi pricepu că mărul răsărise din măruntaiele caprei, căci el crescuse tocmai pe locul unde ea le îngropase.

După ce li se mai potoli mirarea, baba o îndemnă pe Un-ochi:

— Urcă-te în pom, fata mea, și culege niște mere ! Un-ochi se urcă în pom, dar cum dădea să apuce un măr de aur, crengile îi scăpau din mâini de parcă le-ar fi gonit vreun duh. Încercă ea de mai multe ori, dar de fiecare dată pățea la fel. Și deși se căznise din răsputeri și se înverșunase, nu putu culege nici un măr.

Văzând că Un-ochi se trudește degeaba, maică-sa o strigă pe fata cea mică:

— Trei-ochi, ia urcă-te tu în pom, că soru-ta nu-i bună de nimic ! Cu cei trei ochi ai tăi o să vezi mai bine merele decât Un-ochi.

Un-ochi se dădu jos din pom și se urcă soru-sa. Dar nici ea nu se dovedi mai îndemânatică. De-ar fi stat printre crengi o veșnicie, tot n-ar fi reușit să apuce un măr, că de îndată ce întindea mâna merele se dădeau la o parte.

Până la urmă, baba își pierdu răbdarea și, cum era supărată foc, se urcă și ea în pom. Dar o păți la fel ca și cele două fiice ale sale: când credea c-a pus mâna pe-un măr, mărul numai ce-i scăpa printre degete, de rămânea cu mâinile-n gol... Și așa se făcu că n-a putut culege nici unul...

Atunci Doi-ochi spuse:

— Ia să încerc și eu, poate c-oi izbuti. Dar surorile o înfruntară:

— Te-ai găsit tocmai tu!... Ce ispravă ai putea face cu ăi doi ochi ai tăi ?

Fata nu luă însă seama la vorbele lor și se urcă în pom. Și de cum ajunse sus, merele de aur nu se mai traseră îndărăt, ci-i veneau la îndemână, numai bine să le culeagă. Și așa adună Doi-ochi o poală plină. Maică-sa i le luă îndată și se înfurie la gândul că numai nevolnica de Doi-ochi izbutise să culeagă merele, în timp ce ea și cele două fiice ale sale nu putuseră face nici o ispravă. Și-n loc să-i mulțumească cu toatele, prinseră și mai mare ură pe dânsa și începură a o prigoni și mai mult.

Într-o zi, cum stăteau tustrele în jurul pomului, se întâmplă să treacă pe-acolo călare un tânăr ce părea a fi de neam. Zărindu-l de departe, cele două surori strigară:

— Doi-ochi, ascunde-te repede, să nu ne faci cumva casa de ocară!

Și apucând în grabă un butoi gol ce se afla lângă pom, îl răsturnară peste Doi-ochi și mai tupilară sub el și merele de aur pe care tocmai le culesese fata.

Călărețul se apropie de poarta și ce să vă spun! Era un voinic de flăcău, tare mândru la chip! Opri calul și, parcă fermecat, rămase cu ochii ațintiți la minunăția de pom cu frunzele de argint și poame de aur.

— Al cui o fi pomul ăsta nemaivăzut?, întrebă el pe cele două surori. Că de mi-ar dărui și mie o creangă, i-aș da orice mi-ar cere în schimb. Cele două surori îl încredințară că pomul e al lor și se arătară bucuroase să-i poată îndeplini dorința. Dar oricât se străduiră să rupă o creangă, totul fu zadarnic: crengile cu poame se trăgeau tot mereu înapoi, de nu fu chip să apuce nici una din ele barem o crenguță.

Atunci flăcăul le zise :

— Mare minune și asta ! V-ați lăudat c-ar fi pomul vostru și, când colo, nu sunteți în stare să rupeți măcar o creangă din el!...

Dar ele nu și nu, o țineau întruna că pomul ar fi al lor. Doi-ochi auzise totul și, înciudată că surorile ei nu spuneau adevărul, ridică butoiul și dădu drumul la câteva mere, care se opriră tocmai la picioarele flăcăului. Când le văzu, rămase cu ochii la ele, uimit, și întrebă de unde veneau merele. Și cum n-avură încotro, surorile trebuiră să mărturisească, spășite, că mai au o soră, dar că pe sora asta a lor nu o puteau lăsa să se înfățișeze dinaintea flăcăului, căci nu avea decât doi ochi, ca toți oamenii de rând... Călărețul nu luă seamă la vorbele lor și, cum voia s-o vadă, strigă:

— Doi-ochi, unde ești? Ia vino încoace!

Atunci Doi-ochi ieși fără teamă de sub butoi și călărețul, fermecat de-o asemenea frumusețe nepământeană, îi vorbi cu toată căldura:

— Îmi spune inima că tu ai să poți rupe o creangă din pom!

— De bună seamă c-am să pot, răspunse Doi-ochi, că doar e pomul meu.

Se urcă în pom și fără nici un pic de osteneală rupse o creangă cu frunze subțirele de argint și poame de aur și-o întinse flăcăului.

— Cu ce te-aș putea răsplăti?, întrebă el.

— Vai de mine, sărmana ! De dimineața și până seara trebuie să rabd de foame și de sete și-mi duc viața numai în amar și suferință. De te-ai îndura să mă iei cu tine și să mă mântui de chinul acesta, altceva nu mi-ar mai trebui!...

Flăcăul se aplecă spre ea și, ridicând-o ușurel, ca pe-o dulce povară, o așeză lângă el pe șa și-o aduse acasă, la palatul lui. Acolo porunci să i se dea cele mai frumoase veșminte și să fie ospătată după pofta inimii. Și fiindcă o îndrăgise nespus, o luă de nevastă. Și prăznuiră o nuntă cu mare alai și veselie.

Dacă văzură surorile că flăcăul cel frumos o ia pe Doi-ochi cu el, începură s-o pizmuiască și mai mult pentru norocul care dăduse peste ea.

Dar de la o vreme parcă începu să li se ogoiască inima... Și prinseră a gândi ele în sinea lor: „Barem tot e bine că ne-a rămas un lucru de preț; pomul cel minunat e aici și, cu toate că niciodată n-o să-i putem culege roadele, o să i se ducă faima atât de departe, că o mulțime de oameni, de prin toate colțurile lumii, vor veni să-l privească și să-l laude ! Și, cine știe, poate c-o să ne surâdă iar norocul!“ Dar și această speranță se spulberă ca un vis. A doua zi dimineață, ia pomul de unde nu-i! Pierise ca fumul... Și o dată cu el pierise și nădejdea... Și chiar în aceeași zi, privind pe fereastră, Doi-ochi văzu minunăția de pom cu frunzele de argint în fața iatacului ei... Ce alta ar fi putut să-i bucure mai mult sufletul ?! Pomul își urmase stăpâna.

Trăi Doi-ochi ani mulți, în bucurie și fericire, și aproape că uitase câte avusese de pătimit de pe urma celor două surori haine. Dar iată că într-o bună zi două femei sărmane bătură la poarta castelului, cerând de pomană.

Și privindu-le mai cu luare-aminte, Doi-ochi recunoscu în cele două cerșetoare pe surorile ei. Sărăciseră într-atât, că ajunseseră să meargă din poartă-n poartă, cerând să fie miluite măcar c-un codru de pâine.

Doi-ochi le primi cu bucurie și se îngriji ca de acum încolo să nu mai ducă lipsă de nimic. Iar cele două surori haine, văzând atâta bunătate din partea ei, se căiră amarnic pentru răul pe care i-l făcuseră în tinerețe.